marți, 31 martie 2015

Depeşă pentru un boboc pufos de gâscă


Dragă ghiduş şi pufos boboc de gâscă canadiană, cel care ai rămas în urma cârdului, trebuie să-ţi fac o mărturisire: era prin martie, cu mulţi ani în urmă, când abia aterizasem la Toronto. Atunci am văzut primul cârd de gâşte canadiene cenuşii, suple şi graţioase păscând pe imaşul dintre blocuri.
M-a dus gândul cum să prind eu una şi s-o pun pe varză.
Nu glumesc. Mă cutremur numai când îmi aduc aminte.
 Da, te-am văzut pe varză, rumenit la cuptor. Gândul şi pofta n-au avut nicio reţinere,
Nu s-a-ntâmplat niciodată dar aşa, că chestie, m-a luat cu cald când mi-am amintit, văzându-te, de mine la începuturile imigraţiei, de cum eram... Văleu.

Pace? Haide, treci şi tu cu vederea ... Vine Paştele şi acuşi schimbi puful cu pene!
(foto National Geographic)

duminică, 29 martie 2015

Vinovatele Iubiri

Vinovatele iubiri, precum porumbeii în albastrul asfințitului, își ascund ciocul în pene, a adormire și-și feresc ochii de ochii lumii, de ochii soarelui.
Vinovatele iubiri zboară pieziș, în nopți cu lună plină, în straie de nevăzut, printre iubirile aprinse, vii, deschise. Ele plutesc în derivă cu aripile tăiate, hrănite de iluzii virtuale, de emoțiile muzicii, de sarea lacrimilor victimelor colaterale. 

În candoarea lor, doamne, cât de ușor de confundat cu albastrul cerului, ele ard fără să-și dea seama, drumurile copiilor, ale soților și soțiilor lor. 
Le schimbă, cu fiecare gând vinovat, drumurile vieții ca pe un pumn de semințe amestecate-n buzunar. 
Ele nu știu ce stele ard în urma pașilor lor.
Cu aparenta lor inocență, vinovatele iubiri rămân la originea tuturor nefericirilor planetei. 

Ele-și amestecă entuziast chimiile în năucitoare spirale, aproape vii, cumplit de puternice în rotația lor. 
Spirarele iubirilor vinovate se-nvelesc în mantiile discreției și ale secretului, reci ca gheața, negre ca pământul în miez de noapte.

Vinovatele iubiri, c-un cinism desăvârșit în fire și-o angelică gingășie în priviri, calcă alte destine în picioare.
Pentru ele a fost inventat Astăzi, întrucât ele nu percep Trecutul și au o vagă idee despre Viitor. 
Niciun antibiotic, niciun descântec nu le poate rupe până nu le vine lor sorocul să-și desfacă spirala și să plece pe alte căi. 
Iar in tot acest timp, alături de vinovatele iubiri cresc inocente panseluțe în coșulețele cu zâmbete ale unor copii, cresc oftaturi întrebătoare, chinuitoare, în piepturile celor cu care împart, socialmente acceptat, patul, viața, banii, traiul.

Vinovatele iubiri suferă de demență, ele pierd noțiunea timpului atunci când spiralele se-mbrățișează într-o fugară întâlnire în gară. 
Iubirea vinovată crește speranțe-buruieni care se hrănesc vivace din tolba de ne-mplinite ale celuilalt vinovat. 
Vinovata iubire este nelegitima tenace, ea este răbdătoare, ea tresare când află de alte iubiri vinovate și-și face cruce cu limba în cerul gurii, cu spaima de-a nu fi dată în vileag.

Iubirile vinovate citesc cu sârg despre adulter, tac mult, se gândesc mult iar șirul gândurilor lor se oprește berc, n-are final. Le rămâne o senzație de nemărturisit în coșul pieptului, mai grea ca Sfinxul din Bucegi.

Iubirea vinovată deschide ochii, noaptea, în tăcerea somnului celorlalți și, acordându-și ritmul respirației cu cel al respirației de-alături își călătorește, fără cap și fără coadă, gândurile către cealaltă iubire vinovată.

Știe că nu este moral ce face și nu se poate opri. Ar prefera, adesea, să i se întâmple ceva și destinul să-i aștearnă, nici ea nu știe cum, o soluție în care ea, iubirea vinovată se preschimbă miraculos în iubire legitimă și pentru totdeauna. Iar în jurul ei să nu fi fost nicio avarie, nicio petunie smulsă din tulpinița ei, nicio lacrimă, niciun divorț.

A fost atât de mare explozia întâlnirii chimiilor iubirilor vinovate încât, la momentul primului bilanț, amândouă sunt epuizate, împăcate cu soarta ca un încercănat condamnat pe viață. 
Sunt atât de încărcate de vina secretului încât, precum porumbeii la asfințit, după ce-și ciugulesc penele, adâncesc capul între aripi, să nu mai vadă, să nu mai audă, să nu fie aflate.

Sărmanele iubiri vinovate sunt atât de multe, izolate și înfometate printre noi așa că dacă le-ntâlniți, fiți omenoși și nu le goniți cu pietre. 

Ele sunt spiralele atipice care, în energia lor dezlănțuită, urcă soarele pe cer, în fiecare dimineață. 
Sunt nebune, nu le ascultați vorbele. Faceți-le un ceai fierbinte și lăsați-le în camera de oaspeți, să-și doarmă somnul chircit, vinovat.

În zori, dați-le bani de-un taxi.   

sâmbătă, 28 martie 2015

Harvard Style- Pentru cei care chiar vor să spargă plafonul de sticlă al managementului care contează

Este prima mea recomandare de material de specialitate adresat celor care vor să spargă plafonul de sticlă al upper management dar și celor care vor să-și creeze o nouă, bună, sănătoasă, detensionată impresie și atmosferă la lucru, laolaltă cu colegii.

 Motivul este simplu: vreau să-i ajut pe cei a căror capacitate profesională și organizatorică îi recomandă pentru funcții de management superior, cei cu gândire strategică înnăscută și probată în varii împrejurări. Cei cu determinarea să-și atingă limitele profesionale și manageriale, cei care doresc pasul următor în carieră.


Se numește The First 90 Days, este scrisă de Michael Watkins, a fost publicată de Harvard Business Review Press și se găsește în Canada la librăriile Chapters/Indigo. O fi și on-line, n-am verificat.

Cartea are 280 de pagini și este esența pașilor de urmat în adaptarea la un nou colectiv, fie că noul rol este de upper management sau este o simplă mutare laterală, pentru achiziționarea de noi skills-uri și abilități. Este vorba despre soft skills, emotional intelligence, perception, positioning, fit.

Cartea te învață cum să pășești alături de o echipă nouă, ce să spui, cum și cât să spui, la ce să te aștepți, care să-ți fie prioritățile, cum să te porți cu colegii, cu superiorii, cum să înțelegi exact pentru ce ai fost mutat în noul rol și, mai ales, cum să fii adoptat, inclus în colectiv (to get the buy-in).

Zic doar atât: cei care vor petrece o zi-două de weekend, într-un weekend oarecare și o vor citi, vor afla strategia de navigare către poziții strategice, mai bine plătite. 

Condiția este ca, atunci când deschideți cartea, să lăsați la o parte tot ceea ce credeți că sunteți, puteți, sunteți în stare...lăsați pe autor să vă deschidă mintea și să vă îndrume. Veți avea enorm de câștigat.

Am parcurs jumătate și acum realizez de câte ori până acum am greșit crezând că bunul simț (common sense) și abilitățile manageriale înnăscute îmi sunt suficiente ca să închei un proiect cu succes.
Nu, nu sunt suficiente, dincolo de abilități se află știința de a naviga viața, lumea, colectivele de muncă.

Cred că o închei până se încheie weekendul și nu îmi pare rău nicio clipă de orele petrecute cu cartea în mână. Este cel mai intens training la care m-am supus în ultima perioadă.

Luați cartea asta (costă 36 de dolari), căutați-o și în românește (este deja tradusă în românește, poza mai jos) iar dacă aveți mintea deschisă veți afla, Harvard Style, cum se pun problemele în lumea gulerelor imaculat albe. 


Cu mare plăcere J . Și vă aștept cu comentarii pe cei care veți avea curajul de a o străbate.

vineri, 27 martie 2015

La umbră

Mă ard mâinile de nescris de-atâtea zile în care ceasurile s-au alergat unul pe altul, am pus kilometri cât un șofer profesionist și probabil, într-un moment de respiro aș fi chemat și Cirque Du Soleil în backyard să dea o reprezentație privată dacă nu eram prinsă cu spălatul vaselor.

Imi place să spăl vasele. Trag mănușile în mâini, dau drumul la muzică și, în ritm, câte una, câte una, îmi trec  toate prin mână farfurii, cratițe și oale, tacâmuri, site, răzători, în fine, ce s-adună în câteva zile. Îmi place să spăl vasele, mă găndesc la ale mele și mângâi  inoxul, ceramica ori arcopalul cu buretele pe toate părțile. Le spăl, ca pe copiii mici, și-n urechi. 
Da, am o mașină de spălat vase care șomează.

Asta e de ținut minte. 
La A.D. 2015 mi-am făcut curaj și am pus comanda de awning, copertină care pleacă de pe casă și o să se-ntindă cât ține patio-ul  de interlock, cam de 6 X 4m. 

Cam așa o să arate, ca-n poza de mai jos. Am ales materialul bej-gri cu dungi de-un verde închis. Și-s bucuroasă ca un copil, acum abia aștept vara! Să-ncăpem cu toții la umbră când ne-adunăm și să nu mai mutăm scaunele pe sub păr, după cum bate soarele :)  Frumos și la umbra părului, dar totuși.


 Șezlongurile urmează să vie. Iar ele  vor fi de toate culorile. Am văzut eu undeva, împreună cu măsuțele joase, de cafea. 

Pentru prima oară de când sunt în Canada renunț la clasica masă de terasă, cu șase scaune. 

Da, vara poate să vie!

Cam într-o lună pe vremea asta vorbim de aruncat o privire prin curte și adunăm uscăturile. 

Iar vara va veni, ca de obicei, într-o noapte, pe furiș, de nici n-o simți. Prin mai, pe la sfârșit...
E bine.

(am fost întrebată cât costă, instalată. răspund aici: $3K, garantată +15 years. Am întrebat și eu care e diferența între asta și cea de la magazinele de bricolaj care costă câteva sute. Mi s-a confirmat în magazin că e schelăria/framingul care, la cele ieftine do-it-yourself rezistă o vară-două, la fel prelata este din material subțire, netratat și care arde de la soare, după o vară)  

luni, 23 martie 2015

Intermezzo Cu Baloţi De Drumuri


Vântul îmi biciuie faţa iar primăvara, îngheţată încă, mi-a pus contractul cu iarna dinainte şi mă obligă să îl semnez pentru încă un an. Shut!
Se-ncheie martie curând şi drumurile dintr-odată mi s-au oprit din curgere şi s-au rulat înapoi, că baloţii de fân pe câmpuri, vara.
Tăvăluguri uriaşe de drumuri rostogolite, înalte până la cer, mi-au blocat drumul. Caut o nişă printre ele, încerc să le ocolesc şi, mai abitir, s-aliniază barierele de drumuri rulate, multe-multe, înalte de nu mai văd soarele de ele. Pe jos au mai rămas potecile.
Le stau drumurilor, dinainte, ca de-atâtea ori până acum. Numai că de data asta, dintr-un colţ mă priveşte valiza obosită cu care am emigrat acum o eternitate şi ceva şi uite-aşa, că s-o ocrotesc şi pe ea, prind încet-încet puteri şi împing, rostogolesc drumurile, unul câte unul, înapoi în calea lor firească.
Timpul ticăie iar proiectele împrăştiate în jurul meu aşteaptă, cu zăvoarele întredeschise, să le scoromonesc, să le eliberez, să le las să-şi răsufle destinele.
Obosesc descolăcind la drumuri şi nu mă las. Câte unul, câte unul, încă unul şi încă unul…sunt multe, doamne cât de multe sunt, mă uit în zare şi nu dovedesc să le număr. Ele se lasă greu, eu mă mir de unde am atâta putere. Şi nu mă las, nu mă las până nu mă vor lasă baierele, până la ultima. Poate nici atunci.

Am nevoie de drumuri că să merg s-aduc soare, să luminez căile copiilor mei, şi copiilor copiilor mei (pentru cine nu ştie încă, sunt bunică cu acte în regulă, încă de asta vara) şi să-i ajut să simtă căldura normală acestui sfârşit de martie.

Aş mai vrea s-ajung din urmă apa, poftesc la o carafă cu apă rece să mă-ntremez şi să împing cariera către ceea ce ar putea fi cea mai bună mişcare din drumul meu profesional canadian de până acum. Muncesc şi zău că un strop de bunătate şi îngăduinţă divină ar ajuta desfacerea farmecelor.

Mă rog în fiecare clipă pentru sănătatea şi binele mamei mele, încercată greu zilele acestea. Mă gândesc constant la tatăl meu cel care, de 54 de ani îi este alături şi care de multă vreme şi-a impletit Eul cu al mamei, ca să le mai ceri amandurora să respire altfel decât împreună. Şi nu mi-e uşor fiindcă ei sunt la distanţă. Şi deşi la începutul emigraţiei mele am ştiut că momentele astea vor veni, instinctul mi-a dictat să-mi apuc puii de ceafă şi să-i duc pe alte meleaguri, la adăpost, am gândit.
Nu regret nicio clipă deşi sunt prinsă între două lumi, amândouă revendicându-mă.  Mă gândesc cu mare căldură la doctoriţa tânăra care o are în grijă pe mama mea acum, ca şi cum aş fi eu acolo şi aş ajuta, dându-i puteri (dr. Iuliana Ivan, medic oncolog la Spitalul Judeţean Sf. Andrei din Galaţi).

***
Mă gândesc de bine, acum, văzând drumurile cum mi se descolăcesc, greoi dar constant, până la panglica netedă ce-mi va permite decolarea pentru anii imediat următori. Să ţâşnesc fără frică, aşa cum mi-e firea.

Eram mică atunci când, cu buzunarele burduşite de speranţe mici şi colorate, am început, în taină, să ronţăi stele. Şi nimeni n-a ştiut până n-am început a le scăpa pe jos, câte una-două, şi-a lasă dâra strălucitor orbitoare a viselor şi tenacităţii ce mă hrăneau.
Uneori le împrăştiam pe covor, spre disperarea părinţilor, mai târziu a soţilor care şi-au zdrelit genunchii încercând să facă din fusta mea când leagăn, când cablu de remorcare.

Iaca, tot vorbind, drumurile s-au netezit iar soarele a ieşit dintre nori, deşi afară e încă frig de crapă pietrele. 

Zâmbesc şi zic doar atât: pe-ndelete, şi ultimul ghem încălcit din viaţă îşi va întinde firul. Şi ultimul vis de-al meu legat de aripi va rupe chingile, şi ultimul ciob de gheaţă va ceda primăverii.

Pentru că aşa mi-a fost întotdeauna. Drumurile mele uneori s-au încolăcit şi oprit din drum, că să se înalțe bariere până la cer. Şi întotdeauna am răzbătut, am ajuns la capăt cu ce mi-am propus, de la albastrul cerului nord-american şi până la oglindirea sa în gheaţa parcării înţesate de maşini.

vineri, 20 martie 2015

Domnişoară, iazurile fierb


Astăzi sunt atât de tânăra, încât anii îmi ajung de-o socoteală simplă, cam cât mărunţişul din portofel.
De dimineaţă am cernut flori imaginare de cireş peste Toronto, peste somnurile copiilor şi ale copiilor copiilor mei, îndeajuns de multe încât parfumul lor a intrat în piele, pe sub tricoul de somn. N-am stare să văd soarele ciobit astăzi de eclipsă, să simt în nări ceaţa drumului pe podul peste Humber, în drumul spre birou.
Pe biroul meu, până şi orhideea şi-a întors florile cu faţa la mine. Un million de e-mailuri aşteaptă cuminţi rezoluţii pretenţioase iar eu chicotesc a primăvară, prin lăuntrul meu, în timp ce-mi îndrept ţinuta, aşa cum m-a învăţat mama că şade o adevărată domnişoară.
 Astăzi sunt domnişoara cu părul dezordonat, în blugi, cu un buget de jde milioane pe mâna la propriu, cu agenda plină de numere de telefon solitare, cu facebook-ul deschis, discret în colţul ecranului de lucru, cu muzica suavă, de seară, de la Europa FM.
Ajustez casca i-phone-ului în ureche, astăzi stau picior peste picior şi zâmbesc din colţul gurii, ca Marlene Dietrich.

Fiindcă abia acum pot spune ce simt de ceva vreme şi anume că s-a scuturat desaga nostalgiilor de toţi greucenii, fetii frumoşi, fiii de împăraţi care mi-au populat nopţile, zilele şi care, mai ales, m-au încurcat.
Tu, cel de stai acum în pragul meu, haide, intră si tu.
Vino şi nu te speria dacă tavanul de-l vezi este atât de înalt, aici cândva a fost o catedrală, ştiai ?

Acolo sus a fost atârnat, pentru decenii, candelabrul convenienţelor; mare a mai fost. Iată, de-acolo unde cândva a fost altarul, de pe perete am scos tablourile în rame aurite a doi ratoni sentimentali iar aici, pe pian a stat o vreme statuia ecvestră a melcului alergător de cursa lungă. Ciudate alegeri, aşa-i ?

Vorbeşte-te. Haide să-nţeleg limba vorbelor tale, că-ţi trece timpul. Iar dacă o voi înţelege îţi promit să lepăd capotul de prinţesă, să-mi vezi sângele dând ture de sus până jos, iar şi iar.
Mai mult, de te-nţeleg am să-ţi descui odaia cealaltă, cea cu uşi de stejar şi intarsii de cupru şi vom urca împreună pe scara pe care numai eu urc, în nopţile cu luna plină, să mângâi stelele că pe nişte pisici. Să nu te miri că luna-mi ştie numele, să nu te miri că nu-ţi vorbesc iubire, ataşament, veşnicie.
Cred că mi-ai spus destule, te-am citit si am cam obosit. Te invit, zâmbind, să pleci acasă la tine, nu  eşti tu de-l caut. Doamne, şi purtaţi acelaşi nume.
Amiază mea se-ntoarce suverană şi nu mai face loc la altceva decât unui cappuccino sorbit încet, în soarele rece încă al primăverii ontariote, la singura terasă din zona care mai pune scrumieră, pe şest, în colţul mesei. Ochelarii de soare încuie porţile între ochii mei şi ai tăi.

M-apuc de scris nuvela perechii de papuci de casă, cel mai frumos cuplu din câte am întâlnit vreodată, amândoi bătrâni şi nostimi în urâţenia lor. Urmează povestea fericirii , de Ziua Fericirii, o zi la auzul căreia am tresărit, mai sincer decât la 8 martie.
Mă-ntorc cu mâinile în buzunare, pe drum spre asfinţit, pe jos, în lungul bulevardului cu vitrine de primăvară. Mesajele clicăie în telefon, nu le verific.

Pregătesc seara pentru tine, cel care mă-ntrebi, invariabil, cu ce-oi fi greşit să-ţi amesteci chimia cu a mea, de-atâta vreme, în condiţii atât de potrivnice.

Tu vii, invariabil şi mă iei de încheietura mâinii. Iar eu stau, fiindcă ştiu că totul are un sfârşit când urcă luna pe cer, în ziua mea tânără.

Mirosul crud dulceag al florilor de cireş persistă de azi dimineaţă şi nu mă mai satur.

Mi-a luat-o timpul îndărăt, văd şi simt şi nu-l pot opri, muşc cu poftă dintr-un covrig şi ajut o filipineză să tragă storurile prăvăliei.

În căşti îmi răsună Hozier- Take Me To Church, downtown-ul a aprins luminile parcă toate deodată şi mă pierd în miezul albăstrui, cu miros de pâine al metropolei crescută-n sticla fumurie, până nu mă mai vezi.

joi, 19 martie 2015

Aici, în vârtejul norocului

N-am murit, n-am dispărut, sunt aici, amețită de vârtejul norocului și al soartei.
Și obosită de multele și marile ori măruntele care-mi colorează zilele.
Vreau să dorm, să prind puteri, s-o iau de la capăt.

Valsează în juru-mi curaj și speranțe, încredere și gânduri multe.
Drumuri dinainte mi se deschid și, așa cum mă știu, nu rezist până nu pășesc spre ele, așa, măcar un pic...

Confuzie, aflând de bătălia pe care cineva drag, iubit și aproape o duce ca să învingă cancerul. Mămică, sunt în fiecare clipă alături de tine, uite-mă!

Apoi speranțe însuflețite, văzând cum viețile copiilor mei se aștern în parametrii aceia ai binelui stabil, solid, anunțător de drumuri bune pe mai departe.
Mult de lucru la birou, un dram de primăvară, afară, greu să fac loc orelor de scris.
Și-n fond e blog, e blogul meu.
El poate să aștepte să trăiesc ca să pot să scriu.

Aseară am trecut prin foc și gheață c-un suflet pereche, pregătind pe-ndelete păcatul vorbit ce va să vie. Rușine mi-e, plimb eșarfa vorbelor păcatului pe sub ochi, ca pe-un alint de cânt maur, înroșit în foc, la înserat, iar și iar.

Am din nou doi sori pe umeri, am din nou fibra oțelită-n venele-mi firave, respir ca un copil.
Port doi cercei de gărgărițe, ca nimeni să nu bage de seamă, când flutur părul de pe umeri, că trandafirul alb de la ureche demult s-a prefăcut în diamant.

Sunt obosită, mi-e dor de somn...
Și mi-e sete de păcat spălat în vorbe, mai mult decât mi-e teamă de urgiile iadului în postul Paștelui.

Încă un semn că-s vie.
Iar zilele astea a alergat planeta un strop mai repede decât deobicei, abia de m-am ținut după ea.

N-ai fost niciodată a mea. Ai existat doar în ceea ce am proiectat despre tine și ai ținut mult să-mi colorezi proiecția, să-mi spui că-i așa cum aș vrea să fie

Am citit azi un text tulburător, pe Catchy,  un text de-o intensitate care mi-a mutat celulele din locurile lor și mi-a topit simțurile, text semnat Radu Florin Tudor.

N-am vorbe să-i mulțumesc autorului pentru clepsidra de vânt ce-a gâtuit, la fir, ființarea, iubind.
(http://www.catchy.ro/esti-fericita-vad-ca-porti-inel/70210)

Mi-a stat ceasul biologic citind.
Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Tic.


marți, 17 martie 2015

Tommy


Tommy este un cotoi musculos şi mare, care-şi face veacul în cartierul meu. Habar n-am cine îi sunt stăpânii, ce este sigur este că Tommy e bine hrănit şi că petrece mult timp colindând curţile dimprejur.
Apare când nu te-aştepţi, ba de după maşinile parcate disciplinat în faţa casei, ba traversează în fugă direct din curtea de vizavi , de te-ntrebi  la ce s-o fi grăbind aşa ? Are blană în petice, gri cu alb iar pe cap nişte smocuri negre, semn că părinţii şi bunicii lui aufost amorezi înfocaţi, indiferent de culoarea blănii partenerului.
Uneori întoarce capul, se opreşte o clipă, te vede şi parcă te salută, după care îşi continuă preumblările.
Tommy se strecoară în backyard printr-o nişă între scânduri, lăsată acolo de-un contractor nepriceput, cu ani în urmă. N-am de gând să astup nişa, fiindcă tot pe-acolo e şi traseul ratonilor, al groundhogului, sconcşilor şi al altor pisici care tot pe acolo îşi urmează calea.
Ravina râului din apropiere aduce viaţă în curţile noastre, cu mare frenezie şi în toate felurile, de cum se duce zăpada.
Ciorapel, pisica mea capricioasă, ai zice că e sora lui Tommy. Peticele albe şi gri i se-ngână cam la fel , numai că Ciorapel n-ar ieşi din casă nici s-o tai. Cu uşa deschisă iese în prag, adulmecă aerul curat şi se aşează acolo, nu face un pas afară, în curte.
Asta până a apărut Tommy şi a simţit-o. Nu ştiu, nu eram acasă când s-a întâmplat împrietenirea, cert este că Ciorapel face acum de planton pe scaunul înalt de răchită, aşezat special în dreptul uşii de sticlă ce da în curte, şi aşteaptă.
N-aş fi remarcat dacă, în weekend, Tommy nu s-ar fi oprit drept în faţă ei, afară, în curte, într-unul  dintre drumurile lui de patrulare pe timp de zi.
Ciorapel s-a ridicat şi a lipit botul de geam. Tommy a făcut câţiva paşi spre ea. Ciorapel s-a ridicat în două lăbuţe şi a sprijinit lăbuţele din faţă de geamul uşii. Tommy a ezitat un pic, s-a apropiat, din exterior de uşă şi a făcut acelaşi lucru.
Au stat aşa, în echilibru, cred că vreo 30 de secunde. Au urmat minute în care au miorlăit unul la celălalt, a prietenie, a bucurie.
De atunci Ciorapel nu se dezlipeşte de fotoliul de răchită. Acolo doarme, acolo îl aşteaptă pe Tommy. Iar Tommy trece, se opreşte, îi miorlăie ceva şi se pierde prin brădet. 
Prevăd o tovărăşie de lungă, lungă durata. E primăvară :)

duminică, 15 martie 2015

Secretul de aur este la îndemâna diasporei

Giani Codrin Pop este un jurnalist trecut prin furcile caudine ale presei românești încă din 1998 și care, într-o zi cu soare și două dimineți și-a făcut bagajele și s-a mutat în Marea Britanie, împreună cu soția lui. 
S-a întors, în 2014 la scris iar acum colaborează la publicația Anunțul Românesc din UK, gazetă care de curând a împlinit un an de la apariție. 
Codrin aparține unei imigrații românești foarte noi, foarte tinere și, cu gândul să afle mai multe despre ce urmează și cum se-așează lucrurile, plecat de-acasă fiind, m-a contactat pentru un interviu pentru Anunțul. 

N-am să intervin asupra textului și îl public aici dintr-un singur motiv, anume acela de a vă propune să descoperiți, din fluxul întrebărilor, freamătul începuturilor unei imigrații tinere. 

Este cea mai tânără imigrație românească de la revoluție încoace, cea mai nouă. 
Înțelegeți, așadar prin ce trec acești copii?


 „Secretul de aur al britanicilor de pe ambele maluri
ale Atlanticului este consecvența”

Pe scurt, cine ești și de cât timp trăiești în Canada?  Sunt unul dintre zecile de mii de ingineri români stabiliți în Canada in anii 90, pasionată de scris și de citit până la plăsele și jurnalist pentru o bună bucată de vreme, înainte de a pleca din România. Am înființat un ziar în Canada, pe care l-am navigat timp de trei ani. Am doi copii mari și frumoși, o casuță ca-n povești, o profesie care îmi permite să fiu creativă și pot spune că da, am împlinit, în mare, visele cu care am plecat din țară.

Care este lucrul cel mai important de știut pentru cineva care alege să trăiască, să muncească în altă țară, fie că este Canada, UK sau oricare alta? Când schimbi țara de baștină cu o alta, anglo-saxonă în acest caz, cel mai important lucru care să-ți asigure succesul este consistency, consecvența. Este secretul de aur al britanicilor de pe ambele maluri ale Atlanticului. 
Nu te abate de la obiectiv, nu fă manevre bruște (separare, sărit dintr-un job în altul în timp scurt, schimbat des adresa) fiindcă toate te costă înzecit, în bani, pentru ani mulți și te trag înapoi de la ce ți-ai propus. 
Ține-te cu dinții de plan, calculează-ți fiecare pas înainte. 


Pentru o comunitate închegată e nevoie permanentă de un adversar/ obstacol comun

Cum se formează o comunitate organizată și funcțională și în ce condiții funcționează ea cu adevărat? Ce așteaptă comunitatea de la noi, ce așteptăm noi de la comunitate?
Comunitatea este un reper, dar nu este vector de referință. Puterea comunității devine importantă atunci când ea este capabilă să servească înapoi, individul. 
O comunitate în diaspora ca să funcționeze, cum să zic, trebuie să aibă cei șapte ani de acasă. 
In cazul nostru, diferendele interprovinciale românești și, mergând până la diferendele dintre localități, între vecini, între rude chiar, explicabile istoric prin influența puternică a sutelor de ani de ocupație slavă, din păcate își spun cuvântul. 
Nefuncționând ca o comunitate acasă, în România, nu prea știm să închegăm comunități în diaspora. Nu avem un model. Așa că cel mai adesea copiem modele de la comunitățile deja existente  (italiană, indiană, în cazul nostru în Canada).

Aici iar avem o problemă: neavând un background de business, comunitatea nou formată în diaspora se traduce prin conecții personale, nu și prin sprijin din interiorul unei mase comunitare, pentru că acestă masă comunitară plutește, nu are fond, nu are nucleu, dacă vrei. 
Fundamentul românesc de business nu este îndeajuns de solid, tot din lipsa unei tradiții a lucrului temeinic făcut, dacă vrei, atât cât să îi înglobeze pe membrii comunității (să le ofere slujbe competitive, mă refer) și să ofere sprijin lansării proiectelor comunitare (grădinițe, case de retirement intraetnice, etc). 
În esență, comunitățile românești din diaspora sunt, cu mici excepții, trase la indigo: ele înseamnă o socializare extensivă (reuniuni, banchete, serbări) și cam atât. Esența unei comunități funcționale este ansamblul de cultura-divertisment-educație-economie-participare politică. La ultimele trei aspecte suntem încă foarte în urmă, pretutindeni, după cum văd. Este un fapt.

O comunitate se formează în timp și cu răbdare. 
Cu cât respingerea venită de la populația majoritară e mai puternică, cu atât comunitatea se încheagă mai rapid, ca să se protejeze, să se apere, cumva. Pentru o comunitate închegată e nevoie de un adversar/un obstacol comun. 

De aceea zic, dacă obstacolul nu există pe termen lung, nici nevoia de comunitate nu apare. Noi nu avem probleme de rasă, de origini controversate așa încât va fi greu, dacă nu chiar imposibil să închegăm comunități, așa cum vedem la alții.

N-avem o neliniște, un chin comun care să ne adune la un loc. 
Formarea comunității italiene din Canada, și dau un exemplu, a fost determinată istoric. Italienii au fost persecutați la vedere, la sosirea aici, copiii canadienilor nu se jucau cu cei italieni iar poreclele italienilor au fost multe și au fost folosite mult timp. De aceea ei s-au agregat într-o comunitate, ca să contracareze această opinie generală.


Realistic vorbind, cu asemenea moștenire noi nu vom putea atinge performanțele comunităților puternice nici în 50 de ani fiindcă ne lipsește infrastructura, cum spuneam. Ce putem face? Putem extinde socializarea la cote care să ne permită să nu suferim de lipsa societății normale din localitățile de pe unde venim. Să ne întălnim des, să ne dăm sfaturi, suport când trebuie. Asta da, se poate realiza. Nu așteptați nimic de la comunitate, ca entitate, pentru că ea se formează doar în condiții prielnice anume. Dați-vă sprijin în grupuri, între grupuri și dacă masa devine omogenă în ani, există o șansă să se ivească mugurii unui hibrid de comunitate.

De la Acasă, la Foaie de Drum Lung
Ai înființat (nu știu sigur în ce an) un ziar al românilor, Acasă Media. De ce, cum a apărut ? Care a fost cel mai greu lucru după ce l-ai înființat? De ce este dificil să avem instituții media ale românilor din alte țări, de ce unele nu reușesc să supraviețuiască?Am înființat ACASĂ și am fost redactorul șef al gazetei timp de trei ani. Am iubit ziarul acela, a fost copilul meu. Acasă a apărut într-o piață de presă scrisă săracă în Canada, moartă, ce să mai ocolim. Cele mai multe publicații abia mai mișcau, de la lipsa finanțelor. 
Iar finanțele ar fi trebuit să vină din publicitate. Într-un grup etnic, cum este cel românesc, cu mulți specialiști și puține businessuri (sau businessuri prea mici, de familie, în general), puterea financiară etnică nu permitea să susțină, prin publicitate, un asemenea proiect. 

Am renunțat la el atunci când am simțit limita de sus a pieții de publicitate. Și multe gazete românești, odată cu căderea pieței de presă tipărită, s-au topit, editorii căutând alte variante pentru a-și plăti cheltuielile lunare.

Cât timp ai condus ziarul Acasă? Îți lipsește acest proiect, ai mai începe ceva asemănător sau este un capitol încheiat? Ziarul  ACASĂ a fost ideea mea, la fel și numele, conceptul a fost pus la punct cu partenerii de din acea perioadă și a funcționat cu succes, timp de trei ani, când doi jurnaliști și doi oameni de business au putut, împreună cu o armată de colaboratori, susține acest proiect. 
A fost un proiect profitabil până în ultima zi când, din motive obiective care țineau de familie, a trebuit să îl predau unei alte echipe. Asta se întâmpla în 2010. 

Ziarul nu îmi lipsește, pentru că îmi ocupa realmente tot timpul. De curând, da, din dor de scris, m-am întors cu arme și bagaje și am dat drumul blogului FoaieDe Drum Lung, deja tare iubit. 

După 17 ani în Canada, care este sfatul cel mai important pe care l-ai oferi unui român care se gândește să se mute în UK sau a ajuns în UK de puțin timp?
Canada raportează coroanei britanice și, în foarte multe aspecte suntem similari ca și mod de viață ori sistemele în care trăim. 
Sfaturi unui român? 
Dar un român primește sfaturi? 
Să învețe engleza pe bune, ar fi unul. Să vorbească în engleză oriunde poate, așa își perfecționează vocabularul. Să se țină de plan, oricare este acela. Să nu încerce să păcălească sistemul. Bazele de date sunt extrem de sofisticate și o greșeală (furt, faliment, șomaj primit nemeritat) te urmărește toată viața. 

Să nu schimbe multe adrese în timp scurt (e dovadă de lipsă de seriozitate, devine untraceable), să nu vorbească de rău pe nimeni la lucru, pe nimeni în cercul de prieteni. Să țină ochii țintă pe British, să  înțeleagă de ce oamenii ăștia au avut succes, nu cumva datorită unei atitudini mult diferite decât cea pe care o aducem noi din țară? 
Să participe la voluntariat, să iasă din casă, să-și facă curaj și să învețe cât mai multe, să fie marketable, 
Nu sunt adepta mersului și plătitului de școli, dar uneori e nevoie de reîntors la școală pentru câteva luni. Și în final, să fie cu ochii pe banii lor și să fie consecvenți în ceea ce doresc să împlinească în viață.

După șapte ani apare The Poin Of No Return
Ce rol joacă norocul în reușita sau eșecul fiecăruia în altă țară? Nu cred în noroc. Cred în oamenii bine pregătiți, mereu cu ochii deschiși către lumea în care trăiesc și care dezvoltă emotional skills îndeajuns cât să navigheze societatea, să se simtă confortabil în ea.


Care este, în Canada, perioada tipică de acomodare, de supraviețuire, până lucrurile încep să meargă bine, pentru un imigrant? Crezi că ar fi diferită pentru cineva din UK? Cred eu că suntem cam în aceeași barcă și la capitoul ăsta. După șapte ani apare, de obicei, The Poin Of No Return. Dacă n-ai plecat până în șapte ani, șansele să mai pleci scad la sfert.

Nu sunteți persecutați, sunteți temuți
Un documentar difuzat recent de Channel 4 în UK a stârnit reacții de protest din partea unor români care s-au considerat jigniți. Care este situația din acest punct de vedere în Canada, și voi sunteți "persecutați fără motiv"? Noi românii nu suntem nici mai cu moț și nici mai de soi, să ne intre bine în cap. Că dacă eram, aveam măcar o amărâtă de rețea de drumuri în țara de unde venim, iaca un exemplu. 

Implicit, ofuscarea la ieșirile mediei locale (ori ale organizațiilor de extremă dreapta, în aceeași măsură) e o cheltuială de energie. 
Cel mai înțelept este să fie lăsate să treacă fără zgomot. E cel mai ușor, move on, adică. Și, în background să ne gândim de ce au apărut asemenea documentare denigratoare? Nu cumva este teama localnicilor că li se iau slujbele? 
E cumva îndreptățită, în esență, spaima lor, e naturală. Voi păstrați-vă direcția, fiți deschiși, înțelegători și lăsați-i să vă cunoască. Pot vea surprize foarte plăcute!

Nu repetați stereotipurile presei de diaspora

Fiți sinceri cu voi și cu cititorii voștri. 

Scrieți-le cam ce-ați vrea voi să citiți. 
Nu faceți rabat de la calitate, nu repetați stereotipurile presei de diaspora cu nesfârșite biserici și homeopați care să scrie despre binefacerile cepei și veți fi de succes. 

Scrieți povești ale oamenilor. Oamenii vor să afle despre alți oameni ca și ei fiindcă restul, sfaturile practice, adică, le află de pe net.

Curaj, umor cât cuprinde, nu puneți la suflet lucrurile mărunte, nu lăsați transformările și năucitoarele telenovele din România să vă răpească orele de somn. 

Sunteți în inima imperiului britanic, capul sus și învățați dârzenia și consecvența lucrului temeinic făcut, de la britanici. Ei vă sunt cea mai bună școală. 

vineri, 13 martie 2015

Pălăriile Otiliei și bucuria, ca un lujer de la Pământ la Lună

”-Sunt fericită și obosită...haidam acasă...mi-e somn! Iar ”acasă” este la Hășmaș, comuna mea cu șase sate, al cărei singur medic sunt...” Așa incepe Femeia Cu Șapte Pălării, volumul de debut al Otiliei Țigănaș publicat în 2012 la editura Galaxia Gutenberg. Citesc aici, la Toronto, cartea cu parfum românesc în fiecare literă, ajunsă în zbor solitar, expediată chiar de către autoare!


Otilia, astăzi medic la Hășmaș, cândva o fetiță subțirică, parc-o și văd, și pe deplin articulată, și-a început poveștile de viață direct prin filmul Toamna Bobocilor, pe undeva. 

Cine, să zicem, n-a văzut filmul stagiaturilor postuniversitare ale anilor 80 poate la fel de frumos răsfoi cartea Otiliei Țigănaș. 

Ducându-și fin, zâmbind doar din colțul gurii, popularitatea numelui atât de literar, Otilia scrie proza firesc și curat ca o perdea de borangic înaintea Paștelui.
Scrie, iar scrisul îi vine fluent, pur și simplu!

Intr-o seară de februarie, chiar înainte de mărțișoare, i-am citit câteva poezii publicate cu generozitate pe facebook. Mi-am făcut curaj și i-am spus, în privat, c-aș vrea s-o citesc. Iar ea, cu aceeași seninătate cu care scrie, a doua zi mi-a pus cartea la poștă!  Vă jur c-așa a fost.

Am cartea aici, între peticele mele de zăpadă și respir un strop din aerul Hășmașului în plicul cu timbre și ștampile, cu adresa scrisă de mână, ca atunci când îi scrii unei prietene bune o depeșă de rutină. Și plicul se va păstra, așa cum a venit, între lucrurile dragi mie, de acasă.


M-ai lăsat fără grai, Otilia, nici nu cred că mulțumirile formale pot traduce bucuria, surprinderea, mirarea uriașă că, da, miracole chiar se-ntâmplă: vorbești cu o scriiitoare, iar ea pune cartea ei la poștă, s-o ai tu pe raftul din dormitor... de mult, nici nu știu dacă de curând sau vreodată măcar, am avut copilăreasca bucurie pe care mi-ai oferit-o cu gestul tău. 

M-ai surprins într-atât încât, de ieri seară, de când am primit cartea care a traversat oceanul, iată, se hâțână serios ceva în scara mea de valori, nu știu ce anume.

Îmi iau timpul care se cuvine ca să te citesc pe îndelete.

După care, probabil, încecând să te descifrez pe tine, voi avea răspuns și la bucuria rafinată, nedefinită, crescută deja ca un lujer de la Pământ la Lună pe care mi-ai oferit-o. Mulțumesc din suflet, Otilia.

marți, 10 martie 2015

Cuvintele, în vorba goală


Haide, pe bune, scoate-ţi tricoul, nu te uita aşa la mine. Lasă emoţiile la o parte, nu eşti primul bărbat pe care-l văd şi nu m-aştept să găsesc la tine vreun trup de revistă. În mare, cred că ştiu cum arăţi şi pe dedesubt, cum eşti tu pe sub haine. Nu cred că-ţi cer mult, eu vreau să te cunosc. Cred că ştiu ce aştepţi, la ce te gândeşti.
Scoate şi blugii.
Tot adică, da, dă jos tot.
Aşa, aşa e bine.
Vino aproape, aşează-te pe jos, pe covor, turceşte, uite-aici, te rog mult. 
E cald aici, e bine. Suntem singuri, am cea mai grozavă cafea posibilă, la ibric. De-un secol n-am mai făcut cafea la ibric, are şi caimac. Am şi alune, am şi chips-uri, jeleuri vrei?
Eu ştiu că tu nu pentru astea ai venit la mine.

Se face seară, mă priveşti cum mă mişc prin cameră. Zic ceva din bucătărie, tu răspunzi monosilabic, e clar că eşti în aşteptare, aştepţi ceva. Aştepţi să fac şi eu la fel, să-mi scot hainele de pe mine şi să-ţi vin aproape.
Iar eu, iaca m-am luat cu poveştile, tu mângâi pisica ce toarce lipită de canapea şi mai  ciuleşte urechea.
Veioza aruncă umbre pe pielea ta, văd urmele bronzului de astă vară, ce piele albă şi frumoasă ai.
Îţi urmăresc conturul umerilor şi nici eu nu mai ştiu de câte ori am fost pe-acolo fără să ai tu habar. Tu tragi o pernuţă şi acoperi ce crezi tu că e de acoperit.
Ai răbdare dar n-ai multă, simt asta. Iar eu îmi fac de lucru, întrebându-te, vorbindu-ţi.
Mă tragi de mâna aproape şi vin, nu zic nu, m-aşez turceşte lângă tine, uite, şi tot în ochi te privesc. Tu săruţi atât de bine încât nici o feminină nu ţi-ar rezista, cum de ţi-aş rezista eu?
De foarte multe zile şi un pumn de anotimpuri noi am semnat pe-acelaşi calendar.De atunci zburăm în cercuri- cercuri, vorbind despre ceasuri şi umbrele, drumuri ori nervi de primăvară,  chei pierdute şi bani găsiţi în pocaluri înşirate pe marginea drumului.
Nu, nu erau bani, erau vorbe frumos turnate în idei, doamne ce străluceau în lumina soarelui, ai fi jurat că-s galbeni.
A trecut un ceas, or fi trecut două de când eşti aici, gol şi cald, dezvelit de tine, cu ochii în ochii mei.
Nu te-ating da-ţi dau roată. Aici e cald, aşa-i ?
Sunt aproape şi m-ai ascultat nemişcat, când şi când clipind doar, să faci loc altor şi altor gânduri cu vorbe, amestecate.
 Sunt obosită.
Te-am trecut printre Da-urile şi Nu-urile mele, temerile şi visele, gândurile şi planurile, copilăria, adolescenţa, anii tinereţii dintâi, cei care m-au format în ceea ce sunt astăzi iar tu ai ascultat.
Acum închei şi promit să tac.
Tu-mi zici să continui, eu ţin privirea aţintită în ochii tăi,
că să nu te jenezi că eşti singurul dezbrăcat în odaie. În fapt, am să-ţi spun un secret: tu eşti cel mai îmbrăcat de aici. 
Tu taci atât de mult, oricât de mult ai fi prin preajma mea.
Nu cred că te cunosc mai deloc. Şi cât te-am întrebat, doamne, iar tu ori n-ai răspuns la întrebările mele ci la gândurile tale, ori n-ai răspuns deloc.
Adesea te-ai făcut că nu m-auzi.
Astăzi ţi-ai dezvelit trupul. Eu, sufletul.
Putem spune, azi, că suntem chit.
Voiam să te ştiu şi tot ce-am aflat a fost trupul tău stand turceşte pe covor, c-o cafea şi o pernuţă dinainte.
Azi eu mă simt goală, complet dezvelită şi nu ştiu de ce. Vreau să te-aud.
***  În acest text nu descriu o experienţă personală anume, textul este pură ficţiune. Asta că să răspund anticipat unor dragi visători cititori :)