Textele Dintre Inimă Și Minte- Mă cunoști, de unde nici măcar nu mă cunoști

Acesta este un exercițiu prelungit de dialog, nepurtat vreodată pe lumea asta, cu Alex Chermeleu (https://alexchermeleupersonal.wordpress.com) dar care, într-o mare de schimbări de jur împrejur, dacă n-ar fi, sigur nu s-ar povesti.

Și am să scriu epistole, zic eu, până o suna ceasul. Fiindc-am prins iambii respirației textelor sale și pot înota, în preajma-le, fără colac cu rață.

De unde vine cunoașterea-necunoașterea asta intempestivă, vine chestiunea.

Vine, zic eu, de la oftatul cu care, în fapt, fiecare propoziție începe prin a se scrie singură. Continuă cu gestul nervos al asaltului tastelor cu diacritice, ca o mamă care-a găsit carnetul de note înroșit de semne de exclamare, al odraslei, ca un ciorap luat de vânt, dintr-un balcon vesel ca un surâs în plină vară. 

Alunecă între perdelele din tifon, fluturânde,  ale cherhanalei din Vama memoriei mele, se împiedică-n sticla de bere pe jumătate îngropată în nisipul Costineștiului cu buzunarele goale, lângă blugii originali- zeii salvatori ai timidității, nevorbelor, pentru ca, într-o strângere de mână tainică, să numere azi până la Zece fredonându-l pe Chilian, in bucătărie, dinaintea aragazului.

Mai vine cunoașterea din poveștile dinainte-ți, pe care le-ai citit înainte de-a fi apucat eu să le scriu sau ele să se întâmple. De la încheietura mâinii mele care, rușine mare, încă poartă ceasul pitit printre brățări.

Da, tu singur te cunoști de undeva: de prin jur-împrejurul tău și din jur-împrejur-împrejurului tău. Restul sunt detalii care te-ajută să te cunoști pe tine.

Textele Dintre Inimă Și Minte- Când ți-am dat un inel

Întâi te-am zăpăcit cu niște gesturi, doamne ce zăpăcit ai fost atunci când degetele mele ți-au prins clipa în cădere și-am sărutat-o, parc-a fost ieri, îți amintești? Nu cred că mai văzuseși vreodată pe cineva atât de aproape de clipa ta, erai mut, erai pierdut. Între clipele cernute am picurat parfum fin, întru amintire și dezvăț de banal. N-ai respirat. Ai rămas fermecat, te-ai repliat greu. 

Mai țin minte că, într-o zori de weekend, mi-ai trimis un porumbel cu gușa plină de sunetele unei epistole atât de fierbinți, de topeau răsăritul. M-am intimidat, eu nu vorbesc câtuși de puțin limba sunetelor trăirilor tale, mi-a luat vreme să traduc, să-mi pun chimia la loc. Și cu fiecare traducere, așa boantă cum ieșea ea, descopeream mai mult. Mă-nfiora, m-anunța apropiata revoltă a nopților asupra zilelor. Mă chema să țin bine de frâul gândurilor, să zic Nu când, în fapt, m-aș fi descheiat și la ultimul nasture de vorbe. Să nu fac selfies, ca să nu-mi aduc, cumva, aminte.

Cât s-a schimbat culoarea la semafor ți-am strecurat în palmă un inel de-al meu. Ai gândit că probabil mi-a alunecat și mi l-ai dat înapoi, zicându-mi să am grijă altă dată. Să nu se piardă.

Aici, Acum- Diana și Dragoș, o echipă de suport și intervenție într-o dinamică de ceas elvețian

Văd timpul curgând prin fereastra dormitorului, blindat deja cu un întreg arsenal de recuperare fizică în jurul meu, un balans de soare alb și sineala nopții. 

Am făcut câteva foarte mici progrese la mers, era să și cad lată pe podea, în câteva rânduri, de la tensiunea extrem de scăzută (55 cu 70, mă mir că pot sta în picioare și două minute) și am așa niște tonuri de bej pe chip. Recuperarea va dura săptămâni, spun ei, zice și pe google. Nu știu, cum oi fi vrând s-arăt după un asemenea măcel? That’s funny.

Am reușit cu succes să termin internetul de citit, în cele peste 18 ore pe zi petrecute pe net. Mai aflu ce urmează să fie, mai aflu ce s-a mai întâmplat. 

Visez la excursia la Istanbul care, probabil, va trece și prin Tel Aviv, anul ăsta. Scriu și, eu, una, nu cred încă ce scriu. N-am îndrăznit, atâta vreme, să iau o excursie în serios și zic, cu fericirea până la cer, că acum pot. Sau, în fine, în curând o să pot să merg pe jos, mult, ca într-o excursie adevărată. Now, we are talking travelling. La propriu. 

Ce simplă și supremă fericire, să-ți faci planuri că poți merge pe jos mai mult de 500 m fără odihnă, wow!

Cîteva gâște canadiene, fix prin dreptul ferestrei, mi-au amintit că-i ianuarie și că dormitorul îmi va fi birou timp de câteva săptămâni. 
Acum n-am inspirație de niciun fel, traversez convalescența dar zâmbesc c-o satisfacție nemărginită: gata, s-a terminat, am făcut-o și p-asta. De zece ani știam că va veni, vreme de zece ani am știut că se-apropie.

Am doi copii de mare ispravă, Diana și Dragoș, care au fost și sunt cu mine, acum, exact când momentul o cere. 
Până acum, echipa de intervenție a mers ca un ceas elvețian, într-o dinamică perfectă. Bravo și mulțumiri, faceți pentru mine exact ceea ce trebuie J

Viața Ca Un Spital- O Singură Scrisoare

Trei zile în spital pentru operație de hip replacement (înlocuire de cap fermural la șoldul stâng). Motivul: defect din naștere, cartilajul s-a mâncat în timp și durerile deveniseră insuportabile. Locul: Trillium Health Centre,  Mississauga (parte a ariei metropolitane Toronto), spital despre care am aflat că are 60 de anesteziști, nu știu câți chirurgi dar operațiile aici merg pe bandă.

O armată de oameni, de la personal auxiliar și până la asistentele medicale calificate se ocupă de tine pentru ca atunci când vin chirurgii la tăiere, tu să fii lată pe masă și dormind tun,  cu analizele de ultimă oră făcute, câteva ecrane deschise care să filmeze ce fac ei acolo, vreo cinci asistente în jurul lor-habar n-am câți au fost, în final, în sală, la show-ul meu, dar cel puțin doisprezece au fost. Proiectoare, cabluri, aparate de monitorizare, ca în orice sală clasică de intervenție chirurgicală. Costul a fost integral suportat de Ministerul  Sănătății (ca idee, în 2006 această operație costa $65,000 dolari. În 2014 costurile au scăzut la $21,000 întrucât tehnologia a evoluat iar materialele au devenit mai suportabile la cost).

Ca și informație, câteva mii de operații dintr-acestea au loc, anual, în Toronto. O înlocuire de genunchi costă astăzi $24,000, e mai scumpă  un pic decât cea de șold pentru că e mai complexă. Pacienții: în marea lor majoritate oameni trecuți de 65-70 de ani. Am fost, de departe, cea mai tânără pacientă de-o bună bucată de vreme, de se întrebau și asistentele ce caut acolo...Operația a durat exact cum au zis, 2,5 ore cu totul după care m-au transferat într-o rezervă.

Și aici a început trezirea la realitate. Da, am fost sedată până peste urechi, da, am avut la dispoziție două furtune subțiri, unul ca să-mi adminstrez singură analgezicul (despre care mi s-a zis șăgalnic că-i morfină, adică morfină chiar), altul pentru chemat asistenta în caz că voiam pătura dată la o parte sau se termina perfuzia, voiam apă, etc .

Cum ziceam, operația, câtă vreme o faci dormind, aștepți să simți și efectul revigorant, benefic, într-o zi sau două.

Și aici s-a rupt filmul: am înțeles că aveam de făcut aia sau aia înainte de operație dar să-mi dea morfină și oxicotin pe post de analgezice nu mi-a explicat nimeni de ce. Nici-o problemă, am aflat singurică imediat ce-a trecut anestezia: te lasă baierele capului de durere.

Fizioterapeutul, la o zi distanță de operație , când puteam și eu vorbi normal mi-a confirmat bănuiala care-mi dădea fiori: durerile sunt identice cu cele de la o amputare.

Dragilor, dacă aș fi zis eu că, vai, ce doare, probabil c-ați fi zis ia și tu un calmant și trece. Ei, nu, aici am avut de-a face cu dureri de gradul zero, ca la o amputare, vreme de cel puțin 48 de ore. Iată că, în existența asta, pe lângă cele câteva valuri de tip tsunami cărora le-am supraviețuit, acum am trăit experiența durerilor unei amputări. Nu mai zic cum e, mă ia cu frisoane numai să povestesc.

Am cearcănele până la bărbie și o veselă culoare bej, la față, oare de ce.

Sunt acasă de câteva ore. Urmează recuperarea care va dura săptămâni întregi (un fizioterapeut vine acasă să mă monitorizeze că fac niște exerciții anume, după care voi merge eu la fizioterapie, aici, în apropiere, pentru câteva săptămâni).  Analgezicele pe care le voi lua acasă sunt clasice, niște tylenol ceva mai tare dar fără alte maimuțe în ele. Vă întrebați probabil dacă după morfină și oxicotin (medicamente cu mare trecere printre consumatorii de droguri, am înțeles) am simțit ceva. Da, somn și atât. N-am visat colorat, n-am avut fantezii mirobolante, nimic dintr-astea. Efect de calmare a durerilor și atât. Nu-s clientă, asta-i clar.

Sunt acasă, cu ai mei pe lângă mine, în liniștea și căldura căsuței, cu pisica la picioare, până mă voi face bine, adică cel puțin o lună.

Aventuri în spital? Au fost câteva:  a evadat unul de la psihiatrie și l-au găsit abia spre seară. Vreo patru cardiac arrests (că anunțau codurile prin stație și numai ce vedeai forfotă de medici și asistente), un white code, pacient agresiv adică. Și da, m-am împrietenit cu toată lumea acolo. Am aflat care se căsătorește și cât îl va costa nunta, care și-a renovat casa, cui i s-a stricat mașina în plin ger așa încât, cu toată durerea mea, nu o dată mi-am lăsat ochii liberi pe geam, în stradă, clipind cu semafoarele o dată și iubind viața, încă o dată, din rărunchi.

O mașinărie pe care eu am perceput-o drept perfectă, această experiență de trei nopți în spital, pentru prima oară, în Canada . La plecare, asistenta șefă a zis c-un oftat:  acum douăzeci de ani stăteai două săptămâni în spital pentru o operație de-asta și șase luni acasă. Acum te trimit acasă după trei zile... parcă văd c-o s-ajungă day surgery (operație după care  pleci acasă în aceeași zi)...

Mai știi?  

Viața Ca Un Spital- Numărătoarea Inversă

A început numărătoarea inversă, circa 12 ore până mă vor lua în primire la Mississauga Hospital pentru operația de înlocuire de cap femural stâng (hip replacement). 

Este un defect din naștere care a dus, în timp, la măcinarea și dispariția cartilajului din încheietura piciorului și care în  ultimii ani mi-a dat dureri insuportabile. Cam ca durerea continuă de dinte inflamat, dacă vreți. 

Nici nu știu cum am dus-o pe picioare atâta vreme, cred că doar adrenalina care mă obliga să rezist, să rezist. N-am putut merge departe de mașină niciunde, am ratat locuri frumoase, oameni speciali întâlniri de excepție din cauza acestui neajuns. Ani de zile.

Este un moment de uriașă cotitură psihică, mai ales. 

Pentru că, treptat va trebui să mă obișnuiesc cu gându că gata, de acum înainte pot funcționa normal, fără dureri, fără să se vadă nimic la mers (da, va fi o cicatrice lungă și fină, de vreo 12 cm, pe coapsa stângă dar in două-trei luni sunt înapoi pe tocuri).

Am să fiu trei zile în spital, pe sedative, cu exerciții intense de recuperare iar joi la amiază, dacă totul merge bine, sunt acasă. 

Acum nu pot scrie mult, n-am forță. Am în schimb emoții cam ca înainte de o nuntă. O nuntă cu starea de normal, îmi vine să mănânc stele, dacă aș avea o motocicletă în fața casei probabil c-aș fi făcut câteva ture până acum. 

Am și n-am stare.

Vă scriu imediat ce pot și sunt, cât de cât, articulată. Promit.        

Textele dintre Inimă și Minte- O femeie, cu parfumul ei pereche

Un răspuns la  postarea Ce-ți șoptește o femeie, a lui Alex Chermeleu

https://alexchermeleupersonal.wordpress.com/2015/01/02/ce-iti-sopteste-o-femeie/

Și dacă o femeie nu-ți șoptește, ci doar îți zâmbește?

Fiindcă o femeie care-ți zâmbește ți-a amestecat, pe loc, zilele săptămânii. Dacă, zâmbind, ți-a trimis și gându-i, admițându-l pe cel mai imaculat și inofensiv din preajmă,  în clipele acelea te poți considera un norocos: puțini ajung să pătrundă între faldurile rochiei gândurilor unei femei.

Femeia care-ți zâmbește te poate transforma, după caz, în poet , corsar, pictor, statuie sau maratonist. Depinde de ce-are ea în minte, depinde ce gânduri i-ai înțeles, dintre toate cele spulberate ca puful de păpădie în jurul tău. Ea știe și poate să-ți scoată inima la mezat și să dea rest, târgovețului, doi ochii închiși, încinși. Poate să împletească gândurile tale-n codițe,  cu care să tragă apoi un vapor înnămolit la reflux. La fel de bine cum poate, cu două degete, să-ți ridice cupa biruinței în străluciri de făclii și să ți-o ofere radiind, strecurându-și discret parfumul pereche.

Nu-i scrie ode, nu-i zăpăci vederea cu sclipirea diamantelor , n-o amăgi în buchete de stereotipuri. Ia-o de mână și las-o pradă țărmului, într-o margine de mare, vreme de-o oră. Privește-o din spate, ea va ști. Dă-o ofrandă ploii de primăvară într-o mansardă încinsă de săruturi. Privește-o din față, ea așteaptă. Adaug-o în bilbioteca ta, dă-i un raft întreg al ei.

Femeia care-ți zâmbește și te și gândește este final și început, deopotrivă. Șoaptele ei, adesea trimise telepatic, îți vor spune mai mult decât despre iubire. Tu aștepți ca ea să nu-și strige iubirea, să n-o repete-n vorbe, să nu semene cu jumătate din planetă. Cel mult s-o șoptească.

Pe ea o simți, fin, când îți șoptește. De ea nu scapi, însă, din cap atunci când te gândește.

Ai dreptate, o femeie care îți zâmbește și te gândește nu este pentru oricine. Ea poate fi pentru tine doar atunci când emoțiile-ți nu-și mai au locul în plexul solar, când te sufoci de rar ce bate ceasul, când sufletul ți-e, brusc, atât de mare încât începe să-ți dea roată.

Atunci ți-ai dori enorm să șoptească, să poți respira și tu.

 Măcar un pic.

Asta se cheamă deschisul ușii la intrare :)

Un pic despre mine, ceva despre viață, cu Corina Ozon. Și cum Corina scrie mai frumos decât permite legea și mai colorat decât un câmp cu flori, mergeți pe blogul ei, direct:

http://iulicika.wordpress.com/

Mulțam Corina pentru dialog :)

http://iulicika.wordpress.com/2015/01/02/emigrarea-te-injecteaza-si-cu-aventura-dar-si-cu-cocaina-amintirilor-magdalena-manea-si-aventura-canadiana/

Textele Dintre Inimă Și Minte- Să fie limpede, să fie așa, vouă și mie

Zic: să scriu, că-mi vin ideile-n talazuri, când conduc mai ales dar și când spăl vase, fiindcă spăl vasele la mână. Rar am  încredere în mașina de spălat vase. Și m-apuc de scris, nu înainte de a-mi cotrola traficul, zic, să vedem cine-o citește pe Magda. Dragilor, situația stă pe muchie, jumătatea mică dintre cititori vine regulat din România, iar cea mare se loghează din Canada, Statele Unite și un pic din Europa.

Puneți-vă un pic în papucii mei. Audiența românească este îmbibată de simțăminte latino (am văzut după preferințele arătate la cititul textelor mele) pe când cea nord-americană este mai tehnică, mai futuristă. Da, tehnică este cuvântul.

Cui scriu ? Jur că nu m-am gândit atunci când am deschis porțile localului acestuia.

Și a trebuit să aleg. De câteva zile (cât am mai tăcut) m-am gândit încotro merg cu direcția. 

Răspunsul, așadar sună cam așa : aleg să scriu românește, pentru românii 100% români, adică români de tot. Și am să explic și de ce: pe de o parte mă ajută pe mine, satelit românesc-femelă de dincoace de apă, să îmi mențin modulațiile sufletului, să nu-mi pierd feelings-urile acelea care ne fac, pe mine, pe tine care citești acum, pe noi, unici, adică melanjul subtil de grație, ironie și caterincă din vârful degetelor. Felul acesta asumat de scris (cu dantele, emoții și priviri pe sub voaletă) mă ajută să rămân vie. Ceea ce  cam și doresc. Deci, cam așa.

Și dacă textele care urmează (și stau în backlog aliniate, ca rațele în cârd (habar n-am avut cât a zăcut scrisul prin mine) vi se vor părea picante ori fierbinți, atomice, aiuritoare și zăpăcitoare pentru o româncă integrată în Canada este pentru că am trimis, în taină, un cârd de grauri s-aducă un pic din aerul românesc și să-l împrăștie deasupră-mi. Mi-am trimis și sufletul să survoleze tainele unei culturi pe care am găsit-o fabulos de efervescentă.

N-am niciun chef să mă mint. Ceva mai la deal, luna asta, România literară mi-a întins mâna, ne-am împăcat pe bune. Mai mult, sunt tot mai plăcut surprinsă, uluită, minunată de cele texte găsite pe bloguri, pe grupajele de bloguri, pe colajele literare, am senzația că ating cu degetul cultura română așa cum n-am mai făcut-o de la plecarea din București. E senzațional, îmi place de mor.

Nu vreau să mă mint, nu amestec profesia cu scrisul și cu cugetul. Cu atât mai puțin v-aș minți pe voi.

Iar dacă vă va place, bine. Dacă nu, îmi veți spune oricum.

Undeva, în subteran, curge un râu imens și greu, al celor care scriu. I-am prins un fir, mai am până să-i ajung la izvor. Curaj am, asta-i sigur.

Aici, Acum- Vorbim

Sticla de șampanie, goală, a ajuns la coș. La fel, teancurile de farfurii, ghirlandele, până și licuricii colorați care au împânzit pereții preț de două săptămâni, cât s-au întins aleile petrecerilor în casa mea. 

I-am mulțumit bradului pentru a fi fost complicele zâmbetelor și gândurilor bune ale atâtora, câți ne-am perindat pe dinaintea lui, în săptămânile de poveste. Nici urmă de Crăciun ori An Nou festiv, azi, aici, la mine, zici că n-ar fi fost. 

Un soare orbitor de iarnă de diamant sparge toate ferestrele, de jur împrejur și-și împreunează razele pe blana pisicii, fix în mijlocul livingului, zău dacă am mai văzut așa ceva.

Azi este deja mâine și zâmbesc fără țintă la ce m-așteaptă în zilele următoare. 

Luni dimineață în zori intru în operație, patru zile în spital și apoi zice-se că scap de dureri pe veci. Pe la Paști mi-am propus să schimb mașina, iar până în vară să fi făcut deja o excursie sonoră măcar, așa cum n-am putut face atâția ani din cauza durerilor. Mor să călătoresc iar, așa, temeinic, nu cred că mă va mai putea opri ceva să n-o fac, începând de anul ăsta. 

Tot anul ăsta am să trag adânc aer în piept să plonjez, cu ochii și inima deschise, acolo unde mă cheamă soarta. Oriunde acel loc și timp va fi să fie. Asta e rezoluția mea de An Nou, în esență.

După care, în toamnă, o să plantez bulbi de ghiocei pe la colțurile sufletului.

Țineți și voi pumnii pentru luni, să iasă totul cum trebuie. Dup-aia, de restul mă ocup eu, promit.

Vorbim.

Și singurul lucru sigur în viețile noastre rămâne Schimbarea

Redau mai jos pe scurt conținutul conferinței lui Dan Gilbert, pe tema Psihologiei devenirii de sine, difuzată recent de TED Talks. Am găsit-o, zic eu, cea mai potrivită compilație de Trecut, Prezent și Viitor acum, în prag de An Nou. Concluzia ar fi ca, la Momentul Zero al noului an să tragem aer în piept și să nu uităm să trăim, o clipă, prezentul.

Natura umană, gena pare-se că ne forțează să ne imaginăm un curs al vieții. Spunem de mici ce vrem să devenim fără să avem mari cunoștințe despre un domeniu sau altul, dar lucrăm la proiecția noastră pe termen lung. Ne gândim la viitoarele noastre împliniri și, în timp, luăm serii de decizii care să ne ducă într-acolo, spre obiectivul dorit.

Ce nu luăm în calcul însă este faptul că este posibil să avem cu toții o proiecție greșită asupra Timpului, în general. Alimentăm iluzia că iată, exact acum, acum când eu scriu sau când tu citești, suntem exact ceea ce ne-am dorit dintotdeauna să fim și că așa vom fi până la sfârșitul zilelor. Că totul în jurul nostru stă pe loc și așa va rămâne.

Și nu este așa.

Primele care se schimbă, în fiecare dintre noi, sunt Valorile personale. 

Ele se schimbă, cam la șapte- zece ani. În tinerețe căutăm distracția, la maturitatea tânără alergăm după bani si succes în carieră pentru ca la maturitatea deplină să căutăm simplitatea, adevărul. Și da, valorile se schimbă, pentru fiecare dintre noi, cam o dată la șapte- zece ani. Atenție la ce îți dorești,  fiindcă s-ar putea să se împlinească. 

Se schimbă și Personalitatea. Cu toții subestimăm cât de mult personalitatea ni se va schimba în decurs de o decadă, să zic. Cu toții credem că prietenii pe care-i avem acum vor fi același cu cei de peste zece ani, gusturile,  destinațiile de vacanță de acum vor rămâne aceleași și peste zece ani, etc.

Zece ani mai târziu, zicem, mneah, s-au mai schimbat niște chestii, reperăm câteva dintre împlinirile pentru care am muncit, bifăm și ce n-am realizat și trecem repede peste subiect.

Apoi supraestimăm Stabilitatea, ca și forță în sine.  Avem tendinta de a plăti cu vârf ceea ce ne place astăzi.  Stabilitatea ne alimentează iluzia indestructibilului din jurul nostru. Iar asta se intâmplă pentru că ne este mai ușor să ne amintim decât să ne imaginăm. E relativ ușor să spunem cum eram acum zece ani, dar devine greu, dacă nu imposibil să ne vedem pe noi înșine, peste alți zece. Iar când cineva spune Nu-mi pot imagina așa ceva, nu este pentru că ceva anume nu se poate întâmpa ci, mai degrabă, pentru că persoana nu are destul de antrenată imaginația să prevadă lucrurile care îl privesc direct și i se pot întâmpla, in viitor.

Timplul ne transformă pe toți. Ne schimbă preferințele, ne reașează valorile, ne schimbă personalitatea.

Da, simțim fiecare dintre noi aceste schimbări în viață. Și doar privind în urmă realizăm cât de multe s-au schimbat, iată în ultimii șapte- zece ani, să zicem.

Prezentul rămâne, încă și încă, tunelul îngust și scurt cât clipa în care, în realitate, suntem cine suntem.  Pentru că suntem într-o perpetuă transformare ne este greu s-o percepem și atunci concluzionăm că, nu-i așa, cu noi munca de creație s-a încheiat și alimentăm iluzia traiului în prezent.

În fapt, prezentul e atât de scurt încât îți cere efort să-l  percepi. Iar  persoana care ești astăzi, acum, este la fel de volatilă, temporară și în schimbare ca și a celor din jurul tău. Și putem zice cu certitudine că singurul lucru sigur în viețile noastre rămâne Schimbarea.  

Textele dintre Inimă și Minte- Crucea Destinului

Crucea destinului când lovește,  ea te lovește-n creștet.  E mare cât roata timpului, se rostogolește cu zgomot și vuiet peste o planetă mai mică decât dorințele ei și s-așează de-a latul drumului  meu și-al tău, pleznind baraje de conveninețe sociale înalte până la cer.

Crucea destinului tău șade mută, aninată pe boltă, ani de zile, așteptând fisura, așteptând temerea, așteptând clipa în care să-și desprindă brațele largi cât cerul și să se prăbușească peste tine.

Cum procedezi atunci când crucea destinului te-a pălit în creștet? O lași să se răcorească și o atingi, ușor, c-un deget , să te convingi că există. Dacă există, o privești în ochi cât poți tu de mult. Vezi dacă și ea se uită la tine. Dacă nu, nu era crucea destinului tău, wrong call, era doar o aventurieră căutându-ți  atenția.

N-ai scăpare, n-ai apărare. Dacă te-a lovit, admite, cel puțin, fii sincer,  la naiba, cu tine, dă-i încheieturile mâinilor tale, în  semn că i te-ai predat.

Crucile destinelor altora, căzute din greșeală pe capul tău seamănă adesea cu iubirea. 
Crucea destinului tău e chiar iubire. Și îi auzi ticăitul ceasului, pe fundal, atunci când îi ești în preajmă.

Las-o să te strivească, inspir-o, viseaz-o, îmbrățișeaz-o, iubește-o, adoarme-o, trezește-o, dă-i mâna pentru  cele câteva nebune secunde ce mai au de dănțuit în juru-ți, în drumul tău către Acel Capăt de Nevorbit.

Iubește-ți Crucea destinului și zâmbește-i. Pune-o la lănțișorul de la gât, să-ți fie acolo când o cauți.

Aici, Acum- Cărțile tale unde pleacă, când pleacă?

Multe dintre cărțile mele, am constatat astăzi, sunt gata de plecare. N-am mai reîmprospătat biblioteca în limba română, de-atâția ani. Azi le-am văzut, în sfârșit, trăgându-mă de mânecă.

Mare dramă mi-a fost să le mângâi ochii orbi-orbi, tușul decolorat până la necitire, paginile pământii, din hârtie veștejită, imposibilă, reciclată prost, cu urme de așchii și care crapă și se prefac în praf, la îndoire. Vocea le este tot mai greu de descifrat, rândurile au fost tipărite unu-ntr-altul, într-o înghesuială de troleibuz comunist. Nu se mai pot citi, este inuman chinul la care au fost supuse la tipărire bietele cărți. Prea mult text, prea înghesuit.

Cărțile de dinainte de ‘89, cele câteva cumpărate în primii ani ’90, înainte de plecare și care cu fală-mi umplu azi, în Canada, biblioteca lungă și lată, ei bine, ele nu mai pot. 

Ele, sub ochii mei, sunt gata de călătorie. 

Deschid una. 

Aflu, la întâmplare că termenul dușman vine din hindi (dushman, दुश्मन) și atunci m-apropii de gânduri și tac.

Cărțile mele sunt deștepte și demodate.

Clasici și avangardiști, în vorbe prea bine-ncleiate, își mută literele într-o altă lume, în tăcere. Să mai salvez cât mai pot, am adus astăzi coșurile aproape și, una câte una, am să le scutur de cuvinte, de-a valma. Le adun cu mătura și fărașul, le pun laolaltă, să-și țină cald, că-s slăbite.

Între ele este și cartea publicată de mine. O simt că vrea să plece, mi-a făcut cu ochiul.

Și mă tot gândesc cum să pregătesc plecarea cărților care nu mai pot să fie cărți. Și sunt atât de multe.

Iaca, dramă de diaspora: să-ți îmbătrânească într-atât cărțile, încât să te simți ca la muzeu. 

Acum, Aici- Julio

Party, aseară, la mine acasă. 
Plin de surprize! 
O întâlnire virtuală în premieră, Secret Santa, aniversarea căsătoriei unor prieteni și muzică, inifinit de multă muzică. Opt ore de dans (și Doamne cât am mai dansat), joacă, râsete și Julio (Uruguay), soțul uneia dintre prietenele mele românce care ne-a cântat live. Vedeți și voi cam cum cântă Julio,  eu talent îl numesc. 
Ce spun eu? Așa petrecere mai rar.

Mă resimt, mă dor toate alea, mă ustură ochii de oboseală și zâmbesc: un Crăciun de petreceri în șir, încheiat cu artificii. Și care anunță deja un Revelion ca la carte!    

Textele dintre Inimă și Minte- Toate femeile poartă ochelari în poșete

Răspuns lui Alex Chermeleu (https://alexchermeleupersonal.wordpress.com/) la Toate sunt frumoase, unele doar au uitat asta!

**

Atunci când se nasc, femeile sunt oglinzi ale copacilor, cerului și oamenilor care le înconjoară. Ele își trag seva creșterii , cu migală, din fiecare adiere iar tainele, cărora cu greu le fac ele însele față, arar răzbat în chip, în mers în pleoape ori cuvinte.

Femeile nu cer, ele așteaptă să li se întâmple. Au inimile învelite în șapte mantii de cristal și tot atâtea de catifea încât , dezgolindu-le inima, tu călătorule, nu vei face decât să te încurci în dantele, broderii, butoni și falduri și eșuezi, invariabil, cu mâinile în buzunare.

Femeile nu uită, vreodată, iubirea. Ele o plimbă, însă, de pe o amintire pe alta, cu aceeași grație cu care calcă în zori pe tocuri, spre birou. Pentru ele iubirea este o stare permanentă, cu obiectivele navigând după cum le este răspunsul copacilor, al cerului și oamenilor care le înconjoară.

Femeile au picioarele reci și atunci trag pledul aproape, să se încălzească. Ai remarcat că femeile se culcușesc, precum pisicile, oriunde fotoliul e liber iar în preajmă  este o pereche de ochi să le privească?

Și, nu, nicio femeie nu uită să fie frumoasă. Ea mai uită din tainele originare, le mai pierde-n încinse asfalturi sau le abandonează , când simte că nu îi sunt de trebuință.

Dar niciodată nu uită să fie frumoasă.

Ea doar tace să fie frumoasă.

Incetează, pentru o clipă, să fie frumoasă, ca o hibernare impusă de hăituiala teritorială masculină.

Și așteaptă, veșnicii chiar, dacă îi este de folos, cu perechi de ochelari în poșetă pentru bărbații care nu văd. Sau văd și se tem. Sau nu se tem dar n-au idee cum să le scoată din hibernare.

Câte perechi de ochelari poartă, în poșetă, o femeie, pentru cealaltă jumătate, mioapă, a planetei?

 Atâtea câte îi trebuie.

Borcanele cu Vorbe- Destinul hârtiei de ambalaj

Hârtia de ambalat cadourile, pungile ornate și panglicile de mătase, cutiile cu bițibilduri și pampoanele strălucitoare , ca în fiecare an, mor în dimineața zilei de Crăciun.

Începând de azi ele ajung, invariabil, la coș. Destinul ambalajelor cadourilor se repetă, cinic și ciclic, an de an, cu apogeul în zilele de Crăciun. 

Graba cu care adunăm, mototolind, ambalajele și le îndesăm în pungi aduce c-o fugă de ziua de ieri, c-o ușă trântită, închisă în urmă. 

Sună tern dar ambalajele sunt cele care ne însuflețesc cadourile, dau secundele de rush de adrenalină ale despachetatului, întârzie momentul surprizei. Ele dau tușa finală cadoului în sine. Ele contează precum cadoul însuși. Și le apreciem până în clipa când vine despachetatul. Atunci ele intră la sacrificiu.

Parcă e vina lăuntrică de-a ne fi permis adrenalina așteptării unei bucurii. Parcă ne este rușine că ne-am bucurat.

De unde graba cu care vrem să scăpăm de ambalajele cadourilor?  Cum de ne indispune într-atât hârtia ruptă neregulat, încât nu mai așteptăm să se consume bucuria prea-plinului Crăciunului. De unde aversiunea față de ambalajele căzute ale cadourilor deschise?

Atenție, când  pui fundă sufletului și-l dărui, să nu fii cumva hârtia de ambalaj; mare atenție.
(L-am luat pe Poptamaș cu finalul ăsta, recunosc)  

Aici, Acum- Urări de Crăciun, că n-are cum fără

Haide să dăm drumul urărilor de Crăciun! De la mine către voi, cei ce citiți aici, toate gândurile bune, urările frumoase, iubiți nebunia strălucitoare a sfârșitului de an și iubiți-vă pe voi. De acolo vă trageți seva ca să-i iubiți și pe ceilalți (sună banal, dar cam asa e, zău!).
Ne auzim, sunt pe aici.

Primul bilanț- Bună să vă fie inima, așadar

Bună să vă fie inima tuturor celor care mă citiți aici pe blog și toate gândurile mele frumoase și calde către voi acum, în preajma Crăciunului și a Anului Nou.

La mai puțin de două săptămâni de la deschidere, blogul Foaie de Drum Lung a cam spart tavanul așteptat de audiență. Asta mă obligă, absolut pe bune vorbesc. O să-mi mai taie din orele de somn (și așa puține), de aplicat machiajul de prințesă sau de țopăit aiurea prin locurile de trafic torontoniene.
Vă mulțumesc și, tot pe bune, sunt copleșită ca o fetiță care a primit prima ei coroniță la serbarea de sfârșit de an.

Am reușit câteva lucruri importante, in acest răstimp. M-am conectat cu câteva dintre cele mai valoroase bloggerițe de limbă română care populează spațiul literar virtual, astăzi: mă refer la Corina Ozon (http://iulicika.wordpress.com/), Petronela Rotar (http://acestblogdenervi.ro/), Ana Barton (http://www.anabarton.ro/) si Gabriela Cimpoca (http://www.blogulucimpoca.ro/). Am primit încurajările lor (Ana Barton chiar mi-a zis răspicat să pun să scriu cu diacritice, că nu-s robot on-line, ceea ce m-am executat și mi s-a părut firesc să fie așa).
Le mulțumesc și aici și învăț de la ele arta navigării în lumea nebună si inocentă a blogurilor, acolo unde sufletul devine pagină scrisă iar gândurile fertile cresc alte gânduri.

Vă invit să le parcurgeți blogurile, ori de câte ori vă este dor de vorbe împletite, ori de idei săgetate către cer, în imposibila armonie a vieții. Pentru că scrisul rămâne o patimă, împărtășirea lui devine o ușurare.

Nu în ultimul rând, am deschis pagina de facebook a blogului de față
https://www.facebook.com/pages/Foaie-De-Drum-Lung/482795805192144?ref=aymt_homepage_panel

Am făcut-o pentru că mediile virtuale sunt deja atât de intrinsec legate încât a ignora fenomenul ar fi o prostie. Vă astept și acolo, să trecem împreună prin visul acesta tainic și copleșitor, numit Drum al Destinului.
Cam atât, acum.
Spor la pregătiri, spor la gândul Crăciunului! Mai vorbim, sunt pe aici.

Acum, Aici- Auzi, tu vrei să te împaci cu mine?

Și se făcea că navigam prin lumea halucinantă a lui Orice Se Poate, cu măduva spinării burdușită de principii morale țepene, cu mintea și inima înțesate de țipetele celor trăzniți în moalele capului de nedreptăți strigătoare la ceruri; 

aveam mâinile unsuroase, mânjite și cu negreală pe sub unghii de-atâta strâns mâna unor libidinoși politicieni ori de-alde .ute vânt cu funcții cheie; 

aveam degetele picioarelor boante de-atâta izbit în bordurile lui Nu Se Poate; 

inspiram  asfințituri pixelate de la tonnerul prost, dat de dumnezeu unei gloate gălăgioase de săraci cu duhul;

iar asta era demult de tot...

Și alergam, căutam un loc unde să m-asez într-o zonă retrasă, singuratică, o pădure dacă s-ar fi putut, să-mi ling rănile, să-mi vindec cicatricile. Și să muncesc cu ziua la vreun mcdonald de capat de lume, cât să am să trăiesc.
Jur ca asa am vrut; mi-era până peste cap de viața cocălărită a unei ștăbimi cu ceafă de porc, la mijlocul anilor ‘90.

Trei ani încheiați la nasturi până-n gât nu am citit în românește, nimic. N-am ascultat un cântec românesc. N-am văzut un program tv în românește (la naiba, nici nu era mare lucru în 97- 98 pe internet).

Abia acum îndrăznesc să întorc corabia, să pun compasul înapoi spre Polul meu Nord, ca destinație a sufletului, în timp ce vâslesc, într-un acvariu foarte relativ multicultural, dupa cum s-arată, în apele Polului meu Sud.

Au trecut 17 ani, iată, de la coșmarul din care am plecat fără să întorc privirea înapoi.

Abia acum, după ani, întind să prind mâna celei care mi-a dat o menire.

Timid, calc peste credințele care mi-au suflat, ani de zile, în pânze ca să demarez și să m-așez pe orbită. Acum cred că România e tot mai normală.

Și ce stare de bine îmi dă regăsirea asta, fie acum și numai virtuală. M-aș minți dacă aș zice ca e altfel.

Auzi Românie, tu vrei să te împaci cu mine? 

Viața ca Un Spital- Un braț De Pliante, Gata de Încorporare

Duminică de dimineață, cu noaptea-n cap, la două săptămâni distanță de orele când voi fi dusă în somnul cel mai profund. Am gânduri amestecate despre ce pot, știu și simt acum și viziunea a ceea ce-mi va fi peste două săptămâni. Operația asta este una de rutină, mi s-a spus la ședința de circa două ore de pregătire, cu două asistente,  pentru ce m-așteaptă la, și post operatoriu.  Mi s-a explicat, ca la turnarea unui film, pe secvențe, pe ore, prin ce voi trece.

Iartă-mă doamne, prin operații am mai trecut, când locuiam în țară, știu ce e aia o anestezie totală, cum e prima zi și cum, zi de zi, ești mai întremat, până te pui pe picioare. Nu mi-a fost, însă, descris cu atâta lux de amănunte, vreodată, ce avea să mă aștepte. Știu acum, pe secvențe, din momentul trezirii și până în cea de-a treia zi de spitalizare, când îmi vor da drumul acasă, ceas de ceas, ce mi se va petrece. De exemplu, la o oră de la trezirea din anestezie, după ce voi fi învățat cum să-mi administrez singură, apăsând un butonaș al pompei, doza de morfină, doi asistenți de recuperare se vor înfațisa la patul meu și voi face, ajutată, primii pași. Ei vor reveni la orele (…) și la orele (…). Iar eu trebuie să fac exact ce spun ei.

La o oră de la trezirea din anestezie, aici, unde intervențiile la genunchi și șold se fac pe bandă rulantă, voi fi mergând deja.

Mi-au spus că operația va dura o oră și 45 de minute, cu totul. Am aflat că momentul critic înseamnă tăierea arterei femurale și sudarea la loc, că sângele meu va fi atât de diluat încât să nu permită formarea de cheaguri, că faptul că-s slabă (slavă domnului, am dat jos vreo 15 kg de anul trecut și pană acum și, apropiindu-mă de 53 de ani, în februarie, văd că-mi vin încă niște pantaloni anume, cu care am copilărit în perioada jurnalismului meu revoluționar al anilor '90 și pe care i-am luat, security blanket, cu mine la plecare) va ajuta înzecit la recuperare.

Ce va urma însă, post operator, sună ca naiba. N-am voie să conduc mașina, zic ei, trei luni. Cum adică, din ianuarie și până în aprilie nu conduc ? Apoi recuperarea asta greoaie înseamnă niște proceduri de fizioterapie și gimnastică anume și sper din tot sufletul să nu cedez nervos la atâta așteptare.

Mi s-a pus în față adevărul: ori respect la literă programul de recuperare, ori risc să am probleme cu mersul, pe viața. Daca respect totul, voi merge mai normal decât un om normal.  Ei bine, Magdo,  urmează testul de anduranță, așadar. Răbdare, timp de trei luni.

Mi s-a spus că nu sunt bolnavă. Că aceasta este o condiție și nu o boală. După care mi-au dat un braț de pliante, fișe, foi și foicele, într-un plic mare, cu numele meu pe el. Este plicul cu care mă voi prezenta la internare, în exact două săptămâni. Sunt înrolată. Ei m-așteaptă la încorporare pe 5 ianuarie.

Mă uit în jur; dimineața asta de duminică, în preajma Crăciunului, lupta să se afirme pe un cer întunecat de solstițiu de iarnă. Mi-e, curios, sufletul ușor și chiar zâmbesc. Nicio experiență de până acum nu se va compara cu prizonieratul mișcărilor pentru trei luni încheiate. O încercare pe care sunt pregătită s-o trec Magna Cum Laude.    

Viața Ca Un Spital - Am intrat în linie dreaptă

Am intrat în linie dreaptă. Mă așteaptă o intervenție chirurgicală destul de complicată (hip replacement-înlocuire de cap femural), exact la începutul lui ianuarie 2015.

Este un defect din naștere pe care a venit vremea să îl corectez, întrucât am deja dureri insuportabile. De ce spun că am intrat în linie dreaptă: azi am primit brățara (cu numele, data nașterii, contact, bar code, etc) și am terminat analizele preliminare operației. 

Am cunoscut chirurgul, anestezistul, chirurgul-mâna a doua, două asistente medicale care vor participa la operație, mi-au luat sânge, mi-au făcut radiografii. Medicul de familie m-a consultat separat și e permanent la curent cu etapele pregătitoare la care mă aflu.

Iar inainte mi se aștern două petreceri pe cinste, pe 26 și pe 31 decembrie, ocazie cu care ne-adunăm aici, acasă, pentru 80's parties, fiindcă asta va fi tema anul ăsta.

Două petreceri și o intervenție chirurgicală, în următoarele trei săptămâni.

I have something to look forward to :)

Spitalul Trillium din Mississauga știe tot ce trebuie să știe despre mine, mai multe decât știu eu despre sănătatea mea. N-am spaimă, doar emoții să văd treaba terminată.

Va fi o recuperare lungă, de câteva săptămâni bune, timp în care, învelită în pătură, am să contemplez zăpada, din casă. Am să reînvăț să merg cum trebuie, fără dureri. 

Va fi o operație de rutină, spun ei, de circa doua ore.

Va mai fi o cicatrice verticală, de vreo 12 cm, pe șoldul stâng; iaca problemă estetică ce am.

După care, în decada următoare nu vreau să-mi mai amintesc cât de tare și cât de mult timp a trebuit să suport dureri peste dureri.

Gata, se va termina în curând; simt deja o ușurare neinchipuit de mare. O să scriu despre asta pe măsură ce se mai întâmplă lucruri. Până atunci, vine Crăciunul!

Aici, Acum- Un tablou năucitor, semnat Lehte

 

Tabloul acesta este o pictură în ulei, datată 25 iunie 1966, semnată Lehte și cam atât este tot ce știu despre el. E mare, e uriaș, cam 1,50X 1,10 m. N-am văzut vreo fotografie pe net a vreunei picturi semnată de același autor. A fost cumpărat de ocazie, de la cineva care vindea doar rama, în ideea că fiind din lemn sculptat, ar avea careva nevoie. Prețul: 30 de dolari. Nu glumesc, 30 de dolari.

Vreo trei săptămâni a stat în garaj, să-i iasă mirosul (mirosea a vechi, a fost ținut prin vreo magazie, gândesc). Și m-am apucat de restaurat. 

Restaurarea a constat în spălarea, centimetru cu centimetru, cu soluții curățitoare, până am văzut ce culori erau la origine...a durat două zile pline, de weekend. Acolo undea avut culoarea ciobită (rama sau pictura) am restaurat cu culoare, probabil vreo 3 centimetri pătrați, cu totul. A luat mult, că n-am avut curaj, să nu-l stric cumva.

În fotografia de după curățire culorile apar vii, contrastele mai bune (chiar daca nu așa de aprinse ca-n fotografie, dar totuși) iar efectul, este, credeți-mă, hipnotic. Privești așa, minute în șir.

Am uscat cu flanel uscat, tot așa, centimetru cu centimetru, la fel cu rama. Am vopsit rama apoi cu un strat subțire de ulei de rapiță, pentru conservare. Place ce-a ieșit? 

Il iubesc. N-am o explicație, pur și simplu îl iubesc. Aduce cu visele mele din copilărie, pe vremea când desenam pe bandă orașele viitorului, unde era mereu întuneric și toti aveam nave individuale cu care zburam, haotic, printre blocuri...

Ce viață!