Trebuie Cai Verzi

De când mă știu, fac ce Trebuie. 

A crescut, acest Trebuie, cu mine odată.

A trebuit să dorm la prânz și asta m-a obligat să cultiv eschiva, a trebuit să mănânc ciorba la felul întâi și-am crescut cu spaima de ciorbă, a trebuit să fac întâi lecțiile și apoi să ies afară la joacă deși toți copiii erau deja în jurul blocului și epuizaseră rugămințile la ai mei: tanti Manea o lăsați pe Magda afară? Haai, tanti Manea, vă rugăăăm.... Degeaba, eu trebuia să învăț de zece. 

A trebuit să nu merg la petrecerile din liceu decât până la 10 seara, indiferent că ele țineau până în zori pentru că, nu-i așa, nu se cădea ca o domnișoară să piardă nopțile fumând, dansând, doamne ferește de vreo nefăcută.

A trebuit să am un logodnic declarat ca să pot ajunge la Costinești, vara, altfel n-aveam voie, cum era să plec eu de haimana la Costinești? A trebuit să mă mărit în studenție, să-mi pun o ditai verighetă din aur masiv, ca să scap de-un potop de-alde Trebuie. Pentru ca, schimbând coordonatele vieții și devenind mamă, Trebuie să fi trecut, suveran și neîntrebat, încet da sigur, pe primul loc.

A trebuit să mă mărit din nou, imediat după revoluție, ca să disip întrebările ori avansurile, atunci când cariera mea urca pe scara către cer. Treptat, n-a mai fost loc de Vreau, de-atâta Trebuie și trebuie mi-a devenit o a doua natură.

Pe mine nu m-a-ntrebat nimeni, niciodată, dacă ceea ce făceam era ce Voiam,sau făceam fiindcă Trebuia. Cred că nu eram cea mai simpatică făptură, dup-atâția de Trebuie, aliniați. Așa cred eu.

Am strecurat câte un Vreau, timid, în cele trei decenii galopante de  ridicat copiii și crescut palate, ori viceversa. De încununat anotimpuri și de numărat treptele din cariera profesională, ori viceversa.

Ca prin minune, de câțiva ani s-au potolit musonii tensiunilor conjugale și Trebuie a obosit să-și mai pună mâinile în șolduri dinaintea mea, înainte ca eu să zic ceva. Treptat, Vreau i-a luat locul. Și-am început să mă gândesc ce Vreau.

În primul rând m-am trezit că, da, poate Vreau și eu ceva.

Nu-i ușor să-ți reamintești ce vrei, după atâția ani, să-ți reamintești cine ești, să te descoperi cum ai crescut, cum ți-au înflorit gândurile și cum ți s-au dizolvat tâmpeniile de ambiții, în răsărituri mai fine decât orice pereche de pantofi de firmă.

                                                (Foto: Behance)

Merg printre rafturile de flori ale unui supermarket și, de-a dreapta și de-a stânga e o puzderie de ghivece cu zambile, narcise, lalele, toate instruite să înflorească spectaculos la 24 de ore după aducerea acasă. Mă pierd și parcă le-aș lua acasă cu mine pe toate, să mai îndulcesc gerul de februarie. 

Din spatele capului, vocea lui Trebuie șoptește: oricum se ofilesc, bani aruncați..., numai că, de când a intrat în legalitate, Vreau a prins curaj și, cum nu era cine să mă vadă pierdută printre atâtea rânduri de ghivece cu flori, am ridicat din umeri, cu capul într-o parte și-am zâmbit la mine: am să iau cât de multe încap în coșul ăsta uriaș, fiindcă așa vreau.

Vreau vine greu, e timorat de-atâta Trebuie, după atâția ani. Îi dau curaj cât pot, îl văd cum se întremează de la o lună la alta, îl țin de mână.

Am pereții vernil și, îninte de zugrăveală cred c-am să desenez niște cai. Cai verzi, pe pereți. Asta Vreau. Ai avut vreodată cai verzi pe pereți? Dar nu-i așa c-ar fi nostim, fie și pentru o zi? 

Punguța cu doi bani

Dac-ar fi ziua ta, mâine de exemplu, probabil c-aș lua punguța cu doi bani agățată în baierele vechi din piele, la tinda casei poveștilor mele și ți-aș oferi-o fără să ezit. De mult voiam să ți-o dau, așa, ponosită cum e ea, cu doi bănuți de-argint austriac, bătuți pe vremea imperiului și știu că n-aș da greș. Întinde mâna, o vrei?

Fiindcă altceva, sincer, habar n-am ce ți-aș putea oferi. Cuvinte- ai până-n vârful muntelui, dimineți și asfințituri ai tot primit, sticlele cu urări s-au înșirat de-a lungul peretelui bucătăriei, iar și iar, până și brelocuri ai, mai multe decât chei. Cântece nu mă pricep să compun. Întotdeauna, la măturatul din calendar al zodiilor, scriu prost și împiedicat. O pisică am aflat că nu se face cadou, că-i semn rău.

Cafeaua-i rece, laptele a lăsat cercuri-cercuri pe interiorul cănii de-o seamă cu tine. E istoria ei de-azi dimineață , am trecut amândouă, și azi, prin fiecare oră.

Probabil că un aspirator ți s-ar potrivi, dai cu el pe sub canapeaua de piele, prin bucătărie, pe sub fotoliul din nuiele. Ce trist ar fi să faci asta de ziua ta, nu-i așa?

Meriți să-ți pierzi cheile prin casă, de ziua ta. Să stai întins în pat, cu mâinile sub cap împreunate, să te uiți pe geam afară, să-ți aliniezi gândurile și să lași timpul să ți se strecoare sub piele, să te umfle râsul  la amintiri, să bați ritmul în tăblia patului, să nu faci nimic. Când te-apucă foamea, comandă o pizza și ia-o mare, să ai până te-apucă foamea și tura următare.

Încă mă mai găndesc dacă să pomenesc de colecția revistei Cutezătorii , un teanc uriaș de reviste moștenite de la Vivi, fratele lui taică-meu, reviste adunate și păstrate  vreo zece ani la rând, aduse de poștaș în fiecare săptămână și citite și pe muchie. 

Acolo eu am învățat, când toată lumea dormea ori era plecată să trăiască, să zbor. De atunci zbor și nu mă mai opresc. Acolo am deprins visul, acolo am călătorit, pagină cu pagină, din Patagonia până în măruntaiele Africii, de-mi oboseau și gândurile.

Încă nu știu ce ți-aș da de ziua ta, parc-aș ține totuși revistele Cutezătorii pentru când vei împlini anii mei. 

Uite, punguța cu doi bani vrea să fie a ta. Tu o vrei? 

Dor Destul, Așteptând Și Altceva

Am să înșir aici lucrurile de care mi-e dor și, probabil c-ai să le regăsești, printre ele, pe cele de care ți-e și ție dor. Să le pun, odată, pe hârtie, ca la spovedania de pe urmă, să pot muta și eu sufletul spre primăvara care tropăie mărunțel în zăpada sticloasă, înfofolită încă în cojoacele din piele de ren. 

Dor de clădirile din centrul orașului unde am crescut, Galați adică. De mirosul teilor de pe Republicii, de Romarta, Fondul Plastic, magazinul Modern, drumul către faleza Dunării și popasul de-o cafea cu frișcă, la Elice. Dor de sandalele cu nojițe, de fustele crețe de pânză topită. Dor de locurile și anii creșterii. Puține mai sunt astăzi pe locurile lor și, chiar de-aș străbate drumurile, n-aș mai recunoaște locurile și imaginile de care mi-e dor. Așa că le pun teanc și le-ndes în cutia de poze alb-negru, să merg mai departe.

Mi-e dor de Bucegi. De Bucegii de ieri, de- alaltăieri, de azi. Am văzut recent pe facebook câteva imagini postate de Lucian Mândruță, pe la Sinaia și Bușteni, poze luate de pe șosea, cu telefonul, și mi s-a strâns inima (poza de mai sus este a lui Mândruță, chiar). Mi-e un dor cumplit de design-ul Bucegilor, de linia crestelor, umbrele văilor, trufășenia stâncilor care stau să se prăvale peste Valea Prahovei. Drumurile mele în România nu mai ajung acolo, întrucât cele câteva zile petrecute cu părinții îmi consumă toată vacanța. 

N-am condus în țară și mi-ar fi frică să închiriez o mașină să merg să văd locurile despre care vorbesc. Zău dacă mai știu toate semnele acelea, europene, de circulație. Ar fi, apoi, mânăstirile din Nordul Moldovei, despre care m-am săturat povestindu-i fiului meu cel mic și pe care slabe șanse am să i le arăt curând, în cele câteva zile de voiaj românesc. Zic câteva întrucât vacanțele mele canadiene sunt imposibil de zgârcite cu timpul.

M-aș duce la Sibiu, să văd Brukenthalul, aș sta în București pentru o raită în Muzeul Național de Istorie. Asta ar însemna câte o zi întreagă, de unde să am eu câte o zi întreagă doar pentru ele?

Nu mai zic Muzeul Țăranului, sau Antipa renovat, de Salina de la Târgu Ocna, peștera Muierilor, mânăstirea Govora, cetatea Histria, barajul de la Turnu Severin, până și sărătura Bărăganului, ciufulit iarnă sau vară, îmi răscolește amintiri. 

Mi-e dor de miros de tren în Gara de Nord, de miros de vapor în port la Tulcea, de somn prăjit cu mămăligă la un Plonge, dac-o mai exista, pe malul mării, de Slănic Moldova, așa, mers la pas și răscolind frunzele cu un băț, de telecabina de pe Tâmpa, de raiaua Brăilei fluturându-și poalele capotului lung peste Dunăre, de Calea Victoriei. N-am ajuns încă, niciodată, în vestitul Centru Vechi, renovat, al Bucureștiului. Impardonabil, știu.

Mi-e așa, un soi de dor să văd cum, cei trimiși din România aici, în Canada, să reprezinte statul român în fața autorităților canadiene, mai lasă deoparte cele ștergare și tradiții populare, omniprezente la întâlniri, adunări, ocazii sărbătorite la ordin și chiar pun suflet să ne aducă ceva din România de azi, cu cultura de azi, cu lucrurile esențiale, excepționale, care definesc, azi, românimea de acasă: o fantezie, o creativitate ieșite din comun, avangardiste și bine conturate cât să se alăture, cu succes, trendurilor noi și efervescente europene.

Suntem destul de ținuți deoparte , zic eu, și ni se pedalează pe stereotipurile cu folclor și tradiții milenare,etc,etc. Boring. Cred eu, părerea mea, că un pic de nou, adus, expus, trimis pe mass e-mail, prezentat aici ne-ar aduce tuturor sentimentul de nu neapărat mândrie dar de apartenență, la zi. Suntem contemporani României, din câte știu. Să nu uităm, Canada nu este cămara cu dulcețuri fine, ținute sub cheie și nici diaspora de aici nu-i vreo opacă, deși e mai exigentă și mai exclusivistă decât altele. Cu atât mai mult, cred eu, merită un pic de efort afară din tiparele ofilite ale Externelor.

Știu și asta: despre diaspora nord-americană, documentele diplomatice spun că suntem ireversibili, de neîntors acasă, și că legăturile cu țara se taie, după un număr Ț de ani,  etc,etc, așa că un efort minim  de conecție ombilicală cu țara ar fi suficient.

Un statement cum nu se poate mai simplist și dăunător, pe termen mediu și lung, ambelor părți, în condițiile comunicării în timp real, de astăzi. (Sunt considerațiile mele, n-am făcut sondaje de opinie să aflu dacă și alții văd și gândesc la fel și nici nu voi face. Nu știu câte dintre părerile mele se regăsesc între cele ale cititorilor mei. E totuși blogul meu, e de așteptat să fie relativ subiectiv.)

Frăție întru scriitură, așa ceva nu s-a mai pomenit!

Am dat buzna-n scrierile a patru excepțional de talentate și sensibile scriitoare românce: Petronela Rotar, Corina Ozon, Ana Barton și Cristina Nemerovschi. Am făcut vraiște, în curiozitatea mea înfrigurată de-atâtat timp pierdut, paginile lor de facebook și fotografiile, comentariile și punctele de suspensie, le-am căutat de matricolă, unghiile și batista, ceștile lor de cafea, fereastra pe care se uită când scriu ele, gesturile, pacea privirilor și revolta interioară a vorbelor lor.

Mă holbez fără să înțeleg cum de s-a întâmplat așa, la careul desenat de aceste nonconformiste, complex articulate și stăpâne pe vorbele  limbii române care își dau, cu mare înțelepciune, suport una- alteia, în timp real.

Ai senzația că toate scriu o carte, că toate au scris câte o carte, pe rând, suflecându-și gândurile, la unison, că  toate cărțile pe care și le-au publicat în ultimii ani sunt ale tuturora și că fiecare e prezentă în cartea celeilalte. E o pânză de păianjen, în patru colțuri.

Citind-o pe una, simți cum celelalte așteaptă, discret, să dai pagina următoare în cărțile lor, rând pe rând și să citești, simultan, câte o pagină de la fiecare. 

N-am văzut așa ceva iar dacă asta este o consecință a globalizării dată de comunicarea în timp real, atunci este un fenomen rar sau poate unic, oricum excepțional. Frăție într-ale scrisului, așa ceva nu s-a mai pomenit! Scriitorii-s îndeobște, ca miresele: să nu se vadă la ochi, că-și poartă ghinion.

Este o asemenea condensare de stări și un asemenea val de conecții între scrisurile lor, între ele și cititorii lor, încât nu cred c-a fost, de douăzeciși cinci de ani încoace, vreo revoluție curată în literatura de acasă, așa cum se petrece acum. Greu, dacă nu imposibil de spart un asemenea bloc de trăiri, toată dinamita inspirației bate în retragere la o asemenea asociere de forțe. Minunat este, însă, să le fii contemporan!

Se spune că boala de citit se tratează cu citit. 

Celor din Canada sau din State care mă citesc aici, cei care mănâncă aceeași pâine cu mine- să mă exprim banal și eufemistic, adică, fiindcă nu-mi vine ceva mai  deștept în minte, vouă, celor prinși fiind între autostrăzile bine demarcate ale sufletului nord-american, vă propun să vă luați câteva minute și să citiți titlurile de mai jos. Dacă cineva din Toronto are curajul să înceapă a le citi pe aceste pioniere fără de cravată roșie, am câteva dintre cărți și le pot împrumuta. Sunt ușor de citit. Sunt, însă, greu de pus deoparte, și mai greu de uitat...N-ai cum să le ignori, ce să mai zic? 


Nu vă fie teamă, nu vă veți pierde esența locului unde trăiți, ba dimpotrivă, adăugați valențe sufletelor voastre. Despre beneficiul pe termen lung, am un prognostic: ne reamintim cine suntem pe dinăuntru. Merităm cultură la superlativ. 

Toate detaliile despre clasamentul celor mai iubite cărți din România anului 2014, aici.

Iată despre ce vorbeam:

Alive- Petronela Rotar

O Să Mă Știi De Undeva- Petronela Rotar

Zilele Amanților- Corina Ozon

Prospect De Femeie- Ana Barton

Păpușile- Cristina Nemerovschi


Mai vorbim, ne mai auzim :)

Veacul se-nghesuie în buzunarele blugilor mei

Veacul se-nghesuie în buzunarele blugilor mei și mă tot gândesc dacă să v-o spun și p-asta, sau nu. Fiindcă vremea era tot în anii fără de kilometraj montat la bord, atunci când distanțele însemnau dorințe iar drumul- aventura. Era prin 87 sau 88, mai în vară și se întâmpla tot în București, într-un București grosolan de aglomerat cu pietoni pe Calea Victoriei și cu rochii de nuntă, voaluri și flori de pus în în piept pentru apropiatul septembrie, la vremea regalului nunților. 

Plecasem de la minister, după ce lăsasem corespondența și mergeam la pas cu Tibi, un alt stagiar, vorbăreț și deșirat întâlnit la rândul de delegați.

Terminasem treburile, ne era foame, aveam să plecăm fiecare, în câteva ore, cu trenul, în altă direcție. 

Vorbeam și înotam în contrasens, într-un râu de oameni cu sacoșe peste sacoșe, ce se scurgea către magazinele înșirate de ambele laturi ale Căii Victoriei.

Foamea 

Foame mare, nici măcar o plăcintărie, o covrigărie în drum și numai ce-l aud pe Tibi că-mi zice: te duc eu să mâncăm, știu eu un loc. 
Ajungem la un pasaj ce dădea în Victoriei, cam ca un gang acoperit cu o structură sofisticată din metal și de geamuri mate, gălbui. În gang, citesc: Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri. Erau atelierele meșteșugărești ale Cooperației, cu firme standard scrise cu bleumarin pe alb, îmi păruse mie chiar de aceeași mână.

Și o ușă simplă, fără geam, fără firmă. Tibi o ia înainte, eu cu geanta de fâș pe umăr, vin după el. S-a deschis un culoar suficient de întunecos cât să-l întreb: auzi, tu ești sigur că ăsta-i locul? 
N-am mai apucat fiindcă în capătul culoarului era încă o ușă, Tibi a deschis-o iar din față răzbătea lumina galbenă a unor  candelabre mari, ca de muzeu.

Intrăm într-o încăpere mare cât o sală de bal, cu tavanul sus, la probabil 5-6 metri din care atârnau trei candelabre din fier forjat, imense. N-am văzut așa ceva, erau candelabre ca de mitropolie, cu zeci de becuri de slabă putere în vârful lumânărilor închipuite, toate aprinse încât și aerul căpătase o culoare sepia. 

Sala era uriașă, zugrăvită vechi, cu ornamente, iar de pereți atârnau oglinzi din cristal, lungi de circa trei metri, atârnate oblic și ferecate în lanțuri cât mâna mea. Oglinzile aveau rame mari, masive, cu intarsii care nu puteau, însă, umbri claritatea de cristal a imaginii. În oglinzi se reflectau vreo zece- doisprezece mese largi, de 6-8 locuri, toate acoperite cu fețe de masă croșetate din macrame bej, peste care se lățeau niște foi de geam, ca să le protejeze.

Arăta ca la muzeu și mirosea tare a chiftele. 
Pe-o latură a încăperii se întindeau tejghelele, ca de braserie, cu feluri de mâncare aliniate. Tibi ia o tavă, iau și eu una, ne luăm noi ceva și, cu tăvile în mână, ajugem în cealaltă parte a sălii, să plătim. 
Casa de marcat arăta ca la muzeu, era dintr-aceea de mai vezi în filmele lui Charlie Chaplin: mari, negre, cu manivelă. Plătim câțiva lei și alegem din ochi o masă.

Atunci abia am remarcat publicul: câteva zeci de oameni mâncau, într-o liniște deplină, nu auzeai nici musca. 
Erau toți cărunți. Bărbații purtau costume gri ori negre, iar din buzunarul de la piept ieșeau elegant doar vârfurile batistei din mătase. Femeile purtau rochii ca la 1930, ciudate, în culori veștede, cu mult satin și dantelă. Purtau pălării chic, erau la fel de bătrâne ca și ei și, ca un triumf al eleganței, purtau mânuși negre, bej, din dantelă, atlas, piele de căprioară, până la antebraț ori chiar până la cot.

Lipseau din cadru cei care descriseseră, în epocă, audiența de dinaintea mea: Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, zău așa.

Am mâncat cu noduri și cu ochii la oamenii aceia cărunți îmbrăcați ca de pe altă lume. 

Niciunul n-a vorbit cu noi, nici cei de la masa cărora ne-am așezat. Liniște, când și când un clinchet ascuțit de pahare, ori un zgomot rece de lingură atingând fundul farfuriei.

Mâncâm bine în cea mai stranie companie cu putință.

-Te-ai săturat? Bun, așa-i? Mă-ntreabă Tibi

Dau din cap că da și întreb ce era acolo, că n-am văzut firma. Zice:

-Cantina comunității evreiești. Bună mâncare.

N-aveam de unde ști.

Mai vorbim, mulțumesc pentru companie și în scurt timp ne despărțim, să ne vedem de drumurile noastre. Nu-mi ieșeau din cap chipurile distinse, îmbrăcate atât de elegant, demodat, fascinant, năucitor, gesturile și manierele, ținutele drepte, demne ale celor așezați la mese și culoarea aceea suverană, sepia.

Ușa

Au urmat ani de viață ca șotronul, ca și la voi pentru ca, exact după Revoluție să ajung iar în zona Căii Victoriei, să recunosc pasajul și să vreau să mă conving cu ochii mei că ce văzusemn nu era setup de film. Găsesc gangul, citesc firmele: Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri.

Nici urmă de ușa către cantina evreiască. 
Citesc încă o data: Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri. Toate erau pe loc. Aceeași lumină gălbuie venea din tavanul pasajului, am recunoscut micul miros de mucegai dulceag. De vechi.

Nu era ușa acolo. N-am intrat alături, n-am întrebat pe nimeni. Am intrat și ieșit din acel pasaj de vreo cinci ori, din ambele capete, doar-doar un alt reper îmi scăpase și de-aia nu puteam identifica locul.

Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri.

Nici urmă de ușa  fără de firmă.

Am rămas țintuită ceva vreme. Cine fusese acest Tibi cu care mă întovărășisem, unde era cantina (când toate celelalte erau pe loc) unde mâncasem atât de bine?

Buclă în timp, înger însoțitor, zic acum, la circa 30 de ani de atunci, habar n-am ce a fost...

N-am mai găsit ușa aceea, niciodată. Habar n-am unde am fost, dar dacă știe careva despre existența, la un moment dat, a unei astfel de cantine de epocă, în vreun pasaj ce ieșea în Calea Victoriei, m-aș bucura să ofere detalii.

53

Astăzi este ziua mea. 53, yep. Vărsătoare până la os, crescută cu simțul aventurii încă din fașă, cu temeri mici și trecătoare, de-un optimism nebun, de-un dinamism care-i duce la exasperare pe cei din jur.

Pozele le-am făcut în dimineața asta, zic să rămână acolo pentru posteritate. Nu-s prelucrate, eu habar n-am mai mult de alea două-trei trick-uri din Picture Office Manager, deci nu.

Tac rar, cer mult, fac zgomot, fac valuri, mă hrănesc cu verbe de la prima oră a dimineții, și tot așa în fiecare zi. Mă enervează lunea, ma  depresează miercurea la amiază, beau cafea și când e cazul și când nu, rar de tot de alcool mă ating, fumez de sting.

 Am fost educată să-mi țin gura și rar am reușit s-o fac. Am răbdare cu cei șovăielnici, niciodată cu cei rău-intenționați. Simt, de ani buni, vibrația cuiva în aer și câteodată mi-e ciudă să constat că, oameni care sunt buni în esență, primesc din partea mea cel mult  indiferență. Cinismul de jurnalist s-a mai disipat, dar n-a plecat. Mă trezesc în toiul nopții și citesc ca apucata agențiile de știri, de parcă aș merge la examen, în zori. Citesc, în continuare, enorm, citesc ce e azi, ce va fi mâine și mestec teorii futuriste, în două limbi de circulație internațională, ca pe guma de mestecat.

Multe mi-au reușit, altele s-au împiedicat de niște trepte prea înalte pentru cei cu care m-am însoțit pe traseu. Din timp în timp, c-așa a fost să fie. Nu le port pică, n-am avut niciodată mână bună la ales partenerii, parc-am fost legată la ochi. De toate m-am ocupat în detaliu, pentru ca cei doi copii să trăiască confortabil și stimulați intelectual, din dorința ascunsă, probabil, de a avea parteneri de discuție pe măsură.

I-am crescut așa, au devenit amândoi așa și, aici, cred că am punctat frumos în viață. Mi-au plăcut și-mi plac scrisul și cititul, dar cum am decis demult să schimb ograda geografică, a trebuit să mă reorientez către domenii ancorate în realitate rău de tot. Rezultatul a ieșit zic eu, mulțumitor și aici, semn că, vorba maică-mii, dacă faci întâi ce trebuie și apoi ce-ți place, mergi la sigur. Da, câteodată mă-ntreb unde-ncape inginerul în mintea mea de artistă dar probabil că-s un soi de bipolară și pot face schimbarea fără dureri.

Am slăbit foarte mișto și fac din asta un titlu de glorie. Mi-am rezolvat și problema cu operația, am piese noi la bord, sunt ca nouă, e brici. Ascult muzică non-stop, muzică trecută prin trei-patru decade, laolaltă cu cea mai nouă pentru care a dezvoltat nu numai toleranță, ci chiar un soi de interes.

Imi place să conduc, aș fi făcut un bun șofer de cursă lungă. Acolo sunt cu gândurile mele, iar mașina e un soi de prelungire a mea în spectrul dinamic de care vorbeam la început.

Am cunoscut plânsul, râsul, fericirea, tristețea, descumpănirea, depresia, exaltarea, îndoiala, tăcerea și ascunsul în cochilie. Sunt câteodată uimitor de timidă, detest vulgaritățile și schimb continuu decorul în jurul meu, în mediul meu. Nebunii.

Nu știu câți ani am, actele spun că am 53. N-am niciun gând să cobor motoarele întrucât am planuri absolut fezabile care urmează să se-alinieze la decolare. Mai am câteva drumuri de făcut, Turcia(iar), Israel, Maroc, India (iar). N-am văzut Parisul și nu mă văd acolo decât dacă mă trimit vreunii în delegație. Mai am de văzut Malta. Mai am de plantat ghiocei de jur împrejurul curții  mele mari și late din Toronto. Mai am de decupat o arcadă într-un perete, așa cum am văzut eu în Spania, când am fost cu alde frate-miu în vacanță. Mai am enorm de citit. Mai am, pe ici pe colo, de scris.

La anul pe vremea asta, dacă am suflul să țin blogul la ritmul ăsta, mă gândesc că voi fi deja în mână să mai scriu și eu o carte, acolo, să se facă două. Da, în românește, normal. Da, iubesc România, ea habar n-are cât de mult, dar despre astea am mai zis.

E ziua mea. E tare ca lumea de ziua mea! Mulțumesc tuturor celor care mă felicită, încă, pe email și mai ales pe facebook. Știu, felicitările au devenit un task, un punct pe agenda fiecăruia și probabil realizați că, cele câteva zeci de secunde cât compuneți un mesaj, contează mai mult decât un cadou în sine. Pentru că, la fiecare, astăzi, timpul este atât de drămuit. Vă mulțumesc mult și frumos!

Iubirile mele? Astea-s alte texte, mai incolo. Vin și ele, că n-au un’ să se ducă. 

Jana din Gara de Nord- Îngerii nu cred că fumează...

Primăvara timpurie a lui ’88, cam la vremea ghioceilor. Eram inginer stagiar la Giurgiu și naveta mea săptămânală către casă, la Galați trecea invariabil prin Gara De Nord. Cum intri în gară, pe stânga era un salon de manichiură și, ca niciodată, întru, zic să mai dreg ce se putea din unghiile mele de tractoristă repetentă. 

Las geanta jos, aștept să mă ia o fată în primire,  că tot aveam vreo șase ore între trenuri, trebuia să omor timpul, cumva. Apare una înaltă, solidă, blondă ca o finlandeză, c-o față rotundă ca o lună plină și cu părul lung- lung, împletit într-o coadă groasă cât mâna mea. Zice c-o cheamă Jana și că s-o urmez.

O urmez undeva în spatele salonului, la scaunul ei. Scot din geantă două pachete de BT și i le pun pe masă, plătesc deschiderea, zic, să-și dea interesul. Jana ia pachetele, le pune-n buzunarul halatului, mă privește-n ochi , din senin, așa, de mă săgetează după care s-așează oftând pe scăunelul ei de lucru, îmi ia o mână și-mi întoarce palma invers. Mă privește iar, iar eu, cu ochii mari și cu palma în mâna ei, am amuțit. 

Incepe: „...ia să vedem ce zice viața ta”. Spune despre copii: „ ai unul dar ai să crești doi.” Mă gândeam și eu că tot eram proaspăt ieșită din primul divorț, cine știe pe cine-o întâlni și-o avea un copil...destin, n-ai ce-i face. Continuă:  „...tu te măriți iar, iar viața ta va fi și se va sfârși peste o apă mare, tu ai să pleci din țară”. Aici m-a șocat, aveam eu ceva gânduri de fugit, dar nici să le-aud așa, cu voce tare. Mai zice: „ai o fată, iar fata ta va fi așa și așa...” Ascultam fără să respir. „Iar după ce treci de 50 de ani, abia atunci vei fi cu adevărat fericită”. Eu aveam douazeci și ceva, nu-i ușor să ți zică cineva c-ai să fii fericită după ce trăiești încă p-atât,  iar aici m-a pufnit râsul.

Jana era serioasă și s-apleacă peste palmă, vede ea ce vede acolo, ridică ochii și cică: „cu cine te măriți o să moară. Dispare de lângă tine, moare. Nu pune bază în el, că dispare, moare cred. Ține minte, ai să fii fericită abia după cincizeci...”

Cred c-am petrecut aproape două ore vorbind și iar vorbind cu ea, timp în care unghiile mele căpătau aspectul îngrijit, roz sidefat, al unor mâini tinere.

Trece timpul, trec anii, mă mărit iar, c-așa au fost atât destinul cât și refrenul vremii și, la începutul lui ’90 ajung iar pe la Gara de Nord.

Văd salonul de manichiură încă pe loc, intru și întreb fata de la ghișeu de Jana. Voiam s-o văd, mă urmăriseră vorbele ei, fermitatea prezicerilor, părul acela blond alb aproape și ochii negri ca noaptea. „Care Jana?” mă întreabă duduia, semn că voia să m-ajute. O descriu eu așa și așa, o văd pe fată cum face ochii mari și rămâne câteva secunde pe gânduri.

Nedumerită, se întoarce către celelalte din salon, să tot fi fost vreo 7-8 fete la lucru, și întreabă cu voce tare: „ fetelor, știe careva pe una Jana blondă, așa și așa? ” Se face liniște, mai multe se opresc din lucru, se uită la mine și dau din cap că nu. „Da’ a lucrat la noi??”

 Indrăznesc și zic c-am întâlnit-o acolo cu ceva ani în urmă și c-aș vrea s-o revăd. „Domnișoară, eu lucrez aici de 25 de ani, le știu pe toate fetele care-au lucrat aici și nu-mi amintesc de niciuna care să semene cu Jana dumitale...” zice una dintre ele.  Alta își lasă clienta și vine agale către mine, vorbind din mers:  „eu sint aici de cinșpe ani și nu, nu-mi amintesc , n-a fost nicio Jana vreodată, aici...poate nu la noi.”

Le mulțumesc și ies năucită, urmărită de ochii mari și gâturile întinse ale femeilor din salonul de manichiură. Eram plesnită în creștet, nu mai înțelegeam nimic, habar n-am pe cine am întâlnit atunci cu numele Jana. Acum, la decenii distanță, tot ce-a ce-a spus Jana s-a adeverit  . Nu cred că a fost înger, că fuma. Îngerii nu cred că fumează...

Ăsta este un caz real, unul dintre cele câteva paranormale trăite și pe care am să le povestesc când or să le vie lor rândul la povestit.

“Fără asta, nu se poate...”

După ce și-a încărcat desagii cu poveștile samurailor, ale culegătorilor de orez ori ale fabricanților de tricouri și adidași, ale călugărilor budhiști, ale ultimilor haiduci năuci ai planetei din stepele Afganistanului și Irakului, ale izvoarelor carpatice povestite șoptit, în curgerea lor, de Alexandru Mitru, dimineața ajunge obosită gata pe continentul american. Iși trage sufletul peste Atlantic (bun prilej să-și mai scuture buzunarele) pentru ca, atunci când ajunge în Canada, să îi vină să se ducă la culcare, pur și simplu. În fiecare zi simt diminețile astea obosite de-atâta alergare în jurul planetei și tot ce pot face e să culeg dintre povești pe acelea care-mi vor colora și mie ziua, cu un strop din culorile scriitorilor și scriiturilor întâlnite-n cale.

Aflu, în zori, de la Corina Ozon cum de și-a botezat unul dintre personajele Zilelor Amanților, Epaminonda: “aveam nevoie de un personaj cu un nume ieşit din tipar. Am început să mă documentez şi am făcut o listă cu nume mai atipice. Nu mi-a plăcut niciunul. Mi-am amintit că în liceu am avut o profă pe al cărei fiu îl chema Epaminonda. Și mai era şi un filosof. Prima oară am crezut că e nume de fată. Dar e un nume grecesc, masculin. Îmi mai trebuia şi un nume de familie, aşa, ca nuca în perete. Recunosc, la început m-am oprit la Regulatu. Apoi mai potrivit a fost Potrivitu, am vrut să fie ceva autohton.”

Ana Barton face loc cu mâna printre albumele cu fotografii alb-negru, suav înnobilate de ani și-i șoptește cuiva, ori chiar ei înseși: “Dacă te iau în braţe, atunci aşteaptă-te să-ţi pârâie oasele. Iar de suntem prieteni ori simt eu că ai uşa inimii crăpată spre afară, să ştii c-am să-ţi spun şi ceva hard core la ureche, dacă-i lume neştiută-n jur, iar dacă nu, o să zic tare, pentru toţi. Nu promit c-o să-mi iasă, însă trebuie să-ţi spun că lupt de-o viaţă cu timiditatea mea cumplită, aşa că s-ar putea să-nvăţ să fiu, la rându-mi, îmbrăţişată. Dar s-ar putea să nu. Te rog să nu laşi supărarea să se-nfiripe. Noi, timizii, avem scuturi cu ţepi. Dar măcar nu otrăviţi.”

Petronela Rotar aruncă vreascuri și toarnă un strop de șofran în jarul rămas de-aseară, la lumina lămpii de pe noptieră: “Acesta este un loc mai mult decât un blog. Locul unde eu mă despieliţez, mă descarnez, mă jupoi, mă desfac bucăţi şi mă dau. Clickul pe care îl daţi e fierastrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Bună ziua, aşadar.  Mi-am înmormântat primul iubit, am părul scurt şi nasul cârn, doi copii, am supravieţuit unei furtuni pe mare şi unei avalanşe. Am 36 de ani, un metru şaptejtrei şi o mânuţă care scrie la mine în cap mare parte din toate astea, mai cu seamă noaptea.”

 Alex Chermeleu aruncă așii sufletului pe masă, într-o companie feminină dezarmant de curată: “ M-am simţit neglijat şi aruncat violent înapoi atunci când am văzut că alţii au succes iar eu mă îndepărtez strategic de al meu. Nu am ezitat nicio clipă să comentez unui text văzut de mine şi să îmi trădez frustrarea prin replici tupeiste ce mă caracterizează: “Eşti un prost. Un cretin care vrea atenţie. Scrii doar texte pentru femei şi pe deasupra foarte efeminizate”. Desigur, nu am omis nici crimă premeditată a limbii române în furia mea neînţeleasă. Iar dacă cineva m-a apostrofat şi mi-a atras atenţia că sunt analfabet, nu mi-a păsat. Am dus o lupta grea atunci când nu am reuşit să aflu de ce alţii sunt fericiţi iar eu nu.”

Citesc și vorbele în minte-mi vin. Și-s gata-gata să se-mprăștie în semitonuri, în completare, într-o armonie sensibilă, cu pauze de respirație, de privit pe geam, de gândit, de trăit dimineața.

Și zic: dimnețile ajung obosite de-atâta suflet, de-atâta patimă, de-atâta culoare, de vorbele minunat puse în mișcare până aici, pe tărâmul nord-american. 

Dimineața are nevoie de două cafele tari, să împingă ziua la vale și să se regăsească în vorbele Elenei Mitrofan: “Fără asta, nu se poate...e dependenţa de cuvinte care curg, limpezi, clare şi atât de transparente, sinonimic vorbind, făcând dimineţile, preambulul zilelor şi nopţilor liniştite în nebunia cotidiană! ”

Povești din Nord (4)

Lucruri noi, despre cei mai nordici oameni ai Canadei, locuitorii Teritoriilor de Nord. Puțini dintre noi ajung vreodată, pe parcursul vieții, măcar o dată în locurile acelea izolate de păduri, râuri uriașe, lacuri glaciare imense ori tundre. Și acolo, în Nord, tot Canada este și dacă eu nu vă spun, n-are cine să vă spună despre ei.

  Au rămas două zile până se dă startul cursei de sănii trase de câini, Yukon Quest 2015, expediție care aliniază, anul acesta, 21 de echipaje din Canada, SUA, Suedia, Norvegia, Rusia și Austria și al cărei traseu de 1,000 de mile (1,600 km) va fi urmărit cu sufletul la gură de toată populația nordului. Toate Teritoriile de nord (Yukon, NorthWeste Territories și Nunavut) adună, la un loc, un pic peste 100,000 de locuitori iar câștigătorii unor asemenea curse devin automat eroi locali. Multe femei, la start, anul acesta. Aproape jumătate dintre participanți sunt femei, de toate vârstele, de toate profesiile. Între timp, la scolile elementare din Whitehorse panouri imense cu traseul cursei, punctele de odihnă și întregul parcurs au fost instalate pe culoarele principale iar emoțiile s-au transmis și copiilor.

În paralel, un grup de femei inimoase din Whitehorse s-a gândit și la câinii maidanezi din oraș așa că le-au făcut, cu mâinile lor, botoșei, să le țină cald peste iarnă. Zeci de câței au fost deja încălțați astfel iar operațiunea este în curs de desfășurare. Asta, pe lângă locuri special amenajate cu mâncare și apă curată.

Tot ca să apere de frig, un alt grup de inițiativă a procurat căciuli, mănuși și fulare pe care le-au lăsat pe bănci în parcuri, pe crengile copacilor, pe garduri, pe străzile circulate (cât pot fi ele de circulate la vremea asta-n.a.) din Whitehorse. Pe eticheta la vedere se poate citi: nu, nu sunt pierdută dar dacă ți-e frig poți să mă iei cu tine, să-ți țin cald. Să ai o zi frumoasă!

Între timp, la radio se anunță de zor că elanul-femelă și cei doi pui ai săi, văzuți în ultimele zile în mai multe puncte din oraș, se află încă în zona Whitehorse iar șoferii sunt rugați să circule cu atenție.

Norocul a dat , în decembrie trecut, peste David Harper,  șofer pe o mașină de salubritate din Whitehorse. A câștigat loteria, adică 3,5 milioane dolari. Până se hotărăște ce va face cu banii, omul a spus că-și păstrează slujba, așa că Dave poate fi văzut, încă, în fiecare dimineață conducând camionul prin oraș.

Așa-i că nu știați nimic din toate astea?  :)

(foto: CBC Yukon)

Pe casa scării (lui Cătălin)

Vorbesc despre o ipotetică ploaie acum, când în jurul meu zăpada canadiana e tasată-n straturi-straturi, întru aducere aminte că mai am cel puțin șase săptămâni până la primăvară și mă bucur că pot împinge anotimpul, în vorbe ori gânduri, până la limita rezistenței lui.

Cândva, zăpada mi-a ajuns până la brâu și, cu cizmele în care invariabil ciorapii erau reci și uzi-leoarcă, urcam nămeții ridicați de plugurile primăriei. Cred că eram la 5-6 metri sus, pe creastă și mă uitam de pe troian, din întunericul serii de iarnă, direct în bucătărie la tanti Iftode care trebăluia la aragaz. Atunci am săpat cazemate și cotloane, atunci am înțeles că băieții aveau, totuși, mai multă forță.

Mănușile cu un deget, înlăuntrul cărora degetele erau permanent înghețate se mai odihneau, în pauzele de joacă, pe caloriferul de pe casa scării. Casa scării unui bloc care aduna, la vremea copilăriei mele, zeci de copii (numai la mine pe scară, la 20 de apartamente erau 32 de copii, până în 10-12 ani, ca să înțelegi proporția) și care vuia de alergăturile, țipetele, joaca noastră.

Abia ne mutasem în bloc, eu aveam vreo șapte ani când, împreună cu alți copii am descoperit că un apartament, sus la patru, rămăsese neocupat, avea încă banda și ștampila primăriei puse pe el. Așa că, după discuții consecutive între noi și sfat de taină, am decis să mergem, în grup, să-i cerem președintelui de bloc să ne dea nouă, copiilor, apartamentul acela. 

Planurile noastre erau fabuloase: aveam la dispoziție două încăperi în care ne și imaginam cum o să ne-ntindem casele de păpuși, la rând, pe preșuri, cum o să facem teatru de păpuși cu o pătură agățată pe post de cortină și în general cum viața noastră avea să capete noi și minunate sensuri dacă ne-ar fi dat nouă, copiilor, apartamentul acela rămas gol. Răspunsul a venit în mai puțin de-o săptămână, când încă o familie tânără avea să se mute, cu copilul lor cu tot, ocazie cu care trupa noastră s-a lărgit iar visul infantil de proprietari pe ochi frumoși a zburat de parcă n-ar fi fost.

Pe palierul dintre etaje, printre ghivecele de mușcate, scoase la lumină, ale diferitelor mămici de-ale noastre, una mai harnică decât alta, mă uitam minute în șir, în zare, la cartierul de case întins până la orizont, din care doar câte un plop se-nălța semeț, restul caselor și copacilor respirând la unison, cam la aceeași înălțime. N-am aflat niciodată cun de știe un copac când să se oprească din crescut, un pic mai sus decât casa căreia-i împrăștia umbra.

În spatele blocului meu era și un bloc turn care avea cel mai meșteșugit derdeluș posibil, cu panta nici prea lungă și nici prea abruptă, formând un unghi drept sus și cu coborâșuri pe două laturi. Ideal de joacă. Iarna trăgeam sania la deal și coboram pe burtă, asta dacă nu ne-agăța o sanie din spate de ne făceam ghem pe la mijlocul pârtiei și ne lua minute să ne deznodăm iar vara, cu nonșalanță puneam ghiozdanele sub noi și ne dădeam pe ghizdane.

Asta se întâmpla atunci când nu eram pe gardul școlii (un liceu pedagogic mare, vechi de peste o sută de ani, dintre-acelea cu ziduri groase și uși înalte, cu culoare care miroseau a petrosin și clor) la roșcove. Eu nu cred nici acum că noi mâncam roșcove, era altceva ce noi moștenisem de la copii mai mari că s-ar numi roșcove.

În fapt, erau niște păstăi lungi și maronii atârnând din copacii bătrâni din curtea școlii și doar cocoțat pe gard ajungeai la ele. Ronțăiam muchia păstaiei și mâncam pasta dulce și care-ți făcea gura pungă, până ne apuca burta. Nu erau singurele prostii pe care le mâncam, copii fiind. Mai mâncam niște turtițe mici, verzi, culese de prin iarbă (îi spunea popular Turta Babei), tot așa, până ne-apuca burta, mâncam mâțișorii de salcie pe care-ia alegeam cu grijă și-i denumeam Mierea Ursului. Și ghiocei, cu cozi cu tot, primăvara. Nu numai eu, toți făceam la fel.

Iar când ploua, după mai multe ploi luate direct în creștet până ne pierea cheful de-ndurat treningurile ori tricourile ude, ne-adunam din nou pe casa scării, unde jucam Nu te Supăra Frate sau Piticot, Marocco sau Păcălici. Asta dacă nu ne jucam de-a școala ori pregăteam serbarea de sfârșit de trimestru. Pentru că, invariabil, la finele trimestrelor școlare, copiii de pe scara mea organizau serbarea lor pentru părinți. Și ce serbări ieșeau!