joi, 30 iulie 2015

Romaniana- Un Bruiaj Fără Esență Al Acestor Români Decenți Din Canada


Vorbești despre românii din Canada și deschizi, invariabil, cutia Pandorei: românii din Canada sunt cea mai atipică diasporă românească, prin componența și dinamica ei, împlicit este cea care stârnește cele mai multe curiozități. Aduce rating, atrage comentarii de subsol. 

Simona Catrina a publicat, zilele acestea, în Libertatea, un editorial la fel de atipic, cu referire la diaspora cu peste 250,000 de români, întinși deja pe trei generații, din Canada și a generalizat, zic eu, politicos, pripit de parc-o zorea cineva din urmă cu termenul de predare. Editorialul  „Sunt român dar mi-e rușine cu sarmaua” (linkul este aici) publicat în 29 iulie a.c., s-a aventurat în a creiona, în tușe groase, bunele și relele de aici, arătând mai mult cu degetul către oameni și nu către țară. Slavă domnului.

marți, 28 iulie 2015

Romaniana- Eu sunt a lor

Ei sunt creativi până la plăsele.
Le țâșnește vorba-ntoarsă, ca mustul, toamna.  
Insomniaci, cu sau fără perfuzia de cafea, amețiți de parfumul reginei nopții, beți de cerul lor rotund, vii sub sprincenele lor împreunate, analfabeții planificării de orice fel, frumoșii și năucii visători pe străzile cu case coșcovite (întru acceptul milenar că și casele lor au suflete, așadar și ele îmbătrânesc), prinți, unii în ochii altora, invariabil exaltați în fața frumosului ori al adevărului, cu-de-la-sine intitulați păstrătorii Ceva-ului din povești. 
Ei contabilizează conștiincioși crack-urile cojii de pâine coaptă-n vatra cuptorului din curte, prin lentilele ochelarilor de aproape. Le pipăie și dau din cap nemulțumiți, nicio pâine de azi nu le-ntrece-n gust pâinea de ieri, deși pentru mâine pregătesc o mămăligă.

luni, 27 iulie 2015

Niște bușteni

Niște bușteni proaspăt tăiați în vecini au primit azi, în curtea mea, o mână de vopsea (vopsea spray, de fapt).
Am lăsat buștenii să se usuce, am vopsit și fluturele de pe gard și căsuța vrăbiilor (se vede albastră, atârnată de-un buștean, la soare)
N-a fost nor pe cer așa că uscarea a mers rapid. După care i-am așezat din capul meu, în două colțuri ale curții.

sâmbătă, 25 iulie 2015

Romaniana- Despre Noi, Copiii Copiilor De Război

Sunt copilul unor copii din vremea celui de-al doilea război mondial.
Copii care au cunoscut spaima, neîncrederea, lipsurile, surprizele de viață și de moarte ale timpului. Au mâncat ciocolată oferită de soldații nemți, au cazat nemți, cu corturile lor de campanie, prin curți.

Au fost făcuți pionieri, în teniși rupți în talpă și purtând balonzaidele, lodenele cu mânecile suflecate, ale fraților mai mari, de către ruși. Au fost obligați, peste noapte, să se poarte bine cu foștii lor inamici, au învățat termenii de dușman, cartelă, rație, sirenă de alarmă, armament, tancuri, inamici, foamete, deportare, la prima mână.
Și au crescut pentru a avea, la rândul lor, copii. Unul dintre ei sunt eu. Iar eu am învățat de mica să strâng pungi, borcane, capete de elastic, scotch tape, tot ce putea fi refolosit, transmițând inconștient temerile și lipsurile lor, pentru încă o generație.

joi, 16 iulie 2015

Asa cum este de inteles...

Asa este, nu am vreme ori dispozitie de scris pe blog si va multumesc ca ma intelegeti. Am, in schimb, jurnalul fiecarei zile, notat, seara, astfel incat, atunci cand voi avea un strop de putere sa il transcriu, o voi face. Multe, infinit mai multe fapte si intamplari de viata prin care am trecut aici, in Romania, de cand am aterizat. Enorm de multe, unele hilare, altele de un tragic balcanic de neegalat.
Am grija de cine este atat de suferind. De mama mea.
Asa trebuie, asa simt, asa fac. Acum, cand are nevoie.
Da, mi-e in continuare frica, da, nu stiu daca sa numar zile, ore sau minute pana la marea ei intalnire cu celelalte lumi. O experienta, pe cat de eterica, pe atat de vie.
Revin, asa cum am spus, vreau doar un strop de ragaz.
Multumesc. Dati-mi gandul de incurajare, in continuare, va rog mult.

sâmbătă, 11 iulie 2015

Luni plec în România

Întâmplări menite să mi se-nscrie în istoria mea de copil crescut cu ochii spre cer, urmează să se-ntâmple.
Lucruri grele, de viață dar mai ales de moarte, pentru care nimeni, niciodată, nu este intr-adevăr pregătit, urmează să se aștearnă.
Luni seara plec în România.

O bucățică din mine va rămâne, pentru mereu, acolo. Încă nu pot să plâng, respir adrenalină, pun deoparte haine cernite, fumez mult, mă gândesc, mă gândesc.
Mi-e frică, mi-e milă, mi-e ceva nedefinit, ca dinaintea unui tsunami.
Unul dintre momentele de mare, mare încordare emoțională.
Urmează.


joi, 9 iulie 2015

Bună, Magda mă cheamă.

Ai venit cu două cafele și cu amiaza de vară, în palme. M-ai privit în ochi, moale, ca un soldat întors de pe front, ca un călugăr dinaintea Maicii Domnului. Ambiționat, ca un fotbalist gata pentru lovitura de la 11 metri. Sigur pe tine și trufaș, ca un Boeing 747 la decolare. Ai venit cu rucsacul pregătit pentr-o expediție prin mine.

Te-așteptam. Am simțit că ai potențial și că, dacă îți vorbesc, nu-mi ricoșează ideile în căldarea de sub chiuvetă sau, mai rău, se prăjesc, până la uscare, în soarele verii.
Și ne-am așezat față în față, glumeți ca doi jucători de table, amândoi așteptând să-ntoarcem tabla și să așezăm piesele de șah.

Tu spuneai, ce trafic imposibil e pe străzi, ce căldură imposibilă e afară, ce șef imposibil ai. Eu îți dădeam scrumiera mai aproape. Tu spuneai că pachetul de țigări e tot mai scump și că-ți vine să fugi în Costa Rica, acolo unde oamenii își pun ceasurile, fiecare după ora lui. Eu îmi așezam bretonul, să cadă și mai dramatic, în șuvițe. Să mă placi. După care ai deschis rucsacul și mi-ai pus pe masa din grădină, după cum urmează: un pitic din ipsos, un inel de cravată de pionier, habar nu am de unde-l mai aveai, o bufniță de artizanat, un briceag, un trandafir.

luni, 6 iulie 2015

Iubirea necondiționată

Iubirea necondiționată e soră cu iubirea maternă. 

Iubirea necondiționată vine ca trăznetul. Și când cade pe tine, dacă ai norocul să ți se-ntâmple, leșini, umbli căpiat, uiți de la mână pân la gură. Te-ai băga în măruntaiele pământului, să nu-ți vadă careva încercarea, nu mai știi cum te cheamă, îți moare un detașament de anticorpi.
Iubirea necondiționată nu cere voie să cadă pe tine. Ea n-are idee de nici cele mai elementare norme de politețe. Coboară ca ploaia, pentru ca, imediat, să bată din picior. Frustrant, știu.

duminică, 5 iulie 2015

40 de ani. Pa-tru-zeci de ani, împreună. Felicitări!

Rodica și Iulian Lucaci- 40 (adică patruzeci) de ani, împreună, sărbătoriți astăzi împreună cu familia lor canadiană, noi adică, la Copper Creek, în Kleinburg, Ontario.

Ei sunt socrii Dianei, fiica mea și cuscrii mei, în fapt Familia 1.0, așa cum se încheagă ea la prima generație de imigranți români în Canada.

Mi se împiedică cuvintele de emoție, cu greu deslușesc cum au făcut cei doi să funcționeze superbul mecanism al anduranței de familie și îi felicit din tot sufletul pentru cât de frumos parcurg călătoria vieții, împreună.

sâmbătă, 4 iulie 2015

Copiii Plecați Din România

Zeci de mii de copii români, orfani ori abandonați de familiile extrem de sărace, au părăsit România, începând de la mijlocul anilor 80, într-un șir nesfârșit de adopții internaționale. 
Zeci de mii.
Source: Romanian Children's Relief (RCR)
Am avut ocazia să văd, la prima mână, coșmarurile din orfelinatele românești, în primele luni de după decembrie 89. Imaginile acelea cu copiii numai piele și os, mici schelete chircite, zăcând în pătuțuri subdimensionate, vechi și jegoase, în încăperi neîncălzite și hrăniți cu fiertură de morcovi au fost reale. 
Așa a fost. I-am văzut și eu pe acei copii.

miercuri, 1 iulie 2015

Recunosc

Când iubesc, mi s-oprește timpul ca ultimei proaste de pe planetă. Lumea se oprește din murit. Un fir de păr nu mai crește. Pisica doarme cu zilele. Frunzele mușcatei de pe patio, florile petuniilor de la ușa către mine se opresc din murit. Cănile de cafea încremenesc în echilibrul lor instabil, cocoțate desperecheat, una  peste alta. Slăbesc. 
Șosetele își schimbă perechile. 
Tricoul se cere purtat pe dos. Gravitația împușcă adâncurile, cerul mă-mpușcă.
Treptele își aruncă cârjele și umbă, cărțile se resetează și se rescriu haotic, pierd brichetele, schimb prioritățile. 
Simon Gush-Reflected Time
Vorbele fac gard în jurul meu și-ncuie poarta, spaimele se culcă și dorm în unghere, plouă. 
Devin vulnerabilă, năucă de vulnerabilă și insuficientă. Frazele-mi devin propoziții, propozițiile- vorbe, vorbele se opresc înainte de-a fi scrise. Se opresc din murit.
Încarc baterii. Dorm altfel. Mă ciupesc să validez că mi se-ntâmplă.

Plec, un pic, în altă viață. 
Da-mi, rogu-te, spațiu. 
Dă-mi, rogu-te, gândul bun să nu-mi stea inima când voi întâlni primii copaci logodiți. 
Nu pot scrie mult,
acum, azi, aici,
recunosc, 
iubesc. 

Și așa este.



marți, 30 iunie 2015

Bricul Mircea reface călătoria goeletei Speranța din Toate pânzele sus.

Bricul Mircea pleacă pe urmele goeletei Speranţa, din romanul ecranizat al lui Radu Tudoran, Toate pânzele sus! 
La bord, Vergil Chițac, comandantul și rectorul Academiei Navale "Mircea cel Bătrân", fost coleg de facultate cu mine la Nave, în Galați. Iar povestitorul nu putea fi altul decât excepțional de talentatul jurnalist Mihnea-Petru Parvu.

Bricul Mircea, la 76 de ani 

Itinerariul? Din Sulina până la Punta Arenas, Tahiti, Sidney, Singapore și Maldive. 
Mihnea, 'ți-ar viața ca o pradă să-ți fie...

http://www.evz.ro/la-76-de-ani-bricul-mircea-se-antreneaza-pentru-inconjurul-lumii.html

sâmbătă, 27 iunie 2015

Povești Din Nord (9)- New Brunswick Migrează Spre Vest

Compasul orientării în creierul păsărilor, al oamenilor și probabil al celor mai multe din viețuitoare spune, istoric, același lucru: ca să-ți fie bine, pune  busola pe Vest. Marile migrații lasă Estul în urmă, într-un ciclic abandon, pentru a-l redescoperi apoi când ceasurile își vor fi epuizat toate orele, după ere, după vremuri. Așa e rostul, așa l-am găsit de când ni-l amintim.
Grand Falls Gorge, NB

New Brunswick, o provincie canadiană mare cam cât Moldovele reunite de acasă, un pământ stâncos spălat de Atlantic, veșnic cu papucii uzi de-atâtea ploi ori zăpezi pân la acoperiș, își face și ea, tăcut bagajele.

În Estul sărac (GDP @$42,000/capita și o populație de aproape 800,000 locuitori), cu resurse limitate, lumea nu prea mai are de lucru.

joi, 25 iunie 2015

Doamne, ce-am făcut!?

Ca la spovedanie vin, plec capul și zic, Doamne, ce-am făcut!? 
Am plonjat, în trei ore de introspecție, în cine sunt, cu un pic de ajutor la zbor. 

Dibuind în zare un înger cu funii de vorbe pe după umăr, m-am lăsat atârnată cu capul în jos, să văd lumea și altfel, până departe, în crucea nopții.

source: natura-bushcraft.blogspot
Nu mai sunt aceeași. Urc, încet, pământul la rang de cer, am timpul în degete,  sunt epuizată, zic. Ce mi-a trebuit, aia am găsit. 
Habar n-am, cum ziceam.

Va trece timp să-mi revin. Undeva, înlăuntru, o lampă cu gaz își reflectă lumina-ntr-o oglindă afumată.

Cer vreme, cer pace, cer Iar.

Mă uit la mine-ntr-o icoană, îmi prind părul în codiță și mi-e frică, de bine ce-mi e, de frică ce-mi e, de bine ce-mi e. Sunt cu mult mai mică decât mine.

marți, 23 iunie 2015

Povești Din Nord (8)- Și Când Nu Mai Pot, Ei Pleacă

Când te naști, energia pământului ți se leagă de ombilic, pe viață. La fel se întâmplă cu fiecare, în fiecare colț de lume. 
In NorthWest Territories din Canada, la nord de Cercul Polar, pe o suprafață de 1,36 milioane kmp, cam cât cinci Românii și jumătate, locuiesc vreo 43,000 de oameni. Există și o capitală, la Yellowknife iar cei ce trăiesc acolo se ocupă preponderent cu mineritul. Asta dacă locuitorii nu sunt nativi (cam unul din trei locuitori este First Nation) și atunci se ocupă cu vânatul ori pescuitul.
Source: StatsNWT
Minele de diamante au dus teritoriul pe locul întâi în lume la Produsul Intern Brut (GDP) pe cap de locuitor: $76,000. 

Uriaș, corect. Mare parte a banilor ajung la nativi, întrucât două dintre cele mai mari mine de diamante canadiene se află pe teritoriile lor.

In NWT nu sunt partide politice ci un fel de Adunare Națională (Local Assembly) care se ocupă de treburile obștei. 

Tradițional, NWT este un teritoriu friguros tot timpul anului. Mai puțin în ultimii ani când, de când cu schimbările climatice, vara se înregistrează temperaturi mai ridicate decât la Toronto. 
Ce va urma, grație acestor schimbări climatice, rămâne de văzut.
Source: StatsCan

Un recent recensământ local anunță că din aprilie anul trecut și până acum 491 de locuitori sau 1,1% din populația NWT a plecat de-acolo, pur și simplu.

Oamenii au plecat mai la sud, cei mai mulți au coborât pe coasta de vest, în British Columbia sau Alberta. 

Un trend care-i pune pe gânduri pe cei din Local Assembly dar care are explicații reale în rândurile locuitorilor.
Articolul publicat de CBC (http://www.cbc.ca/news/canada/north/n-w-t-population-shrinks-by-almost-500-largest-yearly-drop-since-1999-1.3123059) aduce comentariile celor care locuiesc în zonă și cunosc situația mai bine decât oricine: casele au prețuri imposibile, chiriile sunt exorbitante. 
Școlile se termină la clasa a X-a, mâncarea este scumpă, curentul, gazele, totul este scump, cu mult peste prețurile din restul Canadei așa încât salariile uriașe primite din minerit se cheltuie pe trai și utilități. 
Ar mai fi drogurile și criminalitatea, calitatea precară a serviciilor, etc.
O sută de dolari, o navetă de apă
Locuitorii NWT migrează spre sud, căutând condiții mai bune pentru ei și copii lor. 

Strâns legat de traficul la minele ce susțin economia locală, un bilet de avion dus-întors din Toronto la Yellowknife, adică 8 ore de zbor continuu nu depășește 650 de dolari, în sezon. 

Spre comparație, către alte destinații nordice  (Nunavut, Iqualuit sau Ulukhaktok) mai puțin conectate economic, biletele ajung la peste $4,800 de persoană.

Da, nordul Canadei se mută, în tăcere, către sud. Rup, cu dinții, legătura ombilicală cu pământul lor. Și nu-i poate nimeni opri pe acești oameni să-și scrie viețile cum vor ei. Deocamdată.
www.denenation.ca


duminică, 21 iunie 2015

Pe Caii De La Biciclete

Era o dată un neam cu casele pe-o vecinătate la mare căutare între imobiliarele vremii: lățime la stradă, vii, livezi, grâu și secară, ieșire la marile ulițe mondiale, nici prea cald dar nici prea frig, numai bine. 
Unii i-au propus neamului să-și vândă hatul și să rămână în chirie, alții au dat să i-l ia cu japca, iar câțiva l-au hărțuit, mărunt-mărunt, doar -doar și-o face bagajele și pleacă. 
N-a fost cazul, un’ să pleci când ai casă cu grădină și copii de crescut? În vremuri, neamului i s-a-ntâmplat să mai mute gardul, la dreapta or la stânga, după cum o cereau scorurile meciurilor vremii dar, una peste alta, tot p-acolo era de găsit, codul poștal a rămas același.

Astăzi la Blue Mountain

După aproape doi ani de pauză, azi am fost la Blue Mountain, stațiunea turistică situată la vreo 130 km nord de Toronto, pe malul lacului Huron, la Georgian Bay.
Pe-un buștean, ca-n scrisul lui Radu Tudoran

Câteva observații: stațiunea se dezvoltă continuu deși prețurile sunt la fel de mari ca și în alți ani, un lucru bun, zic eu.

Drumul până acolo, vreo oră și ceva, plin de serpentine pe Airport Rd, la fel de frumos, o bucurie de condus.

Multă lume, ceva entertainment, nimic spectaculos.
Ce a fost spectaculos însă de văzut a fost plaja care în alți ani se întindea pe cel puțin 10 metri lățime, astăzi redusă la o potecă, pe malul lacului. A intrat apa peste ea.

miercuri, 17 iunie 2015

Pentru Alte Și Alte Cuvinte

Un tânăr și talentat scriitor de cuvinte dintr-o lume paralelă mustește de-un timp, a îndrăgostire. Ceasurile lui atârnă orele vineții ale apropierii istoriei, el le primește și le convertește în lebede albe din sticlă. La fiecare rând scris, el atârnă ocaua destinului,  la fiecare pauză de respirație îi auzi inima bătând.

El poartă mască de scrimeur, iubirea lui e iradiată de preaplinul chimiei aburinde. El îi scrie noaptea, ea adesea dezleagă integrame în autobuz, ziua. El i-a deschis cerul lui de stele, ea poartă cercei-păianjeni.

duminică, 14 iunie 2015

România, ca un abur ascuțit, fix în mijlocul cercului

Ne-adunăm, instinctiv așezând primele etaje ale piramidei lui Maslow, pentru socializare.
Nevoia de socializare este atât de puternică încât cel mai firav semnal ne scoate, cu zecile, din case. Nimic nou, toate diasporele funcționează la fel, cea canadiană nu face excepție.

Ce urmează însă este electrizant. Discuțiile devin imediat intense, profunde, tridimensionale încât o portocală de-ai pune-o între noi, ar exploda spontan. Durează cu orele, semn că taifasul ca stare a traversat oceanul și revarsă dopamina pentru săptămânile care urmează. Batem Școala De La Păltiniș doar cu filosofii spontane și cu mâinile goale. 

Vorbim viață. Copii. Părinți. Bani. Iubiri. Case. Reumatisme. Scumpiri. Planuri. Școli. Amenajări ori reparații. Mașini. Autorități. Filme. Pașapoarte. Haine. Socată și vișinată. Vopsea de păr. Grădină. Joburi. Lehamite. Distanța ce crește între noi și copiii noștri. Între noi și părinții noștri, cei cărora le mai trăiesc. Capcane de șoareci. Visuri. Filme. Bancuri. Chestii comice. Costa Rica la pensie. Ba nu, sudul Franței. Sau undeva în Ardeal.

vineri, 12 iunie 2015

De trei ori, în jurul lumii

De trei ori în jurul lumii învârtitu-m-am, de când n-am mai scris. Mi-e blogul ud-leoarcă, după ruperile de nori din ultimele zile. Creta cu care-am desenat Șoseaua Nordului s-a dizolvat în torenții vineții, doar pietrele mari  au rămas pe locurile lor. Și eu.

Aș fi vrut să n-am dreptate când, cu ceva zile în urmă, scriam despre cum percepția despre diasporă în țară rămâne blocată-n stereotipuri, ca musca-ntre geamuri. Că temerile, reținerile noastre, ale celor de-afară, iată, sunt legitime. Tare aș fi vrut să n-am dreptate. N-am să zic mai mult, am să observ în continuare. Păcat .

Văzută de pe blog, viața mea desenează telenovele, într-un vârtej de trăiri aprinse sugrumate de tăceri gri. Doar câțiva știu că scrisul îmi vine din coșul pieptului, trece razant pe lângă inimă și iese prin ochi, minte și degete, simultan, direct în pagină. Că scrisul este una și viața-mi- un pic alta.

Din București mi-am luat o cravată de pionier tivită cu tricolor. E din nylon, e exact ca cele din copilărie. Doarme acum în cutia cu amintiri. 
În tren, tot în România, normal, am cunoscut un pictor de icoane, pe Daniel Ilie.
E tânăr, cam la 30 de ani și tare bun povestitor. Are o soție talentată, pictoriță și ea (pe Antonia) și o fetiță de vreun an.

Mi-a povestit cum lasă Bucureștiul în urmă și se mută, cu mica lui familie, la Vatra Dornei, să fie aproape de spiritul care-i sporește înotul în râurile de culori ortodoxe.

Își cumpăraseră o casă cu etaj și cerdac, pe una dintre coastele blânde ale munților Suhardului, un colț de rai în sudul Bucovinei , cu care și cerurile și istoria au fost întotdeauna îngăduitoare.

Iar în tren, la întoarcere, l-am cunoscut pe Emil Lupu, jandarm în trupele speciale, acolo cu DNA-ul, DIICOT-ul, oricum dintre aceia care apar la televizor, de când cu anticorupția.

luni, 8 iunie 2015

Vorbim Diaspora- ”Așa se Face”, fără manual

Voi sunteți Acolo, acasă. Noi suntem Aici, afară și de-o seamă cu voi.
Noi suntem plecați cu sutele de mii, în ultimele două decenii și ne-am așezat care pe unde s-a priceput. 
La voi viața n-a sărit nici măcar o săptămână în calendar, de era vară sau iarnă, iar calendarul bisericesc, lipit pe perete în bucătărie, v-amintește de tainele pământului, ale bobocilor de gâscă și ale rodului, de posturi și de sfinți cu nume de prieteni.

La noi un fir s-a rupt decum am părăsit Otopeniul și l-am reînodat în cealaltă dimensiune, cea a orelor mai scurte și mai intense din lifturile clădirilor din oțel și sticlă, tot mai înalte. 
Firul sărbătorilor, de la an la an s-a topit din calendare. 
De zilele onomastice ne-amintim atunci când se revarsă, brusc, căldări de felicitări pe facebook. Funny, știu.

Ce voi nu mai vorbiți, fiindc-a trecut atâta timp, la noi trăiește. 

Și voi și noi ne-am fugărit, jucat cu patimă, ne-am bătut între noi, când eram mici. Voi probabil c-ați mai uitat, noi, nu.

Și voi și noi ne-am plimbat pe sub tei ori castani, în adolescență, în hăinuțele prost croite la Apaca dar cu sufletele arzând de tainele chimiei împrăștiate în priviri ori în tăceri, la asfințit. 
Voi mai treceți și acum pe-aceleași străzi. Da, nu le mai regăsiți fiorii. Fiindcă fiorii au mai plecat și cu noi. Noi am luat străzile, cu anii lor cu tot,  cu parfumul teilor și ochii strălucind în penumbrele felinarelor.

V-ați crescut copiii cum v-ați priceput. La fel și noi.
I-ați învățat mândria de a fi român. Noi ne-am cam justificat copiilor.
I-ați îndrumat să-și viziteze locurile sacre și să-și păstreze prieteniile de foc. Noi le-am spus, nu o dată, să se ferească de români. Nemotivat, cel mai adesea.
I-ați învățat să să aibă curaj și determinare. La fel și noi.

Voi i-ați mai articulat, cu palma la fund, cu cartea-n cap când dădeau în gropi de indolență. Noi îi amenințam că-i trimitem în România, cam ca-ntr-un lagăr, dacă nu erau în stare să facă folositor ceva în viață.

sâmbătă, 6 iunie 2015

Mici povești de curte

Dis-de dimineață, sub cerul-indigo, înainte să răsară soarele, s-aude privighetoarea. Pe la 5, de obicei. Nu-i răspunde nimeni, sunt probabil singura pe stradă care-o ascultă prin geamul întredeschis.
Ies în curte. 
În semiîntuneric, cei mai întârziați dintre racooni își unduie dolofănimile, obosiți de preumblat peste noapte și se pierd printre tufișuri, spre vizuini. Sunt chiori de somn.
Raza verde sparge văzduhul, cât ziua este încă tînără și aruncă-n balansoarul cerului, roz și bleu și violet. 
Luna-i  albă, uitată de cu noapte sus pe boltă. Curtea-i verde cu gard roșiatic, ca și ieri, ca și alaltăieri.
Se deschid liniile, încep avioanele să decoleze: Air Transat, WestJet, Air Canada, iar Air Transat. Ăștia cu Air Transat pleacă în vacanțe-n sud și-s cei mai vrednici la decolare. 
Ce joacă!
Iarba-i năucă de roua nopții și niciun prosop nu i-ar ajunge să se zvinte. Firele înțeapă, vibrând, tăria dimineții.

În papuci, fac bilanțul la grădina de zarzavaturi: cineva mi-a furat, peste noapte, căpșunile pârguite. Aha, și a mâncat frunzele de pătrunjel până la tulpini...cine-o fi. Vreun dinozaur, o girafă, un hipopotam, ceva, gândesc.

Salata-i istorie. Ceapa și roșiile sunt bine-mersi.

Un cotoi tărcat se strecoară printre uluci, la rasul gardului și-o șterge, când mă vede. 
Trag furtunul spre grădină și, plimbându-l de la un răsad la altul, le mai alint, le mai vorbesc: petuniile sunt și mai multe, regina nopții a prins curaj și-și înalță lujerul încărcat de flori, bănuții portocalii par bine-mersi, la fel mușcatele. 
Și alte alea, albe și roșii, pe care habar n-am cum le cheamă.

Liniște, soare. Cârduri de grauri fac un stop pe crengile părului tuns artistic în primăvara asta. Arată părul ca o salcie rotată și, slavă domnului, nu mai are frunzele pătate cu stropi portocalii ca-n alți ani. 
Pare că s-a-nzdrăvenit iar pere are cu duiumul, noduri verzi atârnă în buchețele, doar să-ntinzi mâna la ele.

joi, 4 iunie 2015

Cele Mai Lungi Secunde Din Lume

Cele mai lungi secunde din lume vin când ți-e foame de mori și aștepți, în fața cuptorului cu microunde, să ți se încălzească porția. Ele durează un infinit.
Când ești prins în trafic, cei ce traversează intersecția abia se târâie iar semaforul ține, pur și simplu cu ei cu ei: 15- 14- 13- 12- 11- 10- 9...
Când aștepți rezultatul unor analize medicale iar asistenta pune telefonul în Hold. Când aștepți rezultatul unui examen pe care îți dorești din tot sufletul să-l promovezi.
Când verifici, să fii sigur că ți-a intrat salariul în cont, iar website-ul băncii se mișcă ca o țestoasă. Când, întins pe șezlong, afară, soarele-ți bate-n ochelarii de soare iar norul, singurul nor la orizont, nu vine-odată să-l acopere, să-ți dea un pic de răcoare.
Când pantofii noi te bat la călcâi și mai ai doi metri până în casă.

marți, 2 iunie 2015

Sunt unică, tu nu-nțelegi?!?

Stai jos, c-avem de vorbit.
Uită-te în ochii mei, dacă poți.

Mă citești pe ascuns, continuu, cu o fervoare de maniac, îți văd adresa de IP veșnic prezentă în paginile mele. Îmi copii și studiezi fotografiile din toate unghiurile, mă cauți în urechi, în buric, între degetele de la picioare, în fiecare imagine pe care o ai furată din albumele mele. 
Și știu asta.
 Îmi verifici trăirile brodate-n vorbe,  îmi bănuiești gândurile și le mesteci în minte, în felul tău. 
Te-ntrebi adesea cât anume ai cunoscut, dacă vreodată ai cunoscut ceva din mine.
Greșesc?


Nici să dormi nu poți, verifici netul ori de câte ori te întorci, în pat, pe partea cealaltă, nu cumva să fi publicat pe blog iar tu să nu știi.

Știu că ți-e frică de Timp, știu că ți-e frică de anchilozarea pe care o simți, dimineața, când faci primul drum la baie și te-ntrebi, invariabil ce naiba ți se întâmplă.


Citește continuarea Aici.


***
Acesta este un text scris cu furia cuiva care și-a găsit poșeta răvășită, mașina descuiată și cotrobăită, parola la computer- spartă. Dintr-o suflare.

luni, 1 iunie 2015

Povești Din Nord (7)- Satul căruia i-e frică să-și părăsească vatra.

Se numește McCallum și este o așezare de pescari cu 84 de suflete, dintre care șase copii, situată în îndepăratul nord al provinciei Newfoundland and Labrador.
Comunitatea este așezată pe coastele pietroase ale Atlanticului de nord, într-un fiord uitat de lume și de timp.
Nu sunt șosele așternute până la McCallum, se poate ajunge doar cu feribotul sau cu avionul.
McCallum n-are spital, nici dispensar ci doar o asistentă medicală care vine dintr-o altă comunitate. Face naveta, o dată la două săptămâni și-i mai întreabă de sănătate.

Ca să ajungă la cel mai apropiat spital, locuitorii din McCallum trebuie să -și planifice să rămână undeva pe drum, în găzduire peste noapte, fiindcă feribotul nu circulă în fiecare zi iar drumul lor către punctul medical înseamnă ore nesfârșite cu mașina.
Izolarea și distanțele i-au dus pe oameni la capătul puterilor.

Astfel stând lucrurile și profitând de prevederile unei legi în vigoare pentru așezările izolate, locuitorii din McCallum au deschis și semnat o petiție în care au cerut expres să se mute cu toții, cu sat cu tot, mai aproape de civilizație.
Pentru relocare, guvernul provincial are fonduri alocate iar acest lucru s-a întâmplat deja cu alte minuscule așezări care s-au mutat, cu cățel și cu purcel, mai la șosea, cu ani în urmă.
Numai că legea prevede ca cel puțin 90% dintre locuitori să semneze pentru relocare, pentru ca costurile mutării să fie integral suportate.

S-a deschis petiție și la McCallum.
Petiția a circulat și, decepție mare: doar 75% dintre locuitori au semnat pentru relocare.
Descurajant răspuns pentru comitetul de inițiativă.

Aceiași inițiatori ai petiției au oferit însă și explicațiile eșecului: locuitorii din McCallum s-au născut, în marea lor majoritate, în sat. Acolo au trăit toată viața, nu știu altceva iar acum le este, pur și simplu, frică să se mute în altă parte.
Nu vor să se mute, le este frică.

Toate asigurările date că relocarea va decurge bine iar avantajele apropierii de civilizație vor fi evidente nu au reușit să convingă câteva zeci de localnici ( în marea lor majoritate seniori) să se lase mutați din satul lor.
"Ei nu știu ce e dincolo de satul lor, ei se simt confortabil trăind aici, ca și până acum", spune cu resemnare o locuitoare.

(povestea de mai sus a fost publicată de CBC North:(aici este știrea)

***
Am adus cu bună știință povestea celor din McCallum, aici. Este emoționant să recunoști trăiri familiare, aici, în lumea nouă. Este reconfortant să te poți identifica cu ele, să închei, cu ochii minții, cercul pe care umanitatea îl face împrejurul planetei.


duminică, 31 mai 2015

Vorbim Diaspora- Noi, cei născuți de Ei

Românii sunt un popor cu preaplin de testosteron. Când se referă la copiii din aceiași părinți, ei îi denumesc automat frați, deși pot fi mai multe fete decât băieți.
Când vorbesc despre un grup, se adresează cu ei, din nou, deși pot fi mai multe femei decât bărbați în acel grup. Interesant și vechi de când lumea.

Păstrez linia și mă voi adresa și eu, în textul acesta, românilor din țară cu Ei, iar nouă, celor din Diasporă, cu Noi, întru diferențiere rapidă.
Motivul vine ca urmare a unei întrebări puse, aseară, de un foarte bun prieten, plecat la rândul lui din țară de circa douăzeci și cinci de ani. Tocmai îi povesteam de periplul românesc. Drept răspuns, întreabă nu fără să-i tremure glasul: bine-bine, și Ei cum ne mai văd pe Noi?

I-am răspuns ce-am văzut și simțit eu și exact asta scriu aici.
Ei nu-s împăcați cu plecarea noastră.
Ei o simt, în continuare, ca pe o cvasi-trădare.
Plecații sunt, în subconștientul Lor, fugiții, vagabonzii, aventurierii, oamenii cu care n-ai vrea să ai de-a face.
Ei, ei bine, nu ne iartă până în străfundurile inimilor lor că am plecat. Niciun galben în plus în buzunarele noastre nu ne spală de nimicnicia de a fi plecat dintre ei.

Că le-ar fi fost mai rău sau mai bine cu noi, acolo, nu e prea clar.
C-am plecat, din voia noastră, rămâne, însă, ca stigma pușcăriei.
Pe viață.
Ei nu pun bază pe vorbele noastre, dau capul pe spate și zic, lasă-lasă, ce știi tu...iar noi știm ce știm.

***
Noi nu suntem mulțumiți de Ei.
Noi am vrea ca ei, printr-un miracol, să ajungă Germania și Olanda din urmă, și nu neapărat ca număr de supermarket-uri ori de străzi asfaltate, ci ca stil de viață.
Să nu mai amestece credința cu tradiția și cu superstiția, să fie deschiși și receptivi la nou, să ardă pe rug verbele a face rost, a se descurca. 
N-avem răbdare cu Ei.
Ei, spunem Noi, nu văd pădurea din cauza copacilor, se fac că muncesc, fură, fură orice apucă, oricât. Și n-avem răbdare.
Uneori, în mâhnirea noastră zicem Așa le trebuie, deși nu simțim asta, dar o zicem ca să scoatem ghemul rău din suflete.

***
Între Ei și Noi e o neîncredere deplină, coborâtă până jos, în familii și nu este de azi, de ieri.
Este perpetuă de, probabil, când e neamul românesc, este întipărită în genă.

Posibil ca Ei să ne asimileze popoarelor cărora Noi, vremelnic, ne-am alăturat prin plecarea de-acasă, popoare care să le trezească amintiri amare care se duc în istorii de lupte continue...

Între Noi și Ei este dispreț, este așezare după rang, este mustrare și dorința de corijare abruptă.
Intre Noi și Ei este o lipsă uriașă de comunicare, în realitate. Nici Ei și nici Noi (cei care provenim din Ei) nu avem nici cele mai elementare căi reale de comunicare pentru a ne înțelege și a ne accepta unii pe ceilalți.

Noi avem acces la informații în limbi de circulație internațională, Noi avem obligația să deschidem calea comunicării cu Ei, nu s-o lăsăm, an după an, în coadă de pește.
Și Noi n-o facem. Ori amânăm, ori nu ne pricepem, pur și simplu. Nu știm cum.

Iar Ei coboară pleoapele și strâng ochii, de atenție, când ne privesc. Mă-ntreb cum ne gândesc.

Aparținem unui popor foarte bogat în tradiții, tradiții care duc cu firul până, hăt, spre străvechea Mesopotamie. În timp s-a cimentat o uriașă conecție între membrii comunității (cu toate frecușurile interne de tip oriental) iar bagajul de tradiții este imens.
Și în Ei dar și în Noi.

***
Dacă Noi, cei de-afară, nu vom munci să descoperim algoritmul salvator al deschiderii ușilor comunicării dintre Noi și Ei, ei bine, atunci lucrurile vor rămâne în limbo mult și bine.
Iar textul acesta va rămâne actual, atâta câtă vreme vom trăi noi. Din nefericire.
***
Ei trăiesc bine-mersi în țară, pentru Ei clădirile au voie să îmbătrânească, să se coșcovească și să moară pe picioare. Ei, cu bun simț, lasă clădirile să-și poarte anii și bătrânețea la vedere.
Noi preferăm liftingul bătrânelor conace în frivola competiție a tinereții veșnice.

Ei oftează după noi și, deschis, nu ne vor înapoi, de teama oprobiului obștei.
Noi ne facem că acesta nu este un subiect real de dezbătut.

(foto: casa memorială a lui moș Ion Roată)




Blogul a împlinit șase luni, luni de mine și de voi

Zilele astea se împlinesc șase luni de când Foaia de Drum Lung a luat-o din loc.
O felicit pentru aniversare, mă felicit pentru consecvență. Se poate, așadar.

Fără scopul definit de a acoperi o arie anume (socială, politică, economică, familie, etc), blogul este scris ca să acopere trecerea mea și a semenilor apropiați, prin lume și nicidecum ca să ghideze, îndrepte ori să arate cuiva calea în viață.
Deși sunt la zi cu aspectele complexei situații internaționale, scriu rar sau deloc despre acest subiect.

Relația țării mamă cu Diaspora, în sine nu face obiectul intrinsec al blogului. Cu toate acestea, menționări privind momentele de cotitură vor continua să apară.
Politica românească, din discreție și mai ales cunoaștere prea aprofundată, nu cred că-și va găsi vreodată locul aici. Motivul este simplu, sunt în diaspora, scriu din diaspora și oricât de elocvente pot părea previziunile ori scenariile scrise de mine, ele pălesc în fața distanței geografice uriașe.
Ce spun eu, colosale.
Chestiunile legate de familie și evoluția ei per ansamblu, da, ele ocupă un loc important. Aproape la fel de important ca introspecția umană, cea care, de ceva ani, mă așează fie în scaunul de spectator, fie pe scena, în postura de actor. Am un destin, delicat spus, complex și, ca să-i fac față, consum cea mai mare parte a energiei.

Ce urmează: urmează, probabil foarte curând, o nouă ținută grafică a blogului.
Urmează povești cu și despre mine, oamenii ce-mi intersectează viața ori aflate, pur și simplu, urmează istorii de căzut pe gânduri, urmează pauze pentru încărcat bateriile.

Sunt 134 de texte (excluzând coloana din dreapta) scrise, dintre care 122 sunt publicate, restul sunt în stand-by. Este material de-o carte, știu.
Urmează să mai las blogul să se odihnească și, în puținele momente libere, să croiesc halatul cărții ce se cere scrise cât mai iute. Și care carte n-are legătură cu blogul, este un pic altceva.
Zic că mi-am făcut practica vorbelor, într-atât încât să pot să le pun între coperți și să le-așez pe raft.
Da, totul în limba română.

Câteva numere care ar putea fi de interes: aproape 14,000 de citiri unice, din toate colțurile lumii: Canada-5,700, România-3, 900, Statele Unite- 1,700 iar restul din Luxemburg, Estonia, Andorra, Azerbaijan, Rusia, China, Ucraina, Moldova, Serbia, Italia, Spania, Suedia, Argentina, Filipine, Japonia, India, Turcia, Irlanda, Marea Britanie, Elveția, Belgia, Germania, Olanda, Ungaria, Brazilia, Uruguay, Ecuador, Costa Rica, Venezuela, Noua Zeelandă, Australia, Bulgaria, Grecia și încă și încă. Cam în fiecare zi am o surpriză (de mă-ntreb cum de-au ajuns românii tocmai acolo, Papua, spre exemplu).

Sursele cititului: facebook, în majoritate covârșitoare (mi se confirmă așadar că românilor de toate vârstele le place foarte tare navigatul pe facebook, lucru auzit la fața locului și când eram în țară, săptămânile trecute), Google+, Catchy, blogurile partenere și, mai nou, Vocea Diasporei.

Le mulțumesc mult, tuturor celor ce mă citesc, pentru miile de minute acordate parcurgerii textelor mele. Le mulțumesc și promit să merg, împreună cu ei, mai departe prin mereu-surprinzătoarea poveste a vieții.

Zonele de maxim interes pentru cititorii mei: textele sociale (coordonatele diasporei vis-a-vis de românii din țara-mamă), recenziile de carte și cam totul despre călătoria mea în România.

Suntem împreună, acum, aici, după șase luni.
Eu- cu un laptop care adesea scoate fulgere în scriitura mea pe spirală în direcția stelei Vega, voi- mulți și al căror răspuns îl știu din mesaje și like-uri.

Nici eu și nici voi nu știm exact încotro ne-ntreptăm. Ținem, însă, drumul, împreună. Mulțumesc frumos.

(poza a fost făcută în București, în aprilie 2015, în zilele în care făceam cel puțin 25 de km de mers pe jos fără să simt, copleșită de acas-ul amintit  cu fiecare pas, în fiecare clipă)

miercuri, 27 mai 2015

Numărul tău de telefon

Jurnal de viață, așa cum este ea: am aprins torțele verii canadiene, am plecat ochii știindu-i forța și așteptându-i răspunsul. 
Vara trecută număram fluturii pe crengi, anul ăsta n-am ochi pentru crengi, n-am stare pentru fluturi. Am rugăciuni istovite întru bine, sănătate și un dram de noroc.

 În fapt de seară, întind brațele sub stele și închid ochii, chem Luna-n gând și simt pământul vibrând sub tălpi, la ceasul adevărurilor.
Fustele lungi mi se unduie în briza asfințitului, afară, pe terasă. Aerul cald își cere iarba căpătâi. 
Scrâșnet  și chelălăit de fiare în depărtare, albia râului își scrie viața fără corectitudine politică. 
Apoi, o liniște cu miros de sare adusă tocmai din Golful Mexicului. 
Auzi valurile Atlanticului cald, de sud, dacă pleci urechea...  

Chris Spheeris-Eros(ascultă aici), pe fundal, în seara când simt, mai mult ca niciodată, cum se sfărâmă malul sub papucul meu. 
Astăzi am aruncat amintiri mici, ascunse prin sertare, încă și încă așteptându-și înrădăcinarea. 
Azi am mai aruncat o valiză de trecut.

sâmbătă, 23 mai 2015

Din Diaspora lu’ Pește, către jurnaliștii nervoși de la miezul nopții

Am urmărit live concursul Eurovision, alături de încă vreo două sute de mii de melomani  de ocazie, pe unul dintre canalele Youtube. 
Am ascultat piesele, am urmărit voturile, am recunoscut patternul votului de vecinătate ori din interes politico-economic, un joc vechi ale Eurovision care, contabilizând răspunsurile telespectatorilor europeni, bate ca acuratețe orice sondaj de opinie privind starea de spirit a populației și simpatiile-antipatiile continentale, iaca, în permanentă schimbare.
Mesajele cântecelor au baleiat de la cele de amor infinit până la chestiuni sociale continentale, aducătoare de nesomn.
România a fost reprezentată de trupa Voltaj, cu piesa All Over Again și s-a clasat pe locul 15 din 27 de finaliste. Recunosc, când o ascult mie mi se pune nodul în gât. Îmi spune ceva.
Ascultă Voltaj aici.

La câteva minute de la închiderea finalei (câștigată de Suedia cu o piesă adresată preponderent  către millenials, cei născuți între 1979 și 1989, un pic și celor și mai tineri), un gazetar român cu școala presei făcută în vremurile de pasiune pură, școlit la autodiscernământ de către greii presei vremii, hop și el cu un comentariu pe facebook.

Ce scrie gazetarul : Diaspora lu Pește! Când e să ne scoatem ochii între noi, suntem primii! Când e să ajutam unul de-al nostru, nu suntem în stare. Sunt țări cu pondere mare româneasca de unde n-a venit nici un punct! E inadmisibil! Ce-ați facut fraților? V-ați întors cu toții acasă? Sau ați emigrat la Chișinău?

vineri, 22 mai 2015

Scris mărunt despre iubirile mari

Iubirile mari sunt sunt imposibil de rare. Ele sunt fragile, au picioare din păpădii și brațe din oțel friabil, necălit în focul soarelui. Ele mor, undeva în stratosferă, secătuite, în zeci de ani de jar. 
Mai rar, nu mor niciodată. 
Adesea ele scriu povești și, mai adesea, alții scriu povești despre ele.
Iubirile mari împletesc firele de argint, peste ani, peste locuri, în odgoane de nesecerat.

Iubirile mari nu se-mpiedică de-un divorț.
Sau de două. Ori de cinci.
Divorțul este portița către poiata cu găini, iubirea se poartă-n buzunare, cât ești treaz, precum cheia de la mașină. 
Cât crezi că pot, doi bieți actori, să ducă povara iubirii celei mari? 
O clipă, o oră.
Pentru restul timpului, o ducem noi.
Neplătiți.
Necunoscuți.
Neîntrebați.

Dumnezeu a venit, azi, aici

Dumnezeu a venit, azi, aici. 
Nepoata mea, micuța Julia a fost, astăzi, botezată într-o biserică din România. 
Lumânarea de botez i-a fost vegheată de chipurile sfinților privind din vremuri, mirul a primit slava măslinilor primordiali, nașii i-au trimis, nevăzut, seva forței vieții fără de sfârșit, crucile din altar s-au aprins pentru o clipă în torțe transoceanice.  
Turla bisericii a strigat până a trezit clopotele din patru zări din somn, îngerii au sunat din cornuri de argint, panglici s-au revărsat din cireși, botezul s-a săvârșit la zece mii de kilometri distanță, acolo, acasă.

Taina botezului Juliei rămâne într-o biserică din Romania. Colosala forță a pământului natal, de ombilicul căruia nu ne putem desprinde, a chemat, iar, și iar, la apel, neîntrebat, necunoscut,  fundamental.

Plâng, plâng de, nu știu, plâng de Gata, s-a-mplinit Datul.

Cândva, demult, două flori violete de ciulini de Bărăgan s-au iubit până la stele și mi-au ursit praful cosmic, drept cale și popas. 
De-atunci malul Dunării s-a surpat sub talpa mea, pas de pas, în tragedii mai înalte decât moartea, tot de atunci din piept îmi zboară, în fiecare dimineață, vrăbiile-n în stoluri orbite de soarele difuz.  

Dumnezeu m-a lăsat, decenii,  în voia valurilor, norocul nu-l cunosc,  mustrarea sorții- da. 
Până deunăzi când, auzindu-mi scârțâitul ușii, m-a chemat să dau socoteală, de parcă prin buzunare-aș fi avut destinul lumii înseși. 
Mi-a legat încheietura mâinii drepte cu năvodul lipovenilor, a căror apă am băut-o cu laptele mamei, să încetez o dată a scrie. Și mi-a zis așa: dezleagă-ți singură calea, ție și alor tăi din drum, aprinde o lumânare, adună-ți energia, spulberă zăgazurile, mergi, roagă-te și mergi.

Nu știu să mă rog. Nu știu rugăciuni. Știu însă să adun unda bună-ntr-un buchet și s-o trimit acolo unde-i este scrisă adresa. Săptămânile trecute am intrat în biserici românești din București, am aprins lumânări, cum niciodată n-am făcut, am lăsat garda jos în fața divinului care-și cerea tributul.

Și Datul s-a împlinit.

marți, 19 mai 2015

La Evenimentul Zilei, După Douăzeci De Ani

Și-am ajuns, într-o zi mai pe la prânz, la redacția Evenimentului Zilei.
Nu mai aveam puls, eram ca un elev în drum spre examenul de admitere la o facultate, eram sufocată de emoție.
Și, da, odată ajunsă, senzația trăită a fost cam cea descrisă de Petre Ispirescu în Tinerețe Fără Bătrânețe: locul era altul, oamenii erau alții, eu ajungeam la ziar pentru prima oară în douăzeci de ani.
Eu veneam de pe altă planetă, nu glumesc. 
Culoarele cu încăperi înalte și uși furniruite, încărcate de fum și veșnic gălăgioase de la Casa Presei îmi vuiau în cap și-n realitate nu mai era nici urmă de ele.

În loc, un spațiu modern, open concept, o hală tixită de computere unde jurnaliștii și echipa tehnică, laolaltă, puneau articolele în ordine. 
Lumina avea ceva special, ca-n Matrix am simțit-o eu, era ca de pe altă lume, de peste tot și de nicăieri. 
Pe fundal bâzâia fin aerul condiționat sau serverele, probabil.

I-am întâlnit pe Simona Ionescu, actualul redactor șef al ziarului (neschimbată, cu aceeași expresie jovială și la fel de pasionată de gazetărie ca-ntotdeauna), pe Doinița, cândva la secția Corespondenți Teritoriali, cu care ne-am amintit câte ceva din vechi, pe Mihnea Petru Pârvu și Petrișor Cană, jurnaliști talentați din vechea gardă și pe Dan Andronic, astăzi proprietarul publicației, prins între telefoane și știrile la zi.

Adevărata Biserică a Sufletului

Un text  tumultuos ca Niagara hrănită de torenți, un text pieptănând literatura lumii cu patimă, într-o finală devoratoare înțelegere a chemării: de ce citești, de ce-ai citi mai mult.
Felicitări Cristian!
(M.M)
***
DE CE IUBESC CĂRȚILE
(notă semnată pe facebook de către Cristian Cărpenaru - ingerulrafael.wordpress.com, cu permisiunea căruia reproduc textul complet)

Iubesc cărțile.
O, cât de mult le iubesc!
Ele mi-au fost prietene devotate și pilon de sprijin în momentele de restriște, când am crezut că sunt înconjurat de impenetrabile ziduri, când orice pas spre nicăieri era doar o rătăcire în hățișul unor confuze zbateri launtrice.
Am învățat să pășesc demn alături de Steinhardt, Tuțea și Noica, am aflat viața din jurnalele lui Preda, Kafka și Pavese, am iubit alaturi de eroinele lui Balzac, Hardy și Zola, m-am înamorat de poeziile lui Goethe, Rilke, Rimbaud, m-a ambitionat Strindberg.
Atât de multă trăire și simțire am descoperit, râzând și plângând printre rândurile doamnei de Beauvoir, cutremurându-mă alături de scrierile lui Flaubert, D. H. Lawrence, Eliade, Cioran, am învățat sa accept alături de Samuel Butler, Aldous Huxley, să dăruiesc alaturi de George Elliot, Virginia Woolf, să vad lumea prin ochii lui Cortazar, Nabukov, Bulgakov, să iubesc teatrul lui Ibsen, Cehov, Moliere, să imprumut incisivitatea lui Maupassant, să caut precum Proust, să luminez molozul prin vitraliul speranței precum Camus, să trăiesc și să simt rusește cu Gogol, Dostoievski , Pușkin, Maiakovski și Soljenițîn, să înțeleg America lui Dreiser, Fitzgerald, Kerouac, Susan Sontag, să simt Sturm und Drang, să mă atașez de Gendankenlyryk, să...

Iertați-mă, m-am lăsat dus de valul entuziasmului. În fine, un singur lucru vreau să vă mărturisesc : pentru mine adevărata biserică a sufletului este biblioteca. Vă las acum prieteni dragi, mă așteaptă o altă carte.

duminică, 17 mai 2015

Despletită, într-o cămașă de hangiță, fără ceas la mână

Nimeni nu-ți iubește locul, neamul, țara, într-atât încât să se-ncovoaie sub greutatea unor souveniruri locale turnate în plumb, oricât de meșteșugit ar fi fost ele plăsmuite și oricâtă încărcare emoțională ar duce ele, prin decenii.
 Zic asta cu gândul că cineva care contează va citi, la un moment dat și se va gândi și la pribegii turiști doritori de-un dram de spirit local în traistă.

Duc gândul la micile figurine ale iluștrilor neamului de la Muzeul Național de Istorie al României, grele ca însuși Pământul, fără de care am plecat spre alte și alte locuri în aventură prin furnicarul bucureștean.

Am încă varul alb al Hanului lui Manuc pe palme, în microscopice particule.
În soare, ele strălucesc sidefiu. 
Am atins Hanul lui Manuc, l-am străbătut cu pasul, l-am ascultat de-aproape, l-am simțit viu, am legat firele nevăzute preț de câteva clipe, ca atunci când întâlnești un străbunic în poza pe ceramică din cimitirul familiei. 
Eram de-a lui, eram de-acolo.

Un zbor de-o dimineață albă

De câte ori am copt un gând cât o furnică, el a crescut în voia lui apoi și a crescut ca vrejul de fasole, până la cer. 
Nu l-am putut opri, la fel cum n-am putut opri dulcea mea aventură bucureșteană, cu toate simțurile treze,  cu soarele în creștet și covrigii calzi cu susan și mac. 

Destin boem, știu și-l iubesc.

Am ajuns la Muzeul Național de Istorie al României, împreună cu doi tineri englezi, avizi să-nțeleagă și cunoască ceea ce noi, milioanele, n-am reușit să-nțelegem în veacuri: de ce noi, de ce așa.
Se vizita Tezaurul. Bun și el, zic, și-nainte de vizită dau să cumpăr din gift shop niște statuete metalice cu figuri ilustre ale istoriei naționale. Micuțe, la vreo 10-12 cm, impecabil realizate: Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Decebal, Vlad Țepeș. 

Iau una la-ntâmplare și, baaang,  îmi cade mâna. Pe cât erau de mici, p-atât erau de grele, erau făcute din plumb masiv. 
Cântăreau peste jumătate de kilogram fiecare. Zău dacă glumesc, mici și grele rău.
Rămân buimacă: unde doamne iartă-mă adaug eu jumătate de kilogram de bibelou de inimă la cele 23 kg permise în avion? 

Eu nu știu ce-a fost în mințile celor care-au pus frumosul în plumb, pentru amărâții de turiști.