Scriu din România de două zile și urechile îmi pocnesc de vorbele neîntrerupte ale pământului, Pământ vorbitor, de jur împrejurul meu. Aici și pământul se ridică într-un cot, așa, alene și începe a sta la taifas cu tine, când nu te aștepți.
Aici pământul este viu, are voce, se mișcă în freamătul copacilor deja verzi, vorbește în foșnetul frunzelor, în ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor, te ia la rost, te ia la întrebări, parcă te știe de când lumea iar tu devii mic-mic de tot.
Stau și mă întreb dacă nu cumva pământul ăsta zbuciumat, demanding, e cel care dă freamătul uman atât de puternic, de viu în aste locuri.
Oamenii vorbesc despre pământ, Oamenii răspund pământului, cu toată forța lor.
Păsările, între cer și apă, țin un ochi spre pământ, Poveștile ies din pământ, pur și simplu!
Sunt copleșită de impresii, oamenii din jurul meu au băut apa poveștilor și au fost scuturați la rever de degetele pământului, ca nicăieri în lume.
Vuiește pământul, încheiat la nasturi, se mișcă, se înfoaie, nu-i convine, revendică iar oamenii sunt aidoma, sunt din pământ.
Nu-mi amintesc să mă fi trezit vreodată pământul din somn. Mi s-a întâmplat acum.
La rândul meu sunt din pământ, de două zile și încerc să mă amestec într-o mulțime de semeni și să încerc să înțeleg ce efect are paralela 45 aici, în România.
De astăzi, blogul a devenit website! Vă rog mult adăugați și salvați noua adresă a Foii de Drum Lung: www.foaiededrumlung.com. Toate postările noi vor continua pe website. Mulțumesc mult, ne vedem acolo, începând din seara asta, 19 septembrie 2015, la nouă luni de la lansarea Foii :)
joi, 30 aprilie 2015
duminică, 26 aprilie 2015
3 Sud-Est, ce concert ca lumea!
Un concert românesc la Toronto, frumos și curat ca o petrecere între prieteni!
3 Sud-est au venit în Canada și au concertat la Montreal (vineri,24), Calgary (sâmbătă,25) și Toronto (duminică,26 aprilie). La Toronto au cântat la Centrul Japonez din Garamond Ct (lângă Don Valley Hwy), locație deja consacrată manifestărilor românești. Organizatorii, RoCade din Montreal (Simona Hodoș, Dan Bucur) au făcut treabă bună, absolut pe bune.
Pe scurt: organizarea a mers ceas (chiar și întârzierea de la început a prins bine, c-am mai socializat) a fost atmosfera excelentă, sala plină-ochi, muzica bine aleasă, sunetul fără greș, luminile (aici ar mai fi mers ceva varietate) iar publicul (vreo 650, așa, din ochi) a venit cu chef de cântat, dansat, aplaudat, strigat, de jucat, în concluzie.
Mie mi-a plăcut tare mult. Iar băieții de la 3 Sud-Est (Laurențiu Duță, Mihai Budeanu, Viorel Șipoș) au dat tot ce puteau ei, după un maraton de-a latul Canadei, în trei zile. Bravo lor, bravo organizatorilor.
Da, ca lumea, ce atmosferă frumoasă!
(și câteva filmări cu telefonul, așa cum au ieșit ele, că eram mai ocupați cu zbânțuiala. Se văd prost de tot, dar câteva secunde merită să pierdeți, ca să vedeți ce și cum...)
Liberi
Te Plac Așa Cum Ești
Vorbe
sâmbătă, 25 aprilie 2015
Douăsprezece zile în România
Plec în România pe 28 aprilie.
Voi fi acolo preț de douăsprezece zile.
Merg să-mi văd părinții, să văd locurile, drumurile, oamenii, cerul, păsările, nopțile, soarele, florile și iarba, asfaltul, reclamele, să ascult muzica și vântul, șoaptele albinelor.
Să inspir mirosul sălciu al Dunării, al ierburilor amestecate de la faleză, al păpădiilor și al iasomiei, să îmi umplu sufletul de verdele năuc și crud al primăverii.
Să pipăi ruinele cetății Barboșilor, zidurile mânăstirii Precista, crucile bunicilor, mâinile și obrajii părinților.
Să ating clanța ușii de la intrare, farfuriile mamei, ceștile de cafea, să aud oamenii vorbind tare în limba mea, să aud cocoșii cântând, câinii lătrând, pisicile mieunând, caii nechezând.
Să mă trântesc pe jos, în iarbă, acasă și să închid ochii.
Să dau ceasul lumii înapoi, preț de câteva clipe.
Voi fi acolo preț de douăsprezece zile.
Merg să-mi văd părinții, să văd locurile, drumurile, oamenii, cerul, păsările, nopțile, soarele, florile și iarba, asfaltul, reclamele, să ascult muzica și vântul, șoaptele albinelor.
Să inspir mirosul sălciu al Dunării, al ierburilor amestecate de la faleză, al păpădiilor și al iasomiei, să îmi umplu sufletul de verdele năuc și crud al primăverii.
Să pipăi ruinele cetății Barboșilor, zidurile mânăstirii Precista, crucile bunicilor, mâinile și obrajii părinților.
Să ating clanța ușii de la intrare, farfuriile mamei, ceștile de cafea, să aud oamenii vorbind tare în limba mea, să aud cocoșii cântând, câinii lătrând, pisicile mieunând, caii nechezând.
Să mă trântesc pe jos, în iarbă, acasă și să închid ochii.
Să dau ceasul lumii înapoi, preț de câteva clipe.
marți, 21 aprilie 2015
Şi Rochiile De Prinţesă Au Buzunare
Păpuşile mele au fost
întotdeauna potrivit de înalte, potrivit de curate, potrivit de iubite şi
potrivit de bine îmbrăcate. Au semănat între ele că surorile iar eu le-am
vorbit egal şi octotitor, fiecăreia.
N-am avut păpuşi frumoase,
am avut păpuşi trainice, cu ochii terni şi rochiţe imposibile pe care le-am
cârpit cum m-am priceput. Am
învăţat să cos la maşină pe la şase ani, la maşina Singer a bunicilor de la
Ianca. Acolo mi-au ieşit din mâini rochii de prinţese, de zâne, de crăiese, de
călătorie, de somn şi de joacă.
Eram foarte serioasă când croiam rochiile
păpuşilor: aşa, cu răscroială la mânecă, cu cordon frumos potrivit în talie, cu
guler asortat, adesea din dantelă şi neapărat cu buzunare.
Şi rochiile de
prinţesă aveau buzunare. Iar păpuşile mele aşteptau cuminţi şi răbdătoare să
termin veşmintele, să le probez, să le gătesc.
Cu păpuşile Petruţa,
cele din gumă înalte la vreo 12-13 cm aveam mari bătăi
de cap. Mâinile ieşeau din articulaţii şi se pierdeau, veşnic se pierdeau. Nu o
dată a trebuit să le pun câte un creion mai bont în loc de mâini, de-arătau
săracele că sperietorile de ciori. În compensaţie le găteam în lame-uri şi
voaluri, de aproape nu observai că-s betege.
Le aşezam în
careu, că la şcoală şi făceam lecţii cu ele. Le predam cam ce învăţam şi eu la
citire, matematică, geografie sau biologie. După care le ascultam şi le dădeam
note. Cum toate purtau nume, nu era greu de aflat performanţele şcolare ale
păpuşilor mele, catalogul ţinut cu sfinţenie mărturisea totul.
Seară, invariabil
mergeau cu toate la culcare. Uneori aveam pătuţuri, alteori, nu. Cele mai bune
pătuţuri de păpuşi erau făcute din cutii goale de bomboane cu ciocolată. Acolo
aveau cearşafuri, perne şi plăpumioare dublate cu atlas, să le ţie cald.
Păpuşile mele erau tare
bune prietene între ele, erau mereu laolaltă, în cutia de jucării de sub masă
din camera mea.
Probabil la asta am contribuit şi eu ca mămică întrucât m-am
ocupat să le ţin împreună în cele mult prea desele călătorii în jurul lumii, începute
în camera mea şi terminate acolo unde şi fantezia obosea să mai facă un pas
înainte. Călătoriile şi expediţiile îl aveau că aliat de nădejde pe fratele meu
mai mic, Cătălin care era în general mecanic de locomotivă, şofer de autobuz,
astronaut, căpitan de vas, după cum era cursul poveştii.
Şi ce puţin ne trebuia să construim poveştile! Câteva scaunele răsturnate închipuiau vagoanele, pernele făceau nişte dealuri straşnice, cuverturile ţineau loc de pereţi iar cărţile aşezate cu cotoarele în sus, aliniate erau satele pe lângă care treceam.
Şi ce puţin ne trebuia să construim poveştile! Câteva scaunele răsturnate închipuiau vagoanele, pernele făceau nişte dealuri straşnice, cuverturile ţineau loc de pereţi iar cărţile aşezate cu cotoarele în sus, aliniate erau satele pe lângă care treceam.
Aprindeam lumina şi cele trei becuri ale lustrei făceau vară,
instantaneu, indiferent de anotimp.
Când era cald, şi era multă vreme cald acasă, din câte ţin minte, mutam cortul, preşurile, păpuşile şi intreagă gospodărie, împreună cu alte fetiţe, pe iarba dintre blocuri.
Când era cald, şi era multă vreme cald acasă, din câte ţin minte, mutam cortul, preşurile, păpuşile şi intreagă gospodărie, împreună cu alte fetiţe, pe iarba dintre blocuri.
Acolo
alte şi alte lucruri se petreceau: o dată mi-a murit o păpuşă şi a trebuit s-o
îngropăm (ceea ce am şi făcut şi, normal, am uitat unde am îngropat-o. Păpuşa
este şi acum undeva sub iarba imaşului din faţa blocului, dacă o mai fi), altă
dată am măritat păpuşa mea cu o păpuşă- băiat a unei prietene, un alt copil a
fost preot şi le-a zis Înger-Îngeraşul Meu c-atâta ştia şi marea dilema a
apărut la sfârşitul petrecerii de nuntă (cu ceva mâncare adusă din casă,
corcoduşe din grădini de la vecini şi mierea ursului, bobiţele de salcie care
sterpezesc dinţii) fiindcă am rămas amândouă nedumerite: la cine avea să
locuiască perechea cea nouă? Aşa că le-am despărţit. Mare păcat.
Păpuşile mele au fost cu
mine până pe la 14 ani când, cumva contrariată de joaca mea atât de dedicată,
maică-mea a făcut curăţenie generală şi mi le-a strâns. Nici acum nu ştiu unde
le-a dus.
Târziu de tot mi-am
cumpărat o păpuşă cu pălărioară şi costum tradiţional de englezoaică, din Canada.
Mi-era dor de o păpuşă. N-a mai fost la fel, ci aproape.
Mi-era dor de o păpuşă. N-a mai fost la fel, ci aproape.
De La Un Cer La Altul
Când încerci să-i
vorbeşti, fie n-are timp de tine, fie te repede şi-ţi împachetează ziua în tăvălugi de lucruri de
făcut, multe, tot mai multe. N-are scrupule când stă să te-mpinga de pe stâncă,
în hăul necunoscutului, ori de câte ori încerci ceva nou. Îi cauţi mâna, când
ţi-e teamă şi ea nu-i acolo; şi-atunci bagi mâinile în buzunare.
O cauţi pe
pernă, noaptea când n-ai somn; râde de tine când ai coşmaruri, fuge de tine
adesea şi arar îţi răspunde la telefon.
Când fuge de acasă,
atunci chiar ai o problemă.
E frumoasă, nimic de
zis, dar, doamne, cât e de imprevizibilă.
Când întinde palma spre tine, adesea
murdară de pământ ori pătată de roşul fructelor, atunci îi vezi liniile inimii,
sufletului, destinului, păcatului şi îngerilor, crescute precum iedera, după
care strânge pumnul şi nu mai vezi nimic. Imaginea te mai urmăreşte o vreme,
destul până să pui din nou ochelarii că s-o deosebeşti din mulţime.
Când e cu tine, mare
minune. Îi ceri o părere, un sfat, iar ea ridică din umeri aşteptând s-o
îndrumi tu. Face ochii mari, zâmbeşte adesea şi tace. Iar tu o ajuţi din nou
şi-ţi promiţi că e pentru ultima oară.
Te răneşte câteodată
de-ţi vine s-apuci toartele cerului şi să strigi că nu mai poţi, nu mai poţi să
duci.
Atunci nimeni nu este în jurul tău şi probabil vrei să plângi. Plângi şi
aduni cioburile de suflet de pe jos, le pui împreună într-un vitraliu abstract
şi alambicat. Şi iar mai trece un veac până să-înţelegi să nu te bazezi pe ea.
În momentele ei bune,
însă, îşi face simţită privirea de-ajungi s-o ierţi de tot şi de toate. Îşi încolăceşte braţele în jurul gâtului tău, apropie nasul de nasul tău şi, în
perdeaua de umbră, printre cârlionţii pletelor întunecate, ochii
ei îţi şoptesc că totul va fi bine. Mai multe nu-ţi spune, iar tu
aştepţi înzecit.
Şi rămâi fără semne de punctuaţie în cap, în gânduri.
Adesea îndrăzneşti să
închizi o uşa că să deschizi un geam. Şi se răzvrăteşte că un adolescent trimis
la lecţii într-o seară de vară. Ţipă la ţine, pune mâinile în şolduri pentru ca
într-un final, ostenită de agitaţie, să se ghemuiască într-un colţ şi,
stergandu-şi lacrimile, să-şi ceară iertare, cu mâinile împreunate pe furiş.
Aprinzi o ţigare şi te-ntrebi, privind pe
geam, când o să crească mare; când o să creşti tu mare.
Şi este de ajuns să
cânte un piţigoi pe-o creangă, în apropiere.
Deajuns să-ţi zâmbească liftierul,
să găseşti foarfecele pierdut demult, să nu te mai doară capul, să sune la
radio cântecul care-ţi place pentru că totul să prindă culoare în jurul tău.
Îi
auzi pe fundal râsetul cristalin, îndelung exersat, o vezi nălucă alergând
dintr-o cameră într-alta, de la un cer la altul, cu braţele deschise şi zulufii
fluturând şi întorcându-ţi cea mai candidă, mirată, curată şi adevărată privire
posibilă. Dacă ţi-a prins ochii, eşti prizonier.
Dacă ţi-a prins inima, eşti
condamnat la iubire silnică.
Se uită fix în ochii
tăi, ori de câte ori tu te zăreşti în vreo vitrină. Când pensezi câteva fire din
sprîncene, aplecată spre oglindă. Când arunci un ochi în retrovizorul maşinii
aşteptând în trafic.
Ea este Viaţa ta.
vineri, 17 aprilie 2015
Copertina (awnings) de vară e instalată! Vara poate să vie, yep
Azi a venit echipa și a instalat awnings-ul pe acoperis, în bracheți, ca să-i asigure înălțime și pantă. Se rulează manual, materialul este prelată de barcă, acrilic 100% deci poa s-o plouă că nu se strică, garantată 15 ani, o căruță de bani dar efectul este priceless!
miercuri, 15 aprilie 2015
Binele, Într-o Nucă
Astăzi mi-au mai fugit
zece ani din viaţă, azi dimineaţă îi aveam, acum nu mai sunt. O să mă-nvăţ şi
cu fuga asta, înapoi, a timpului, aşa cum m-am învăţat cu toate, de un mileniu
şi jumătate de când tot învăţ să trăiesc.
O dată cu cei zece ani
au plecat griji în buchete mici şi multe iar în locul lor au venit fericiri
mărunte. Că maşina merge, că lucrul la birou merge, că planurile mele merg tot
înainte aşa cum le-am proiectat. Că mama mea se simte bine, adesea, că tata are
mare grijă de amândoi.
Că Julia, nepoata mea
(despre care scriu atât de puţin, cu bună ştiinţă, deşi mi-e sufletul legat cu
fundă roz de zâmbetul şi gingăşia ei) creşte două codiţe ca mici păpădii în
creştet, că are ghiduşia iedului cel mic, că mănâncă cu mânuţele ei roze,
bucăţică cu bucăţică, tacticos şi egal.
Că ai mei copii, doi şi
un ginere de mare încredere si ajutor îşi văd de drumurile lor în viaţă, aşa
cum doresc, aşa cum calea îi face fericiţi. În curând cel mic va începe şi el
colegiul şi, da, voi avea iar un student acasă, în timp ce cea mare anunţă că
ar mai vrea un pui bălai, să fie doi adică. Iaca, familie mare!
Pisica e bine, toarce,
se întinde, mănâncă tot. Becul cu senzor din curte se tot aprinde de capul lui,
fără un motiv anume. Un sconc se juca, în zori, de mama focului în curtea mare
şi aproape înverzită. Căţelul copiilor mei, jucăuşa Joy e bine şi ea,
ascultătoare şi educată.
Că urmează să zugrăvesc
unul dintre dormitoare şi să schimb mobilierul, să arate frumos, de
nerecunoscut. Că am în plan să mai iau vreo şase şezlonguri pliante, să avem de
stat la umbră toată vara împreună cu prietenii. Că am de plantat flori şi
seminţe, doamne câtă treaba mai am!
În timpul asta mi-au
fugit zece ani, astăzi în zori. I-am simţit când şi-au luat bagajele şi-au
tulit-o. Drum bun, le-am zis aveţi grijă de voi pe unde ajungeţi. De astăzi iar
am 43. Ok, dacă aşa este să fie.Mi se iţeşte un zâmbet în colţul gurii la gândul verii lungi, încinse, provocatoare, obraznice.
Şi, brusc, e bine de tot în jurul meu.
Beau cafeaua sub briza albastră a primăverii.
marți, 14 aprilie 2015
Timpul, În Căușul Palmelor
Maria, bunica mea din partea mamei mi-a
croşetat câteva perechi de mănuşi bej, dintr-o aţă tare şi fină, mănuşi care au
stat cuminţi în punga lor așa cum au fost aduse ele din România, într-una
dintre vizitele mele acasă. Ieri le-am scos din sertar şi le-am probat, îmi vin
ca turnate şi dau mâinilor o eleganţă fără de seamăn.
Le-am studiat pe toate părţile, încercând
să-mi imaginez cam câte ore de muncă migăloasă au intrat în micile bijuterii
făptuite să adauge nobleţe. Mănușile cereau epocă în jurul lor așa încât am
luat antichitățile la rând.
Toarta ceştii este melcată iar motivele albastre, dublate de brâurile de cobalt argintiu îi dau gingăşie. Zâmbesc la micile nimicuri, cele care în fond reprezintă epoci.
Aşez cu grijă ceșcuța lângă vaza mică, palidă, cu ape marmoreene şi străvezie de Murano şi le privesc, aşa, pe amândouă; micile mele lucruri frumoase din secolul trecut.
Pe raft, aşezate
simetric, cărţi vechi, cu cotoarele legate în piele: C.A. Rosetti, cu Impresii
De Călătorie în Valahia, impresii datate 1821, în ediţia mea publicată în 1846.
Paginile sunt mari, tipărite îngrijit iar citind-o ajungi instantaneu cu
imaginația in sărătura cu ciucuri și tichie a Brăilei veacului XIX.
Ar mai fi
Costache Negruzzi, cu Scrieri, o detaliată expunere a finanţărilor şi
cheltuielilor Revoluţiei de la 1848. Carte solidă, pe hârtie sidefată, cu fir
de mătase, lesne de citit și azi. Da, informaţiile umbresc mult din romantismul
epocii, aşa cum ne-a fost ea zugrăvită la şcoală :corupţie, maşinaţii,
aranjamente, cheltuieli fără cap, semn că vremurile au, în general, memoria
scurtă. Noroc cu limba română, așa aproximativă cum este ea, presărată cu
caractere slavone care dă cărţii un farmec aparte.
O altă carte stă
cuminte asteptand încă un veac să-i treacă peste creștet: Constantin Noica- De Caelo,
pe hârtie îngălbenită și friabilă. Are autograful autorului scris cu toc cu
peniţă, după cum apare. De o parte şi de alta Radu Gyr- Nyusu, Mircea Eliade- Maitreiy,
în ediţii interbelice, cu paginile tăiate cu foarfecele şi legătura în aţă tare,
cusută manual.
Între ele,
Gânditorul de la Hamangia şi femeia lui, cuminţi, din ceramică neagră mai veche
decât timpul. Ar fi o mare cinste pentru mine s-ajung ulcior, când va fi să
fie, gândesc. Sau tei, sau salcâm.
Dintr-un sertar
se iţeşte un colţ de ştergar de borangic. Câteva ştergare absolut superbe au
făcut drumul cu mine peste apa cea mare, oferite de bunicele mele, femei tare
vrednice în gospodăriile lor. Franjurile din cânepă albită s-au mai scămoşat
dar ţesătura cald gălbuie, străvezie ca pânza de păianjen parcă cere
îmbrățișare.
Tot acolo, înfăşurat într-adins în ziare vechi,
am un fier de călcat cu cărbuni, dintr-acela cu mâner din lemn, tăblie din fontă
grea şi cocoş. E un fier greu, tocit la vârf, mult folosit de la bunicul meu,
croitor de faimă în Ianca, preţ de vreo şase decenii.
Tot de la el mai am creta (tibişir îi spune) de desenat tiparele pentru croit stofele; un centimetru pe support de pânză, pe care ştiu că-l ţinea pe după gât când croia şi cânta, în surdină, cântece niciodată auzite de mine până atunci şi niciodată de atunci încolo.
Tot de la el mai am creta (tibişir îi spune) de desenat tiparele pentru croit stofele; un centimetru pe support de pânză, pe care ştiu că-l ţinea pe după gât când croia şi cânta, în surdină, cântece niciodată auzite de mine până atunci şi niciodată de atunci încolo.
Eram mică iar bunicul meu lucra în atelierul lui de croitorie și doinea. Mie-mi părea trist dar mă obişnuisem.
Mai am câțiva nasturi de tunică de la soldaţii nemți ce-au trecut
pe-acolo înainte de ‘44, alţii de la uniformele aliaţilor ce-au ajuns în ’45. Într-o
cutie cu însemnele Postăvăriei Brașov este o întreagă colecţie de catarame de
vestă, metalice, cu închizători cu meşteşug, albăstrii strălucitoare încă.
Într-o altă cutioară, printre batistuțe brodate, am ceasul de mâna al bunicii
din partea mamei, ceas mic și acum tăcut; am ceasul de buzunar al bunicului din
partea tatălui, încă lucios de-atâta timp măsurat cu prețiozitate.
Am bănuţul
din argint, cu cele câteva fire de par bălai de la moţul meu, tăiat când am
împlinit un an. Tot acolo am firișoarele fine și cârlionțate, lipite cu ceară
pe bănuţi de argint, ale copiilor mei, cerceii
mei de la botez şi o trăistuţă cu câțiva dinţişori de lapte ai copiilor.
Uite şi un dințișor de pisică, ăsta cum o fi ajuns aici?
Un teanc de
fotografii alb-negru şi sepia acoperă totul. Imagini dintr-o lume alb-negru,
încă atât de vie şi de prezentă în mintea mea: eu şi fratele meu, copiii fiind,
îmbrăcaţi de sărbătoare, la defilarea de 1 Mai, părinţii mei-proaspeţi părinţi
cu mine în landou, fratele meu pe tricicletă, fetiţă mea cea mare, veselă şi
bucălată, fotografiată pe la cinci luni, băiatul meu (în foto color de asta
dată) dând ture cu tricicleta.
Mă uit la toate
astea și mă-ntreb când nu voi mai fi ce-or să-nțeleagă nepoții nepoților mei
din ce-am adus eu cu mine în America. Or să rămână obiectele, or să li se piardă legendele.
Adorm devreme,
copleșită de gânduri, imagini și amintiri.
Cad în vis, se
făcea că eram în casele bunicilor din Ianca, era noapte și afară ploua cu
găleata. Erau niște rude pe-acolo, erau copiii cu mine iar eu umblam să găsesc
pisica ce se furișase sub un pat, să n-o încui cumva în casă, la plecare. Trebuia să plecăm, mașina era afară, pornită. Era
târziu, pisica nu era de găsit și continuam să o caut când a sunat telefonul.
Am răspuns și la
capătul celălalt era, vă jur, vocea bunicii mele Dumitra, mama tatălui meu.
Știam în vis că de mult nu mai este, totuși mi-amintesc cum am vorbit cu ea.
Zicea: «…
să nu lăsați, mamă, vreun geam deschis că intră ploaia înăuntru, să închideți
și poarta la grădină, stingeți și lumina pe verandă când plecați, să lăsați în
ordine… »
Și eu îi
răspundeam și-i promiteam că o s-avem grijă.
M-am trezit în
miez de noapte, transpirată. Centrala torcea ușor căldura, era aerul cald și
moale.
Cu ochii
întredeschiși fiind,am simțit generațiile familiei mele adunate, parcă toate deodată, în cameră:
părinții mei, bunicii mei, unchi și mătuși demult plecați. Eram, brusc, mulți,
laolaltă.
N-am avut frică. E pentru prima oară în viață când
prindeam timpul în căușul palmelor. O stare de bine, de departe, de înalt, de
pace. Eram cu familia mea.
duminică, 12 aprilie 2015
Crucea Nordului, legată în piele bronzată
Linia vieții tale
cotește spre dreapta și oftează, geme să se-ntâlnească cu linia vieții mele. Îi simt zbaterea de mai
mult timp decât pot eu să număr în luni, în clipe, în veacuri înghesuite-n
priviri. Oftează și se mișcă să scape din strâmtoarea mâinii tale, transpiră
și-și caută calea.
Și-o aud pulsând, o simt tremurând cum își cere dreptul la
dualitate. O simt cum ar vrea s-adoarmă cu arterele încolăcite-ntre perne cu
ale mele, cum și-ar scoate identitatea la amanet ca să-și încheie datul, pe
lumea asta, laolaltă cu-al meu.
Cum și-ar frânge mijlocul să mi-agațe nojița
gândului de la piciorul drept.
Iar eu simt.
Freza ta și-a croit
cărarea pe dreapta, ochii tăi își caută potecă fix spre irisurile mele. Ochii
tăi oftează și-mi vorbesc cald, în șoaptă, despre căderea Troiei la fel de
cursiv ca despre alunecarea voită a unei batiste parfumate din poșetuța de bal.
Cauți drumul spre ochii mei, ochii mă măsoară și cântăresc în fracțiuni de
secundă și te zăpăcești în ștrassuri sclipind la urechile mele. Te-am mințit,
în fapt sunt diamante, nu te lăsa intimidat de ele. Mă măsori, mă cauți din
ochi pe sub tricou.
Iar eu văd.
Vorbești înfrigurat, îți
văd cutele în dreptul ochilor cum se mișcă-n sus și jos, știu că ele vor migra
pe fața mea-ntr-o zi.
Și nu mă apăr, fie-le calea deschisă. Vorbele-ți nu sunt întrebări,
tu-mi vorbești ca să te auzi pe tine dar ai un timbru atât de cald că mai că
te-aș asculta până la capăt.
Și-atunci te-ascult.
În jurul tău miroase a
pâine caldă și-a plapumă smotocită în weekend alb, de decembrie. Îmbrăca-m-aș
în pijamalele tale, gândesc o clipă, după care realizez că de fapt nu asta
vreau și nici să te mint că mirosul de pâine ți-ar deschide vreo ușă spre
dorurile mele târzii. Adulmec și zâmbesc în minte.
Tu, da, ai toată atenția mea,
ce spuneai?
Nu-ți știu gustul. Mai bine,
ți-ar fi fatal.
A fost o cursă scurtă,
taxiul e întunecat și încins. Eu am să cobor aici, uite-aici lângă felinarul ăsta
din colțul străzii și-am să te urmăresc cu privirea până pleci.
Uite și plata, Crucea
Nordului legată în piele bronzată acum o mie de ani.
joi, 9 aprilie 2015
Maşina albastră
In Canada, la inceputuri, Greater Toronto Area. Abia ne
cumpărasem prima casă şi de câteva zile ne mutasem în cealalată parte a
oraşului, într-o suburbie curată, disciplinată, bine străjuită de lei din ipsos
la intrările în driveway. O suburbie
cu salcâmi pe alei şi mulţi, mulţi italieni, întinşi pe câteva generaţii.
Seară târzie,
mocirloasă, pâcloasă de decembrie, aşteptând Crăciunul. Abia am scăpat de la birou şi aveam de
traversat oraşul, cei peste 50 de km, într-unul dintre primele mele drumuri,
mai exact primul drum de la lucru către noua casă, pe întuneric, pe ninsoare,
pe un trafic ce se anunţa greu, greu.
N-aveam GPS. La
vremea aceea doar maşinile poliţiei, pompierii şi salvarea aveau GPS. N-aveam
experienţa condusului pe zăpadă, pe autostradă la drum lung şi mai ales
noaptea. Eram singură, eram departe de casă şi mi-era frică. Trebuia să ajung
acasă, iar dacă aş fi luat-o din stradă în stradă probabil c-aş fi ajuns spre
miezul nopţii.
Pornesc spre
casă, dumnezeu cu mine, zic…Mă-ncadrez cuminte pe prima bandă şi frânez brusc.
Tocmai îl exasperasem pe unul cu cât de încet mişcam maşină şi omul m-a depăşit
ostentativ. Am îngheţat, tremuram toată. Apoi încă unul, nimerisem cred pe-o
bandă de nerăbdători iar eu eram prea incepătoare să-nţeleg ce se-ntâmpla în
jurul meu.
Iar frână bruscă,
cât pe-aci să mă opresc în cel dinaintea mea. Nu mai aveam puls, mi se
aburiseră ochelarii pe nas, puful gecii cu glugă îmi intra în ochi, în nas,
mâinile mi-erau încă îngheţate.
M-am redresat, am zis eu şi-am simţit cum fuge
maşina de sub mine, pieziş, aşa vreo douăzeci de metri, dacă nu mai mult. Am
ieşit jumătate pe refugiu. Am oprit-o, am stabilizat-o, am lăsat urme adânci în
zăpadă fleşcăită. Am transpirat, deja
coşmarul începuse să se contureze.
Ţineam volanul încordată, cu ambele mâini şi-am început să
zic în gând Tatăl Nostru. Ştergătoarele abia dovedeau să dea zăpada de pe
parbriz iar luminile stopurilor roşii se laţeau nefiresc în faţă ochilor mei,
pe după ochelarii aburiţi de spaima, în fâşii paralele, numai bine cât să nu
mai pot aprecia nici distanţă.
Cât p-aci să
încep să plâng, mă pierdusem cu totul şi mai aveam cale lungă-lungă. Cum
repetam eu rugăciunea şi făceam cruce cu limba în cerul gurii, în faţă mea o
maşină albastră (Honda sau Toyota să fi fost), de-un albastru că de uniformă
şcolărească. Am distins culoarea în lumina farurilor.
Şi cum ţintisem ochii pe
maşina aia m-am trezit că mă ţin după ea, aşa, din senin. Ea a schimbat banda-
am schimbat şi eu banda. Ea a revenit pe banda iniţială- am făcut la fel.
Mergea constant şi n-am idee dacă omul acela
de la volan, în întunericul serii de decembrie mi-a simţit spaima şi a ales să
mă scoată la liman sau pur şi simplu s-a plictisit şi Doamne Doamne de hazul
meu, văzându-mă aşa de neajutorată şi mi-a trimis antemergător.
Cert este că
mergeam în plasa lui şi nici măcar la
ieşirile laterale n-am mai fost atentă. În mintea mea maşina aceea avea să mă
ducă acasă. Şi am mers, şi am mers şi, că prin minune nici-o altă maşină n-a
mai frânat brusc în drumul meu, am mers lin, kilometru după kilometru. Nu
dezlipeam ochii de la maşina albastră, am lăsat în urmă, una după alta, toate
intersecţiile posibile.
Numai ce văd că
maşina albastră semnalizează că iese din autostrada. Am semnalizat şi
eu, am ieşit cu ea o dată. Am făcut ochii roată, am recunoscut zona şi, da,
eram la două minute de casa mea.
Am ajuns epuizată
de spaimă, pe gânduri ca niciodată. Cine mi-a scos maşina aceea albastră în
cale, cea care avea să mă scoată la liman, să mă apere (aşa am simţit) până
aveam să ajung acasă la familia mea, n-am înţeles.
Maşina albastră s-a pierdut în drumul ei. Nu i-am reţinut
numărul de înmatriculare ci numai culoarea aceea metalizată, frumoasă ca un
şorţuleţ de şcolăriţă.
Nu sunt o fiinţă religioasă. De a două zi , însă, am pus
rozarii la oglinda retrovizoare. Maşina am schimbat-o de câteva ori, rozariile
le am şi acum. Când mi-e frică,
strâng în pumn cruciuliţa ce se leagănă
la oglindă. Şi acum.
luni, 6 aprilie 2015
Sunt Vaccinată Cu Cenaclul Flacăra
Am pe antebraț vaccinul Cenaclului
Flacăra și se vede și acum, la peste 25 de ani de la ultimele întâmplări
culturale de masă orchestrate de Adrian Păunescu.
Încerc de fiecare dată să
risipesc emoțiile (inerente perioadei de inimă- ciocârlie cu ochiii arși în
soarele creșterii) și să văd ce-a rămas, ce-a trăit în mine după Cenaclu.
Voi scrie ce-mi amintesc, dacă-mi scapă ceva
gândiți-vă și voi cam ce lipsește.
De la cenaclu mi-au
rămas melodiile, la fel de frumoase și de prietenoase ca cele ale cântecelor copilăriei.
Mi-amintesc cuvintele pronunțate stricat de către interpreții maghiari aduși
din Harghita ori Covasna și nu-nțelegeam cum cineva poate vorbi stricat
românește, în România.
Târziu aveam să experimentez eu însămi vorbirea altui
grai decât cel matern, să-mi simt accentul imposibil, agățat de-ncheietură ca o
cătușe.
De la Cenaclu mi-au
rămas introspecțiile în versuri, acolo am cunoscut cântarea sufletelor
ca-ntr-un facebook imens, unde mii de suflete-și revelau culorile, sunetele,
catifelarea.
Am cunoscut alunecarea
pe gândurile care contează. Am delimitat ce Vreau de ce Pot, am învățat că
trebuie să fac ce Trebuie, apoi ce-mi Place.
Am mâncat Revoltă fără de
tacâmuri la-ndemână. Am reținut Răspunderea, mai importantă în viață decât
bacalaureatul, decât admiterea la facultate.
Am șoptit Ajutorul și
curajul de-a Vedea, în vorbe, când lucrurile nu sunt conforme. Am învățat ce este Conform, am învățat că
părinții îmbătrânesc (aveam să aflu mai târziu când asta chiar s-a-ntâmplat).
Am învățat să-i dau mâna
celui de-alături, fără măcar a-l cunoaște, fără a-i prinde privirea vreo clipă,
pe stadion, scandând, în viață, mai apoi.
Am învățat să intru pe
ușă cu dreptul, să-mi desenez scara întotdeauna ascendentă, să visez, să visez,
să visez și să iubesc.
Eu cred că Păunescu ne-a
învățat până să și iubim. Să iubim diferențiat locul, țara (dovadă stau
mărturiile cutremurătoare de atașament față de România, ale diasporei de astăzi),
familia, părinții și frații, iubiții și iubitele.
Atunci n-aveai voie să
iubești banal. Nu cred că cineva se-ncumeta să iubească banal în acele vremuri,
era mai mare rușine decât să fi fost vreun ignorant intr-ale cititului, era la
fel de rău.
Am învățat că apa poate
fi adâncă, apoi că o cană cu vin înconjoară ca un ombilic întregul Eu- Pământul
meu.
Din nou, am învățat să
plâng.
Nu mai țin minte de câte
ori am cântat plângând piesele cenaclului Flacăra. Acum când scriu, ascult un
playlist și am gutuia emoțiilor în gât, lacrimile abia se țin, pe bune. N-am o
explicație, se întâmplă întotdeauna la fel.
Am învățat că în temelia
blocurilor din cartier încă respirau hanuri de margine de drum, că-n armătura
podurilor se-ncleștau milioane de cioburi ale strachinilor care ne-au crescut pe
toți cine suntem.
Am învățat să cred în Pereche.
Am învățat să nu cedez, am învățat să te definesc pe tine, Tu, am repetat Curajul
ca pe incantație, am spălat mâinile de răul minciunilor în Dunărea curgând
pașnică la robinet.
N-am învățat să navighez
cercurile de influență. Am învățat să le desfid cu totul.
Am învățat să înfrunt
ușile lifturilor ca pe redute de cetăți. N-am învățat să zâmbesc de
complezență, așa cum n-a făcut-o niciodată nimeni în neamul meu. Și m-am încrâncenat să caut
adevărul.
***
N-am învățat să abdic și
am plătit, de câteva ori, această lipsă de învățătură.
N-am învățat să număr
banii.
N-am învățat să mă
târguiesc.
N-am învățat să m-așez
la umbră când soarele pârjolește.
N-am învățat că și
mie-mi trece timpul. Deși Adrian Păunescu mi-a spus și asta...
https://www.youtube.com/watch?v=zrCvsjeicnM
https://www.youtube.com/watch?v=zrCvsjeicnM
duminică, 5 aprilie 2015
Generația 60- Iubita Mea, Să Ne-Aruncăm În Valuri
Când te-am văzut ultima oară/ Știai și tu,plângeai și
tu// Și ai plecat cu tot cu gară/ Nici tren nu mai există, nu./// Eu m-am întors
încă o dată/ Voiam să vin pe urma ta// Dar unde-i linia ferată?/Parc-a luat-o
cineva...
Zăpăciți și elevați de filmele
lui Dan Pița, metafora era deja la ea acasă în lumea celor născuți în anii 60.
Fiindcă dacă cei născuți în anii 50 au ridicat degetele în semnul V, cel al Victoriei
ori L, al Libertății, noi am aprins felinarele următoare, felinarele artei poetice
cu meșteșug ascunse sub voaluri de vorbe inocente.
Asta fiindcă veniseră
vremuri aspre în anii 80. Așa că, noapte de noapte noi aprindeam felinare, spre
a fi frumos, ziceam.Unii ni le stingeau dușmănește, unora noaptea părea că le
priește așa că am forțat puțin și am mutat arenele, din casele de cultură, pe
stadioane.
Plecam de cu seară cu apă, mâncare, haine groase, ca pentru o noapte
petrecută sub stele iar dac-ar fi dispărut gazul din România, în noaptea aceea,
eram pregătiți să ardem noi.
Acolo ne-au venit Doina
și Ion Aldea Teodorovici, acolo am aflat că cei de peste Prut sunt rude cu noi.
Veneam acasă de la Cenaclurile Flacăra și, ani de zile, îi întrebam insistent
pe părinții mei: așa este, e adevărat că noi și basarabenii suntem același
popor?
Noi cei născuți în anii 60 am aruncat iubirea-n
valurile mării, am urmărit-o cum își anină scoicile în pletele încâlcite, am
ghemuit-o la o cana cu vin, povestindu-ne despre cum au fost tăiat un brad
bătrân fiindcă făcea prea multă umbră.
Cum pomii sparg pe
străzi asfaltul să caute femeia pom, la fel căutam noi înțelesuri peste
înțelesuri iubirilor noastre care brusc, deveneau de-un romantism celest,
imbatabil.
Vorbeam între noi din
priviri, răgușiți după o noapte de militantism de stadion, dormeam a doua zi
până la amiază, încearcănă-mi ochii tăi, ne spuneam unul-altuia și nu mai conta
că aveam șapte luni de așteptat până să sărutăm nisipul încins al Costineștiului.
Noi cei născuți în anii
60 am cultivat legendele Phoenixilor fugiți în Germania, în taine de-a dreptul biblice.
Îl adulam pe Cristi Minculescu, îl pomeneam pe Dan Andrei Aldea, chicoteam cu
Baniciu, scandam cu Socaciu, oftam cu Șeicaru și tot așa.
Urma de păcat ni s-a
arătat, la fel am văzut cu ochii minții că timpul vieții ni-i scurt. Da, pe
pământ aveam de toate. Teoretic, le știam pe toate. Si A Putea și Nu Se Poate.
Aceasta a fost și
povestea mea și a ta, a celui care citești aici. Groapa de pași dintre bine și
rău într-atât bine ne-a făcut, și-ntr-atât rău.
Atâta curățenie, curaj, atâta
linie dreaptă în viață cât a putut Adrian Păunescu să ne insufle, n-au făcut-o școala,
partidul, televizorul, rudele.
Eram copiii Cenaclului Flacăra, eram ilegaliștii
la vedere.
Eram dezarmații combatanți ce mestecau frunze de măslin și-și
acordau harpele, sub un final de secol ce-avea să ne scuture valorile prin sita
cerului în cea mai asurzitoare prăbușire a secolului: căderea comunismului.
https://www.youtube.com/watch?v=UuuTfgrRnxQ
https://www.youtube.com/watch?v=UuuTfgrRnxQ
Generația 50- Te Salut Generație În Blugi
Rezonez cu oricare contemporan născut între anii 50 și
70. Sunt aceia care, în anii 70 și 80, au incendiat stadioanele și sălile
caselor ce cultură cu cântecele lor, aduși la numitorul comun al dragului de
viață, corect, adevăr și curat de Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra.
Să mă fac bine înțeleasă, doi bani nu dau pe părerile celor
care-l dezaprobă pe Păunescu. Ori cei care minimalizează impactul lui asupra a
cel puțin două decenii de freamăt din România copilăriilor noastre. Stau
mărturie zecile de mii de tineri filmați în anii cenaclului și care acum sunt istorie
pe youtube, așa că nu competența lui Păunescu va intra, vreo clipă, în discuție
ci impactul mișcării lui asupra noastră.
Eu văd, simt încă, pe pielea mea, urmele briceagului cuvintelor
lui lui Păunescu.
Maica Precista să-mi fi apărut în cale și nu m-ar fi împins
de la spate să memorez mii de versuri, așa cum am făcut-o în perioada
cenaclului Flacăra.
Am memorat ca să-mi aduc alinare atunci când, în anii
comunismului, mă luam cu mâinile de cap, a neputință. Am săpat tunelul pe sub
pușcăria lui Ceaușescu, cu versurile lui Adrian Păunescu.
Indiferent unde am fi trăit pe harta României, născuți în
cele două decenii fiind, amintirile ne sunt aidoma, noi am înflorit în aceeași
direcție.
Mult comerț- puțină muncă vedem azi, răsfoindu-ne planeta.
C-un dram de noroc însă, de scoarța arțarului vieții, nouă ne va fi, intotdeauna,
sprijinită o chitară tocită de-atâta cântat. Un vers de-al lui Păunescu,
oricare ar fi el, ne va rămâne pentru totdeauna tatuat pe antebraț.
***
Orașul râde complice când
îi petrece pe străzi, zgomotul mașinilor le acoperă pașii, hainele lor
camuflează, fiecare, flacăra tainică a visului primelor generații în blugi. Ei au șaizeci de ani sau aproape și tinerețile
lor n-au luat pe loc repaus. Ne-am uitat, toată copilăria, la ei, cu admirație.
Erau studenții zvelți, frumoși și arși de-un soare mai sănătos ca niciodată.
Ei aveau plete. Pe
băieții generației mele i-a tuns partidul numărul doi și nu mai arătau așa de
bine. Muzica celor născuți în anii 50 ne-a ridicat din pătuțuri, gesturile lor
au devenit și ale noastre, copiate aidoma.
Ei au mers la primele
cenacluri Flacăra pentru ca, pe ascuns, să ne furișăm apoi și noi, în culise și
să cântăm împreună cu o sală, un stadion, o țară întreagă Foaie Verde Spic De Pâine.
Și-i vedeam rezonând în incantații
care țineau toată noaptea. Iar nouă, mici fiind, ni se puneau în gât gutui de lacrimi,
îmbrobodind emoții pe care nu le cunoșteam încă: moartea, deznădejdea,
trădarea, speranța, cuvântul dat, libertatea asumată, libertatea trăită, ideea
de libertate în general.
Cei născuți în anii 50
au scandat primii despre libertate pentru ca noi, cei veniți în deceniul
imediat următor să începem a scanda de mici, la unison cu ei. Și să lăsăm
libertatea să facă pui în sufletele noastre.
Ei au scandat pentru
pace, după ei noi am crescut pacea în vene. Ei au legănat Rugi pentru Părinți,
recitate, șoptite, cântate, declamate de se despicau cerurile. Iar noi, copiindu-i
adoma, am dobândit responsabilități care altfel nu ne-ar fi fost atât de bine
înfipte-n conștiințe.
Mulți dintre cei născuți
în anii 50 au plecat demult din țară. Au crescut zâmbete argintii, își ridică
nepoții, călătoresc, navighează pe iahturile lor ori străbat lumea în mașini cu
rulote, trăiesc viața deplinei armonii ce răsplătește curajul saltului făptuit
la tinerețe.
Cei ce trăiesc în țară sunt și ei bine. Din motive care-mi scapă, însă, ei vorbesc rar despre vatra de
energie ce i-a ridicat, până la unul și i-a făcut ceea ce sunt și astăzi: o
generație de neînlocuit.
La cei născuți în anii
50 mulți dintre noi am găsit cheia către adevăratele libertăți individuale. Ne-au
dat-o, pe furiș, atât cât să nu fi aflat părinții noștri.
Că din toate câte sunt/ pe ocean și pe pământ/ ori în
galerii de diamant// țărmul n-are niciun
haz/ sedentar nu ești viteaz/ numai drumul e interesant...
https://www.youtube.com/watch?v=T9pSDahfosg
https://www.youtube.com/watch?v=T9pSDahfosg
marți, 31 martie 2015
Depeşă pentru un boboc pufos de gâscă
Dragă ghiduş şi pufos
boboc de gâscă canadiană, cel care ai rămas în urma cârdului, trebuie să-ţi
fac o mărturisire: era prin martie, cu mulţi ani în urmă, când abia aterizasem la Toronto. Atunci am
văzut primul cârd de gâşte canadiene cenuşii, suple şi graţioase păscând pe imaşul dintre
blocuri.
M-a dus gândul cum să prind eu
una şi s-o pun pe varză.
Nu glumesc. Mă cutremur numai când
îmi aduc aminte.
Da, te-am văzut pe
varză, rumenit la cuptor. Gândul şi pofta n-au avut nicio reţinere,
Nu s-a-ntâmplat
niciodată dar aşa, că chestie, m-a luat cu cald când mi-am amintit, văzându-te,
de mine la începuturile imigraţiei, de cum eram... Văleu.
Pace? Haide, treci şi tu
cu vederea ... Vine Paştele şi acuşi schimbi puful cu pene!
(foto National Geographic)
(foto National Geographic)
duminică, 29 martie 2015
Vinovatele Iubiri
Vinovatele iubiri,
precum porumbeii în albastrul asfințitului, își ascund ciocul în pene, a
adormire și-și feresc ochii de ochii lumii, de ochii soarelui.
Vinovatele iubiri zboară
pieziș, în nopți cu lună plină, în straie de nevăzut, printre iubirile aprinse,
vii, deschise. Ele plutesc în derivă cu aripile tăiate, hrănite de iluzii virtuale,
de emoțiile muzicii, de sarea lacrimilor victimelor colaterale.
În candoarea
lor, doamne, cât de ușor de confundat cu albastrul cerului, ele ard fără să-și
dea seama, drumurile copiilor, ale soților și soțiilor lor.
Le schimbă, cu
fiecare gând vinovat, drumurile vieții ca pe un pumn de semințe amestecate-n
buzunar.
Ele nu știu ce stele ard în urma pașilor lor.
Cu aparenta lor
inocență, vinovatele iubiri rămân la originea tuturor nefericirilor planetei.
Ele-și amestecă entuziast chimiile în năucitoare spirale, aproape vii, cumplit
de puternice în rotația lor.
Spirarele iubirilor vinovate se-nvelesc în mantiile
discreției și ale secretului, reci ca gheața, negre ca pământul în miez de
noapte.
Vinovatele iubiri, c-un
cinism desăvârșit în fire și-o angelică gingășie în priviri, calcă alte destine
în picioare.
Pentru ele a fost
inventat Astăzi, întrucât ele nu percep Trecutul și au o vagă idee despre Viitor.
Niciun antibiotic, niciun descântec nu le poate rupe până nu le vine lor
sorocul să-și desfacă spirala și să plece pe alte căi.
Iar in tot acest timp,
alături de vinovatele iubiri cresc inocente panseluțe în coșulețele cu zâmbete
ale unor copii, cresc oftaturi întrebătoare, chinuitoare, în piepturile celor
cu care împart, socialmente acceptat, patul, viața, banii, traiul.
Vinovatele iubiri suferă
de demență, ele pierd noțiunea timpului atunci când spiralele se-mbrățișează într-o
fugară întâlnire în gară.
Iubirea vinovată crește speranțe-buruieni care se
hrănesc vivace din tolba de ne-mplinite ale celuilalt vinovat.
Vinovata iubire
este nelegitima tenace, ea este răbdătoare, ea tresare când află de alte iubiri
vinovate și-și face cruce cu limba în cerul gurii, cu spaima de-a nu fi dată în
vileag.
Iubirile vinovate citesc
cu sârg despre adulter, tac mult, se gândesc mult iar șirul gândurilor lor se oprește
berc, n-are final. Le rămâne o senzație de nemărturisit în coșul pieptului, mai
grea ca Sfinxul din Bucegi.
Iubirea vinovată deschide
ochii, noaptea, în tăcerea somnului celorlalți și, acordându-și ritmul
respirației cu cel al respirației de-alături își călătorește, fără cap și fără
coadă, gândurile către cealaltă iubire vinovată.
Știe că nu este moral ce
face și nu se poate opri. Ar prefera, adesea, să i se întâmple ceva și destinul
să-i aștearnă, nici ea nu știe cum, o soluție în care ea, iubirea vinovată se
preschimbă miraculos în iubire legitimă și pentru totdeauna. Iar în jurul ei să
nu fi fost nicio avarie, nicio petunie smulsă din tulpinița ei, nicio lacrimă, niciun
divorț.
A fost atât de mare
explozia întâlnirii chimiilor iubirilor vinovate încât, la momentul primului
bilanț, amândouă sunt epuizate, împăcate cu soarta ca un încercănat condamnat
pe viață.
Sunt atât de încărcate de vina secretului încât, precum porumbeii la
asfințit, după ce-și ciugulesc penele, adâncesc capul între aripi, să nu mai
vadă, să nu mai audă, să nu fie aflate.
Sărmanele iubiri vinovate
sunt atât de multe, izolate și înfometate printre noi așa că dacă le-ntâlniți,
fiți omenoși și nu le goniți cu pietre.
Ele sunt spiralele atipice care, în
energia lor dezlănțuită, urcă soarele pe cer, în fiecare dimineață.
Sunt nebune,
nu le ascultați vorbele. Faceți-le un ceai fierbinte și lăsați-le în camera de
oaspeți, să-și doarmă somnul chircit, vinovat.
În zori, dați-le bani de-un
taxi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)