Veacul se-nghesuie în buzunarele blugilor mei

Veacul se-nghesuie în buzunarele blugilor mei și mă tot gândesc dacă să v-o spun și p-asta, sau nu. Fiindcă vremea era tot în anii fără de kilometraj montat la bord, atunci când distanțele însemnau dorințe iar drumul- aventura. Era prin 87 sau 88, mai în vară și se întâmpla tot în București, într-un București grosolan de aglomerat cu pietoni pe Calea Victoriei și cu rochii de nuntă, voaluri și flori de pus în în piept pentru apropiatul septembrie, la vremea regalului nunților. 

Plecasem de la minister, după ce lăsasem corespondența și mergeam la pas cu Tibi, un alt stagiar, vorbăreț și deșirat întâlnit la rândul de delegați.

Terminasem treburile, ne era foame, aveam să plecăm fiecare, în câteva ore, cu trenul, în altă direcție. 

Vorbeam și înotam în contrasens, într-un râu de oameni cu sacoșe peste sacoșe, ce se scurgea către magazinele înșirate de ambele laturi ale Căii Victoriei.

Foamea 

Foame mare, nici măcar o plăcintărie, o covrigărie în drum și numai ce-l aud pe Tibi că-mi zice: te duc eu să mâncăm, știu eu un loc. 
Ajungem la un pasaj ce dădea în Victoriei, cam ca un gang acoperit cu o structură sofisticată din metal și de geamuri mate, gălbui. În gang, citesc: Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri. Erau atelierele meșteșugărești ale Cooperației, cu firme standard scrise cu bleumarin pe alb, îmi păruse mie chiar de aceeași mână.

Și o ușă simplă, fără geam, fără firmă. Tibi o ia înainte, eu cu geanta de fâș pe umăr, vin după el. S-a deschis un culoar suficient de întunecos cât să-l întreb: auzi, tu ești sigur că ăsta-i locul? 
N-am mai apucat fiindcă în capătul culoarului era încă o ușă, Tibi a deschis-o iar din față răzbătea lumina galbenă a unor  candelabre mari, ca de muzeu.

Intrăm într-o încăpere mare cât o sală de bal, cu tavanul sus, la probabil 5-6 metri din care atârnau trei candelabre din fier forjat, imense. N-am văzut așa ceva, erau candelabre ca de mitropolie, cu zeci de becuri de slabă putere în vârful lumânărilor închipuite, toate aprinse încât și aerul căpătase o culoare sepia. 

Sala era uriașă, zugrăvită vechi, cu ornamente, iar de pereți atârnau oglinzi din cristal, lungi de circa trei metri, atârnate oblic și ferecate în lanțuri cât mâna mea. Oglinzile aveau rame mari, masive, cu intarsii care nu puteau, însă, umbri claritatea de cristal a imaginii. În oglinzi se reflectau vreo zece- doisprezece mese largi, de 6-8 locuri, toate acoperite cu fețe de masă croșetate din macrame bej, peste care se lățeau niște foi de geam, ca să le protejeze.

Arăta ca la muzeu și mirosea tare a chiftele. 
Pe-o latură a încăperii se întindeau tejghelele, ca de braserie, cu feluri de mâncare aliniate. Tibi ia o tavă, iau și eu una, ne luăm noi ceva și, cu tăvile în mână, ajugem în cealaltă parte a sălii, să plătim. 
Casa de marcat arăta ca la muzeu, era dintr-aceea de mai vezi în filmele lui Charlie Chaplin: mari, negre, cu manivelă. Plătim câțiva lei și alegem din ochi o masă.

Atunci abia am remarcat publicul: câteva zeci de oameni mâncau, într-o liniște deplină, nu auzeai nici musca. 
Erau toți cărunți. Bărbații purtau costume gri ori negre, iar din buzunarul de la piept ieșeau elegant doar vârfurile batistei din mătase. Femeile purtau rochii ca la 1930, ciudate, în culori veștede, cu mult satin și dantelă. Purtau pălării chic, erau la fel de bătrâne ca și ei și, ca un triumf al eleganței, purtau mânuși negre, bej, din dantelă, atlas, piele de căprioară, până la antebraț ori chiar până la cot.

Lipseau din cadru cei care descriseseră, în epocă, audiența de dinaintea mea: Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, zău așa.

Am mâncat cu noduri și cu ochii la oamenii aceia cărunți îmbrăcați ca de pe altă lume. 

Niciunul n-a vorbit cu noi, nici cei de la masa cărora ne-am așezat. Liniște, când și când un clinchet ascuțit de pahare, ori un zgomot rece de lingură atingând fundul farfuriei.

Mâncâm bine în cea mai stranie companie cu putință.

-Te-ai săturat? Bun, așa-i? Mă-ntreabă Tibi

Dau din cap că da și întreb ce era acolo, că n-am văzut firma. Zice:

-Cantina comunității evreiești. Bună mâncare.

N-aveam de unde ști.

Mai vorbim, mulțumesc pentru companie și în scurt timp ne despărțim, să ne vedem de drumurile noastre. Nu-mi ieșeau din cap chipurile distinse, îmbrăcate atât de elegant, demodat, fascinant, năucitor, gesturile și manierele, ținutele drepte, demne ale celor așezați la mese și culoarea aceea suverană, sepia.

Ușa

Au urmat ani de viață ca șotronul, ca și la voi pentru ca, exact după Revoluție să ajung iar în zona Căii Victoriei, să recunosc pasajul și să vreau să mă conving cu ochii mei că ce văzusemn nu era setup de film. Găsesc gangul, citesc firmele: Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri.

Nici urmă de ușa către cantina evreiască. 
Citesc încă o data: Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri. Toate erau pe loc. Aceeași lumină gălbuie venea din tavanul pasajului, am recunoscut micul miros de mucegai dulceag. De vechi.

Nu era ușa acolo. N-am intrat alături, n-am întrebat pe nimeni. Am intrat și ieșit din acel pasaj de vreo cinci ori, din ambele capete, doar-doar un alt reper îmi scăpase și de-aia nu puteam identifica locul.

Frizerie-Coafură, Cizmărie, Reparații Electrice, Croitorie, Reparații Ceasuri.

Nici urmă de ușa  fără de firmă.

Am rămas țintuită ceva vreme. Cine fusese acest Tibi cu care mă întovărășisem, unde era cantina (când toate celelalte erau pe loc) unde mâncasem atât de bine?

Buclă în timp, înger însoțitor, zic acum, la circa 30 de ani de atunci, habar n-am ce a fost...

N-am mai găsit ușa aceea, niciodată. Habar n-am unde am fost, dar dacă știe careva despre existența, la un moment dat, a unei astfel de cantine de epocă, în vreun pasaj ce ieșea în Calea Victoriei, m-aș bucura să ofere detalii.