Ea are mare noroc că este
perfectă.
Oglinda îi spune, mama la
telefon îi spune, verişorii i-au zis cu nonșalanță, când a fost ultima oară în
România, vai, dragă da’ ce bine arăţi !, soarele însuşi se învârte după
zâmbetul ei.
Ea a demonstrat râului şi ramului,
c-atunci când a venit cu căţel, purcel, copii şi soț în Canada, a avut raţiunea
cea mai de neclintit şi că nu s-a abătut nicio clipă de la ea. Mai exact, ea nu s-a abătut nicio clipă de
la nimic.
Încătuşată de obligaţiile familiale, Ea a-nvăţat să-şi înghită gândurile, a
descoperit că trebuie să facă întâi ce trebuie şi apoi ce-i place, a învăţat
a-şi înghiţi visurile-n pernă. Neabătându-se de la nimic, ea s-a transformat,
în timp, într-un monstruleț gingaş şi tenace. In fapt este o victimă.
A fost geloasă în studenţie pe mai ştiu eu care colegă, acum e geloasă şi
pe colegele lui de servici. A fost în competiţie pentru note ori favoruri, aici
a intrat în competiţie cu ea însăşi, cu El însuşi, cu copiii ei, cu colegii, cu
vecinii, cu Canada însăşi. Ea trebuie să fie prima, ea nu se va opri până nu va
fi prima.
El holbează ochii la ambiţiile ei, cel mai adesea greu de descifrat,
întotdeauna spuse pe ton apăsat şi ultimativ iar Ea, foindu-se în bucătăria în
care abia are loc de-atâta vanitate, îl fixează cu privirea şi-l ingheața.
Atunci Ea devine ceea ce n-ar fi crezut
nici ea însăşi: o tovarăşa învăţătoare, cumulată cu mama ei, în zilele
cele mai proaste, cu şefa imposibilă, ea devine
uşurel o scorpie.
Ea vrea de la el că el să împingă familia pe scară ierarhică, să crească
palatul şi mai strălucitor, să sporească talerii din camera comorilor; ea îi
cere Lui, imperativ şi aşteaptă că el să deschidă toate uşile. Ea nu are niciun
plan, ea are ambiție.
Nu, ea nu are niciun plan
al ei şi vai şi amar să-i spui că vezi asta.
În clipă aceea ia foc Pacificul de la erupţia ei de energie. Ea este sigură
că face totul bine şi nu-l vede pe El atunci când, obosit şi cu ochii aproape
căzuţi, încearcă să-i explice paşii mărunţi. Ea nu vrea paşi mărunţi, ea vrea
vrea paşii mari, apăsaţi, hotărâţi care să-i deschidă calea, ei şi puilor ei.
Şi pentru asta El trebuie să se ocupe.
El vine târziu de la lucru, ea şi-a pierdut simţul umorului la un bbq, astă
vară. Ea nu are un plan dar țipă, mai nou, refrenul cu Aşa Nu Se Mai Poate. Şi
are aceeaşi voinţă de nezdruncinat, cea care i s-a ascuțit cu anii de şedere
peste ocean: exigența maximă, la un contact cu realitatea en poigne-uri.
Ea e categorică, ridicol de categorică, ea vrea certitudini publicabile în
Monitorul Oficial, vrea să învingă spaima de a fi singură mama de pe tărâmul
fără de mame, vrea două rânduri de şindrilă pe acoperişul gândurilor, vrea
copiii în şcoală privată şi atunci îl priveşte sticlos pe El.
Iar El nu ascultă şi nu are plan, cum spuneam mai înainte. Nici mai ‘nainte
n-avea planul prea clar, acum nici atât…o priveşte buimac.
Între cei doi, amândoi fără de planuri, se ițeste, în weekenduri, seara,
câte-un mărţişor de vorbe, parfumat şi care să-i îmbujoreze.
În realitate el are cicatrici pe piept, ea are urme de arsuri de la aragaz,
pe ambele brațe. Amândoi sunt gata să dea click pe Download. Amândoi suferă
când se schimbă vremea.
Ea e minunată în mintea ei, e perfectă şi va rămâne aşa încă vreo
cinci-şase ani ai deceniului cinci.
După care, încet şi cu înţelepciune se va metamorfoza şi va rade în hohote
la amintirea perioadei spartane din familie. Va recunoaşte foarte puţin, va fi
înţeles însă totul. Abia atunci îi va fi cu adevărat bine. Ei, doar.
Ea are mare noroc că nu-i mai trebuie vreun
plan, nu c-ar fi avut vreunul pan-atunci. Şi începe să iubească, brusc, natură!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu