Suntem zeci și zeci de
mii, unii spun că peste 250,000 de români, întinși pe trei-patru generații, de la un capăt la celălalt al Canadei. În general ne vedem de
treburile noastre și suntem renumiți printre diasporele românești pentru cât de
pregătiți profesional suntem dar și pentru dezorganizarea comunitară, lipsa de
comunicare intraetnică și în general lipsa completă de proiecte comune de
viitor pe care le manifestăm. E un adevăr. N-avem cap și n-avem coadă în multe
deși, paradoxal, puterea financiară ne situează probabil spre sfertul premiant
când vorbim de venit pe cap de imigrant român. Bani avem, case-avem, de lucru-
găsim c-avem pregătire, trăim mulțumiți și, vorba unora ironici la obiect, disciplinat-împliniți,
așa cum a dorit pipota noastră încă de la urcarea în avion. Socializăm rar, în
grupuri mici, pe-acasă și, din nou, paradoxal, la 25 de ani de la căderea
odiosului, în Canada temerea și discomfortul românului față de român, deși
ambii pot fi același contingent când vorbim despre sosirea aici, trăiesc senine
în cele câteva limitate locuri de adunare, vezi magazinele, bisericile, banquet
hall-urile la zile festive și cam atât. Am surprins, pe scurt, o imagine a
noastră, a celor de aici, pentru cei pentru care încă suntem o enigmă, în speță
pentru cititorii din România.
Pentru cine știe însă, sub
aparenta liniște și sub pojghița de noblesse deprinsă pe la muncă, curge un
mare, un uriaș fluviu de mâl. Nu săriți, stați ușor, citiți mai departe.
Ultimul deceniu m-a dat
ocazia să citesc din belșug paginile și subsolurile paginilor ziarelor
românești on-line. Majoritatea zdrobitoare a comentariilor masochiste,
inchizitorii, descurajante, vulgare, cu majuscule și semne de exclamare au
venit și vin (dacă a mai observat careva, să ridice mâna aici) din Canada. Sunt câțiva aici, după scris par a fi cu tâmplele albe, nu mulți dar viguroși, care vociferează, în românește, prin subsolurile publicațiilor. Tot mai
serios gândesc că aici avem de-a face cu un pluton de deraiați mental,
instruiți prin facultăți și cu doctorate mulți dintre ei care, din nu se știe
ce motive, îmbracă mantii de Ronini (personaje legendare japoneze, luptători
cărora le-a fost suprimat maestrul- n.a.) și se declară, fără drept de apel,
deținătorii adevărurilor fundamentale despre tot și toate.
În paranoia lor, aceștia
decretează (și sunt destui, vreo câțiva am întălnit și eu prin scrierile mele,
ici și colo). Combătuți sau nu, tot ei escaladează, suprimă visceral orice
interlocutor, vulgar e puțin spus, animalic chiar, dezlănțuindu-se în inimaginabile
tirade verbale, dublate de trimiteri la alte link-uri ori documente, până reduc
și musca la tăcere. Psihiatrii, cu siguranță, dacă ar arunca o privire, ar
observa pattern-ul deviant al roninilor canadieni deținători ai bulgărelui de
aur al adevărului. Dar cine are timp de clevetitorii de subsol de pagină, ar
veni, retoric și natural, răspunsul.
Mai nou, neluați la
întrebări fiind, câțiva și-au permis să calce în teritoriul literar românesc,
întâi cu o părere, apoi cu o sugestie pentru ca în final să se dezlănțuie în
ironii, catalogări, discreditări, tot ceea ce mințile lor înfierbântate de
angoasele insucceselor personale, adunate în timp, au putut să emită la acel
moment.
Asemenea intervenție a
unui canadian-român (din plutonul agitaților perfecționiști și cu școli înalte despre care spuneam, de loc
de prin Quebec și Ontario) a aterizat, zilele
trecute, pe blogul scriitoarei Petronela Rotaru (http://acestblogdenervi.ro/comments-disabled-theyll-sometimes-stay/).
Astfel, Petronela s-a trezit pusă la punct pentru uzul și elasticizarea limbii
române, cu recomandarea să înceteze în a stălci exprimarea de DEX din
bibliotecă, de către un diasoprean româno-canadian. Român-canadian care,
conform celor spuse de el, lucrează deja într-o echipă cu alți corifei asemenea-i,
la studierea și menționarea erorilor gramaticale și lingvistice de prin bloguri,
care dom’ le tre’ să se termine cu artificiile verbale c-ajunge limba română o
varză.
Îndrăznesc să gândesc că
o astfel de echipă de elită n-ar lăsa pe-alături nici ideatica în sine, terenul
de judo și sepuku al oricărui comentator de subsol virtual, în fond.
Petronela Rotar, zic eu pentru că o citesc curent, are dreptul , curajul, căderea și putința de a
face ce vrea și cum vrea cu limba română care s-arcuiește între degetele ei ca
o pisică, în cărțile ei, pe blogul ei, în orice condiții. A-i spune Petronelei de ce și cum scrie, când se știe de când lumea
și pământul că sufletul unui scriitor e mai sensibil ca aripa unei păsări
colibri, a fost iată, o ieșire dintre mantinelele românești canadiene ale
trollilor de forumuri –un vorbitor către neant și un pas mai aproape de locul
unde limba română dospește, și anume de vatra ei. A comenta limba română acasă
la ea, tu, un neica nimeni român-canadian, de-ajungi să aduci o scriitoare la
exasperare cu comentariile tale este, delicat zis, un abuz.
Șansa face ca acești
întunecați să știe să se ascundă cu viclenie sub straie virtuale diferite și
sunt greu, dacă nu imposibil de identificat. Din păcate, Petronela, avem în Canada
câteva dintre cele mai nemulțumite elemente pe care neamul a putut să le dea
prinos societății, în ultima jumătate și
ceva de secol. Iar la umbra anonimatului, cu degetul arătător ridicat didactic
ei nu se vor opri în a încerca să așeze lucrurile după chipul, asemuirea și orânduirea
minților lor, până nu vor închide ochii.
Ei sunt, cu rușine o
spun, guralivii isterici din subsolurile paginilor ziarelor on-line, ale blogurilor, iată, mai nou. Motivația lor e simplă: ei sunt viețașii imigrației
canadiene, sortiți să piară aici contra putinței lor, rușinați fiind să
recunoască faptul că, oriunde ar fi fost, în România sau aiurea, ar fi eșuat
așișderea.
Eu îmi cer scuze pentru
nebunii zgomotoși și guralivi româno-canadieni, cărora izolarea le-a scos
demonii prin firele de păr alb și care ți-au pricinuit atât necaz. Fiindcă aici
nu vorbim de prostie, aici vorbim de valuri de rea-intenție, ceea ce e cu totul altceva.