joi, 30 aprilie 2015

Aici, unde și pământul vorbește cu tine

Scriu din România de două zile și urechile îmi pocnesc de vorbele neîntrerupte ale pământului, Pământ vorbitor, de jur împrejurul meu. Aici și pământul se ridică într-un cot, așa, alene și începe a sta la taifas cu tine, când nu te aștepți.
 Aici pământul este viu, are voce, se mișcă în freamătul copacilor deja verzi, vorbește în foșnetul frunzelor, în ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor, te ia la rost, te ia la întrebări, parcă te știe de când lumea iar tu devii mic-mic de tot.


Stau și mă întreb dacă nu cumva pământul ăsta zbuciumat, demanding, e cel care dă freamătul uman atât de puternic, de viu în aste locuri.
 Oamenii vorbesc despre pământ, Oamenii răspund pământului, cu toată forța lor.
 Păsările, între cer și apă, țin un ochi spre pământ, Poveștile ies din pământ, pur și simplu!

 Sunt copleșită de impresii, oamenii din jurul meu au băut apa poveștilor și au fost scuturați la rever de degetele pământului, ca nicăieri în lume.

 Vuiește pământul, încheiat la nasturi, se mișcă, se înfoaie, nu-i convine, revendică iar oamenii sunt aidoma, sunt din pământ.

 Nu-mi amintesc să mă fi trezit vreodată pământul din somn. Mi s-a întâmplat acum.
  La rândul meu sunt din pământ, de două zile și încerc să mă amestec într-o mulțime de semeni și să încerc să înțeleg ce efect are paralela 45 aici, în România.





duminică, 26 aprilie 2015

3 Sud-Est, ce concert ca lumea!


Un concert românesc la Toronto, frumos și curat ca o petrecere între prieteni!

3 Sud-est au venit în Canada și au concertat la Montreal (vineri,24), Calgary (sâmbătă,25) și Toronto (duminică,26 aprilie). La Toronto au cântat la Centrul Japonez  din Garamond Ct (lângă Don Valley Hwy), locație deja consacrată manifestărilor românești. Organizatorii, RoCade din Montreal (Simona Hodoș, Dan Bucur) au făcut treabă bună, absolut pe bune.
Pe scurt: organizarea a mers ceas (chiar și întârzierea de la început a prins bine, c-am mai socializat) a fost atmosfera excelentă, sala plină-ochi, muzica bine aleasă, sunetul fără greș, luminile (aici ar mai fi mers ceva varietate) iar publicul (vreo 650, așa, din ochi) a venit cu chef de cântat, dansat, aplaudat, strigat, de jucat, în concluzie.

Mie mi-a plăcut tare mult. Iar băieții de la 3 Sud-Est (Laurențiu Duță, Mihai Budeanu, Viorel Șipoș) au dat tot ce puteau ei, după un maraton de-a latul Canadei, în trei zile. Bravo lor, bravo organizatorilor.
Da, ca lumea, ce atmosferă frumoasă!

(și câteva filmări cu telefonul, așa cum au ieșit ele, că eram mai ocupați cu zbânțuiala. Se văd prost de tot, dar câteva secunde merită să pierdeți, ca să vedeți ce și cum...)

Liberi

Te Plac Așa Cum Ești

Vorbe

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Douăsprezece zile în România

Plec în România pe 28 aprilie.
Voi fi acolo preț de douăsprezece zile.
Merg să-mi văd părinții, să văd locurile, drumurile, oamenii, cerul, păsările, nopțile, soarele, florile și iarba, asfaltul, reclamele, să ascult muzica și vântul, șoaptele albinelor.
Să inspir mirosul sălciu al Dunării, al ierburilor amestecate de la faleză, al păpădiilor și al iasomiei, să îmi umplu sufletul de verdele năuc și crud al primăverii.
Să pipăi ruinele cetății Barboșilor, zidurile mânăstirii Precista, crucile bunicilor, mâinile și obrajii părinților.
Să ating clanța ușii de la intrare, farfuriile mamei, ceștile de cafea, să aud oamenii vorbind tare în limba mea, să aud cocoșii cântând, câinii lătrând, pisicile mieunând, caii nechezând.
Să mă trântesc pe jos, în iarbă, acasă și să închid ochii.

Să dau ceasul lumii înapoi, preț de câteva clipe.


marți, 21 aprilie 2015

Şi Rochiile De Prinţesă Au Buzunare


Păpuşile mele au fost întotdeauna potrivit de înalte, potrivit de curate, potrivit de iubite şi potrivit de bine îmbrăcate. Au semănat între ele că surorile iar eu le-am vorbit egal şi octotitor, fiecăreia.
N-am avut păpuşi frumoase, am avut păpuşi trainice, cu ochii terni şi rochiţe imposibile pe care le-am cârpit cum m-am priceput. Am învăţat să cos la maşină pe la şase ani, la maşina Singer a bunicilor de la Ianca. Acolo mi-au ieşit din mâini rochii de prinţese, de zâne, de crăiese, de călătorie, de somn şi de joacă.
Eram foarte serioasă când croiam rochiile păpuşilor: aşa, cu răscroială la mânecă, cu cordon frumos potrivit în talie, cu guler asortat, adesea din dantelă şi neapărat cu buzunare.
Şi rochiile de prinţesă aveau buzunare. Iar păpuşile mele aşteptau cuminţi şi răbdătoare să termin veşmintele, să le probez, să le gătesc.
Cu păpuşile Petruţa, cele din gumă înalte la vreo 12-13 cm  aveam mari bătăi de cap. Mâinile ieşeau din articulaţii şi se pierdeau, veşnic se pierdeau. Nu o dată a trebuit să le pun câte un creion mai bont în loc de mâini, de-arătau săracele că sperietorile de ciori. În compensaţie le găteam în lame-uri şi voaluri, de aproape nu observai că-s betege.

Le aşezam în careu, că la şcoală şi făceam lecţii cu ele. Le predam cam ce învăţam şi eu la citire, matematică, geografie sau biologie. După care le ascultam şi le dădeam note. Cum toate purtau nume, nu era greu de aflat performanţele şcolare ale păpuşilor mele, catalogul ţinut cu sfinţenie mărturisea totul.
Seară, invariabil mergeau cu toate la culcare. Uneori aveam pătuţuri, alteori, nu. Cele mai bune pătuţuri de păpuşi erau făcute din cutii goale de bomboane cu ciocolată. Acolo aveau cearşafuri, perne şi plăpumioare dublate cu atlas, să le ţie cald.
Păpuşile mele erau tare bune prietene între ele, erau mereu laolaltă, în cutia de jucării de sub masă din camera mea.
Probabil la asta am contribuit şi eu ca mămică întrucât m-am ocupat să le ţin împreună în cele mult prea desele călătorii în jurul lumii, începute în camera mea şi terminate acolo unde şi fantezia obosea să mai facă un pas înainte. Călătoriile şi expediţiile îl aveau că aliat de nădejde pe fratele meu mai mic, Cătălin care era în general mecanic de locomotivă, şofer de autobuz, astronaut, căpitan de vas, după cum era cursul poveştii.
Şi ce puţin ne trebuia să construim poveştile! Câteva scaunele răsturnate închipuiau vagoanele, pernele făceau nişte dealuri straşnice, cuverturile ţineau loc de pereţi iar cărţile aşezate cu cotoarele în sus, aliniate erau satele pe lângă care treceam.
Aprindeam lumina şi cele trei becuri ale lustrei făceau vară, instantaneu, indiferent de anotimp.
Când era cald, şi era multă vreme cald acasă, din câte ţin minte, mutam cortul, preşurile, păpuşile şi intreagă gospodărie, împreună cu alte fetiţe, pe iarba dintre blocuri.
Acolo alte şi alte lucruri se petreceau: o dată mi-a murit o păpuşă şi a trebuit s-o îngropăm (ceea ce am şi făcut şi, normal, am uitat unde am îngropat-o. Păpuşa este şi acum undeva sub iarba imaşului din faţa blocului, dacă o mai fi), altă dată am măritat păpuşa mea cu o păpuşă- băiat a unei prietene, un alt copil a fost preot şi le-a zis Înger-Îngeraşul Meu c-atâta ştia şi marea dilema a apărut la sfârşitul petrecerii de nuntă (cu ceva mâncare adusă din casă, corcoduşe din grădini de la vecini şi mierea ursului, bobiţele de salcie care sterpezesc dinţii) fiindcă am rămas amândouă nedumerite: la cine avea să locuiască perechea cea nouă? Aşa că le-am despărţit. Mare păcat.
Păpuşile mele au fost cu mine până pe la 14 ani când, cumva contrariată de joaca mea atât de dedicată, maică-mea a făcut curăţenie generală şi mi le-a strâns. Nici acum nu ştiu unde le-a dus.
Târziu de tot mi-am cumpărat o păpuşă cu pălărioară şi costum tradiţional de englezoaică, din Canada.
Mi-era dor de o păpuşă. N-a mai fost la fel, ci aproape.

De La Un Cer La Altul


Când încerci să-i vorbeşti, fie n-are timp de tine, fie te repede şi-ţi  împachetează ziua în tăvălugi de lucruri de făcut, multe, tot mai multe. N-are scrupule când stă să te-mpinga de pe stâncă, în hăul necunoscutului, ori de câte ori încerci ceva nou. Îi cauţi mâna, când ţi-e teamă şi ea nu-i acolo; şi-atunci bagi mâinile în buzunare.
O cauţi pe pernă, noaptea când n-ai somn; râde de tine când ai coşmaruri, fuge de tine adesea şi arar îţi răspunde la telefon.
Când fuge de acasă, atunci chiar ai o problemă.
E frumoasă, nimic de zis, dar, doamne, cât e de imprevizibilă.
Când întinde palma spre tine, adesea murdară de pământ ori pătată de roşul fructelor, atunci îi vezi liniile inimii, sufletului, destinului, păcatului şi îngerilor, crescute precum iedera, după care strânge pumnul şi nu mai vezi nimic. Imaginea te mai urmăreşte o vreme, destul până să pui din nou ochelarii că s-o deosebeşti din mulţime.
Când e cu tine, mare minune. Îi ceri o părere, un sfat, iar ea ridică din umeri aşteptând s-o îndrumi tu. Face ochii mari, zâmbeşte adesea şi tace. Iar tu o ajuţi din nou şi-ţi promiţi că e pentru ultima oară.
Te răneşte câteodată de-ţi vine s-apuci toartele cerului şi să strigi că nu mai poţi, nu mai poţi să duci.
Atunci nimeni nu este în jurul tău şi probabil vrei să plângi. Plângi şi aduni cioburile de suflet de pe jos, le pui împreună într-un vitraliu abstract şi alambicat. Şi iar mai trece un veac până să-înţelegi să nu te bazezi pe ea.
În momentele ei bune, însă, îşi face simţită privirea de-ajungi s-o ierţi de tot şi de toate. Îşi încolăceşte braţele în jurul gâtului tău, apropie nasul de nasul tău şi, în perdeaua de umbră, printre cârlionţii pletelor întunecate, ochii ei îţi şoptesc că totul va fi bine. Mai multe nu-ţi spune, iar tu aştepţi înzecit.
Şi rămâi fără semne de punctuaţie în cap, în gânduri.
Adesea îndrăzneşti să închizi o uşa că să deschizi un geam. Şi se răzvrăteşte că un adolescent trimis la lecţii într-o seară de vară. Ţipă la ţine, pune mâinile în şolduri pentru ca într-un final, ostenită de agitaţie, să se ghemuiască într-un colţ şi, stergandu-şi lacrimile, să-şi ceară iertare, cu mâinile împreunate pe furiş.
 Aprinzi o ţigare şi te-ntrebi, privind pe geam, când o să crească mare; când o să creşti tu mare.
Şi este de ajuns să cânte un piţigoi pe-o creangă, în apropiere.
Deajuns să-ţi zâmbească liftierul, să găseşti foarfecele pierdut demult, să nu te mai doară capul, să sune la radio cântecul care-ţi place pentru că totul să prindă culoare în jurul tău.
Îi auzi pe fundal râsetul cristalin, îndelung exersat, o vezi nălucă alergând dintr-o cameră într-alta, de la un cer la altul, cu braţele deschise şi zulufii fluturând şi întorcându-ţi cea mai candidă, mirată, curată şi adevărată privire posibilă. Dacă ţi-a prins ochii, eşti prizonier.
Dacă ţi-a prins inima, eşti condamnat la iubire silnică.
Se uită fix în ochii tăi, ori de câte ori tu te zăreşti în vreo vitrină. Când pensezi câteva fire din sprîncene, aplecată spre oglindă. Când arunci un ochi în retrovizorul maşinii aşteptând în trafic.
Ea este Viaţa ta.

vineri, 17 aprilie 2015

Copertina (awnings) de vară e instalată! Vara poate să vie, yep

Azi a venit echipa și a instalat awnings-ul pe acoperis, în bracheți, ca să-i asigure înălțime și pantă. Se rulează manual, materialul este prelată de barcă, acrilic 100% deci poa s-o plouă că nu se strică, garantată 15 ani, o căruță de bani dar efectul este priceless!



miercuri, 15 aprilie 2015

Binele, Într-o Nucă


Astăzi mi-au mai fugit zece ani din viaţă, azi dimineaţă îi aveam, acum nu mai sunt. O să mă-nvăţ şi cu fuga asta, înapoi, a timpului, aşa cum m-am învăţat cu toate, de un mileniu şi jumătate de când tot învăţ să trăiesc.

O dată cu cei zece ani au plecat griji în buchete mici şi multe iar în locul lor au venit fericiri mărunte. Că maşina merge, că lucrul la birou merge, că planurile mele merg tot înainte aşa cum le-am proiectat. Că mama mea se simte bine, adesea, că tata are mare grijă de amândoi.
Că Julia, nepoata mea (despre care scriu atât de puţin, cu bună ştiinţă, deşi mi-e sufletul legat cu fundă roz de zâmbetul şi gingăşia ei) creşte două codiţe ca mici păpădii în creştet, că are ghiduşia iedului cel mic, că mănâncă cu mânuţele ei roze, bucăţică cu bucăţică, tacticos şi egal.

Că ai mei copii, doi şi un ginere de mare încredere si ajutor îşi văd de drumurile lor în viaţă, aşa cum doresc, aşa cum calea îi face fericiţi. În curând cel mic va începe şi el colegiul şi, da, voi avea iar un student acasă, în timp ce cea mare anunţă că ar mai vrea un pui bălai, să fie doi adică. Iaca, familie mare!
Pisica e bine, toarce, se întinde, mănâncă tot. Becul cu senzor din curte se tot aprinde de capul lui, fără un motiv anume. Un sconc se juca, în zori, de mama focului în curtea mare şi aproape înverzită. Căţelul copiilor mei, jucăuşa Joy e bine şi ea, ascultătoare şi educată.

Că urmează să zugrăvesc unul dintre dormitoare şi să schimb mobilierul, să arate frumos, de nerecunoscut. Că am în plan să mai iau vreo şase şezlonguri pliante, să avem de stat la umbră toată vara împreună cu prietenii. Că am de plantat flori şi seminţe, doamne câtă treaba mai am!
În timpul asta mi-au fugit zece ani, astăzi în zori. I-am simţit când şi-au luat bagajele şi-au tulit-o. Drum bun, le-am zis aveţi grijă de voi pe unde ajungeţi. De astăzi iar am 43. Ok, dacă aşa este să fie.

Mi se iţeşte un zâmbet în colţul gurii la gândul verii lungi, încinse, provocatoare, obraznice.
Şi, brusc, e bine de tot în jurul meu.

Beau cafeaua sub briza albastră a primăverii.

marți, 14 aprilie 2015

Timpul, În Căușul Palmelor

Maria, bunica mea din partea mamei mi-a croşetat câteva perechi de mănuşi bej, dintr-o aţă tare şi fină, mănuşi care au stat cuminţi în punga lor așa cum au fost aduse ele din România, într-una dintre vizitele mele acasă. Ieri le-am scos din sertar şi le-am probat, îmi vin ca turnate şi dau mâinilor o eleganţă fără de seamăn.
Le-am studiat pe toate părţile, încercând să-mi imaginez cam câte ore de muncă migăloasă au intrat în micile bijuterii făptuite să adauge nobleţe. Mănușile cereau epocă în jurul lor așa încât am luat antichitățile la rând.

 Din cutia cu tacâmuri din argint, primită de la părinţii mei am luat o linguriţă cu coadă dantelată, perforată, grea şi deja pătată de nefolosit.  Alături, scot cu grijă din cutie o ceşcuţă de cafea din cobalt, cu farfurioara ei. 
Toarta ceştii  este melcată iar motivele albastre, dublate de brâurile de cobalt argintiu îi dau gingăşie. Zâmbesc la micile nimicuri, cele care în fond reprezintă epoci. 
Aşez cu grijă ceșcuța lângă vaza mică, palidă, cu ape marmoreene şi străvezie de Murano şi le privesc, aşa, pe amândouă; micile mele lucruri frumoase din secolul trecut. 

Pe raft, aşezate simetric, cărţi vechi, cu cotoarele legate în piele: C.A. Rosetti, cu Impresii De Călătorie în Valahia, impresii datate 1821, în ediţia mea publicată în 1846. Paginile sunt mari, tipărite îngrijit iar citind-o ajungi instantaneu cu imaginația in sărătura cu ciucuri și tichie a Brăilei veacului XIX.

Ar mai fi Costache Negruzzi, cu Scrieri, o detaliată expunere a finanţărilor şi cheltuielilor Revoluţiei de la 1848. Carte solidă, pe hârtie sidefată, cu fir de mătase, lesne de citit și azi. Da, informaţiile umbresc mult din romantismul epocii, aşa cum ne-a fost ea zugrăvită la şcoală :corupţie, maşinaţii, aranjamente, cheltuieli fără cap, semn că vremurile au, în general, memoria scurtă. Noroc cu limba română, așa  aproximativă cum este ea, presărată cu caractere slavone care dă cărţii un farmec aparte.

O altă carte stă cuminte asteptand încă un veac să-i treacă peste creștet: Constantin Noica- De Caelo, pe hârtie îngălbenită și friabilă. Are autograful autorului scris cu toc cu peniţă, după cum apare. De o parte şi de alta Radu Gyr- Nyusu, Mircea Eliade- Maitreiy, în ediţii interbelice, cu paginile tăiate cu foarfecele şi legătura în aţă tare, cusută manual.

Între ele, Gânditorul de la Hamangia şi femeia lui, cuminţi, din ceramică neagră mai veche decât timpul. Ar fi o mare cinste pentru mine s-ajung ulcior, când va fi să fie, gândesc. Sau tei, sau salcâm.

Dintr-un sertar se iţeşte un colţ de ştergar de borangic. Câteva ştergare absolut superbe au făcut drumul cu mine peste apa cea mare, oferite de bunicele mele, femei tare vrednice în gospodăriile lor. Franjurile din cânepă albită s-au mai scămoşat dar ţesătura cald gălbuie, străvezie ca pânza de păianjen parcă cere îmbrățișare.

Tot acolo, înfăşurat într-adins în ziare vechi, am un fier de călcat cu cărbuni, dintr-acela cu mâner din lemn, tăblie din fontă grea şi cocoş. E un fier greu, tocit la vârf, mult folosit de la bunicul meu, croitor de faimă în Ianca, preţ de vreo şase decenii. 
Tot de la el mai am creta (tibişir îi spune) de desenat tiparele pentru  croit stofele; un centimetru pe support de pânză, pe care ştiu că-l ţinea pe după gât când croia şi cânta, în surdină, cântece niciodată auzite de mine până atunci şi niciodată de atunci încolo.

Eram mică iar bunicul meu lucra în atelierul lui de croitorie și doinea. Mie-mi părea trist dar mă obişnuisem.

Mai am câțiva nasturi de tunică de la soldaţii nemți ce-au trecut pe-acolo înainte de ‘44, alţii de la uniformele aliaţilor ce-au ajuns în ’45. Într-o cutie cu însemnele Postăvăriei Brașov este o întreagă colecţie de catarame de vestă, metalice, cu închizători cu meşteşug, albăstrii strălucitoare încă. 

Într-o altă cutioară, printre batistuțe brodate, am ceasul de mâna al bunicii din partea mamei, ceas mic și acum tăcut; am ceasul de buzunar al bunicului din partea tatălui, încă lucios de-atâta timp măsurat cu prețiozitate. 

Am bănuţul din argint, cu cele câteva fire de par bălai de la moţul meu, tăiat când am împlinit un an. Tot acolo am firișoarele fine și cârlionțate, lipite cu ceară pe bănuţi de argint, ale copiilor mei, cerceii  mei de la botez şi o trăistuţă cu câțiva dinţişori de lapte ai copiilor. 
Uite şi un dințișor de pisică, ăsta cum o fi ajuns aici?

Un teanc de fotografii alb-negru şi sepia acoperă totul. Imagini dintr-o lume alb-negru, încă atât de vie şi de prezentă în mintea mea: eu şi fratele meu, copiii fiind, îmbrăcaţi de sărbătoare, la defilarea de 1 Mai, părinţii mei-proaspeţi părinţi cu mine în landou, fratele meu pe tricicletă, fetiţă mea cea mare, veselă şi bucălată, fotografiată pe la cinci luni, băiatul meu (în foto color de asta dată) dând ture cu tricicleta.

Mă uit la toate astea și mă-ntreb când nu voi mai fi ce-or să-nțeleagă nepoții nepoților mei din ce-am adus eu cu mine în America. Or să rămână obiectele, or să li se piardă legendele.
Adorm devreme, copleșită de gânduri, imagini și amintiri.

Cad în vis, se făcea că eram în casele bunicilor din Ianca, era noapte și afară ploua cu găleata. Erau niște rude pe-acolo, erau copiii cu mine iar eu umblam să găsesc pisica ce se furișase sub un pat, să n-o încui cumva în casă, la plecare.  Trebuia să plecăm, mașina era afară, pornită. Era târziu, pisica nu era de găsit și continuam să o caut când a sunat telefonul.

Am răspuns și la capătul celălalt era, vă jur, vocea bunicii mele Dumitra, mama tatălui meu. Știam în vis că de mult nu mai este, totuși mi-amintesc cum am vorbit cu ea. 

Zicea: «… să nu lăsați, mamă, vreun geam deschis că intră ploaia înăuntru, să închideți și poarta la grădină, stingeți și lumina pe verandă când plecați, să lăsați în ordine… » 
Și eu îi răspundeam și-i promiteam că o s-avem grijă.

M-am trezit în miez de noapte, transpirată. Centrala torcea ușor căldura, era aerul cald și moale.
Cu ochii întredeschiși fiind,am simțit generațiile familiei mele  adunate, parcă toate deodată, în cameră: părinții mei, bunicii mei, unchi și mătuși demult plecați. Eram, brusc, mulți, laolaltă.


 N-am avut frică. E pentru prima oară în viață când prindeam timpul în căușul palmelor. O stare de bine, de departe, de înalt, de pace. Eram cu familia mea.

duminică, 12 aprilie 2015

Crucea Nordului, legată în piele bronzată

Linia vieții tale cotește spre dreapta și oftează, geme să se-ntâlnească cu  linia vieții mele. Îi simt zbaterea de mai mult timp decât pot eu să număr în luni, în clipe, în veacuri înghesuite-n priviri. Oftează și se mișcă să scape din strâmtoarea mâinii tale, transpiră și-și caută calea. 

Și-o aud pulsând, o simt tremurând cum își cere dreptul la dualitate. O simt cum ar vrea s-adoarmă cu arterele încolăcite-ntre perne cu ale mele, cum și-ar scoate identitatea la amanet ca să-și încheie datul, pe lumea asta, laolaltă cu-al meu. 

Cum și-ar frânge mijlocul să mi-agațe nojița gândului de la piciorul drept. 
Iar eu simt.

Freza ta și-a croit cărarea pe dreapta, ochii tăi își caută potecă fix spre irisurile mele. Ochii tăi oftează și-mi vorbesc cald, în șoaptă, despre căderea Troiei la fel de cursiv ca despre alunecarea voită a unei batiste parfumate din poșetuța de bal. 

Cauți drumul spre ochii mei, ochii mă măsoară și cântăresc în fracțiuni de secundă și te zăpăcești în ștrassuri sclipind la urechile mele. Te-am mințit, în fapt sunt diamante, nu te lăsa intimidat de ele. Mă măsori, mă cauți din ochi pe sub tricou. 
Iar eu văd.

Vorbești înfrigurat, îți văd cutele în dreptul ochilor cum se mișcă-n sus și jos, știu că ele vor migra pe fața mea-ntr-o zi. 

Și nu mă apăr, fie-le calea deschisă. Vorbele-ți nu sunt întrebări, tu-mi vorbești ca să te auzi pe tine dar ai un timbru atât de cald că mai că te-aș asculta până la capăt. 

Și-atunci te-ascult.

În jurul tău miroase a pâine caldă și-a plapumă smotocită în weekend alb, de decembrie. Îmbrăca-m-aș în pijamalele tale, gândesc o clipă, după care realizez că de fapt nu asta vreau și nici să te mint că mirosul de pâine ți-ar deschide vreo ușă spre dorurile mele târzii. Adulmec și zâmbesc în minte. 
Tu, da, ai toată atenția mea, ce spuneai?

Nu-ți știu gustul. Mai bine, ți-ar fi fatal.

A fost o cursă scurtă, taxiul e întunecat și încins. Eu am să cobor aici, uite-aici lângă felinarul ăsta din colțul străzii și-am să te urmăresc cu privirea până pleci.


Uite și plata, Crucea Nordului legată în piele bronzată acum o mie de ani. 

joi, 9 aprilie 2015

Maşina albastră

In Canada, la inceputuri, Greater Toronto Area. Abia ne cumpărasem prima casă şi de câteva zile ne mutasem în cealalată parte a oraşului, într-o suburbie curată, disciplinată, bine străjuită de lei din ipsos la intrările în driveway. O suburbie cu salcâmi pe alei şi mulţi, mulţi italieni, întinşi pe câteva generaţii. 
Seară târzie, mocirloasă, pâcloasă de decembrie, aşteptând Crăciunul.  Abia am scăpat de la birou şi aveam de traversat oraşul, cei peste 50 de km, într-unul dintre primele mele drumuri, mai exact primul drum de la lucru către noua casă, pe întuneric, pe ninsoare, pe un trafic ce se anunţa greu, greu.
N-aveam GPS. La vremea aceea doar maşinile poliţiei, pompierii şi salvarea aveau GPS. N-aveam experienţa condusului pe zăpadă, pe autostradă la drum lung şi mai ales noaptea. Eram singură, eram departe de casă şi mi-era frică. Trebuia să ajung acasă, iar dacă aş fi luat-o din stradă în stradă probabil c-aş fi ajuns spre miezul nopţii.
Pornesc spre casă, dumnezeu cu mine, zic…Mă-ncadrez cuminte pe prima bandă şi frânez brusc. Tocmai îl exasperasem pe unul cu cât de încet mişcam maşină şi omul m-a depăşit ostentativ. Am îngheţat, tremuram toată. Apoi încă unul, nimerisem cred pe-o bandă de nerăbdători iar eu eram prea incepătoare să-nţeleg ce se-ntâmpla în jurul meu.
Iar frână bruscă, cât pe-aci să mă opresc în cel dinaintea mea. Nu mai aveam puls, mi se aburiseră ochelarii pe nas, puful gecii cu glugă îmi intra în ochi, în nas, mâinile mi-erau încă îngheţate.
M-am redresat, am zis eu şi-am simţit cum fuge maşina de sub mine, pieziş, aşa vreo douăzeci de metri, dacă nu mai mult. Am ieşit jumătate pe refugiu. Am oprit-o, am stabilizat-o, am lăsat urme adânci în zăpadă fleşcăită.  Am transpirat, deja coşmarul începuse să se contureze.
Ţineam volanul încordată, cu ambele mâini şi-am început să zic în gând Tatăl Nostru. Ştergătoarele abia dovedeau să dea zăpada de pe parbriz iar luminile stopurilor roşii se laţeau nefiresc în faţă ochilor mei, pe după ochelarii aburiţi de spaima, în fâşii paralele, numai bine cât să nu mai pot aprecia nici distanţă.
Cât p-aci să încep să plâng, mă pierdusem cu totul şi mai aveam cale lungă-lungă. Cum repetam eu rugăciunea şi făceam cruce cu limba în cerul gurii, în faţă mea o maşină albastră (Honda sau Toyota să fi fost), de-un albastru că de uniformă şcolărească. Am distins culoarea în lumina farurilor.
Şi cum ţintisem ochii pe maşina aia m-am trezit că mă ţin după ea, aşa, din senin. Ea a schimbat banda- am schimbat şi eu banda. Ea a revenit pe banda iniţială- am făcut la fel. 
Mergea constant şi n-am idee dacă omul acela de la volan, în întunericul serii de decembrie mi-a simţit spaima şi a ales să mă scoată la liman sau pur şi simplu s-a plictisit şi Doamne Doamne de hazul meu, văzându-mă aşa de neajutorată şi mi-a trimis antemergător.
Cert este că mergeam  în plasa lui şi nici măcar la ieşirile laterale n-am mai fost atentă. În mintea mea maşina aceea avea să mă ducă acasă. Şi am mers, şi am mers şi, că prin minune nici-o altă maşină n-a mai frânat brusc în drumul meu, am mers lin, kilometru după kilometru. Nu dezlipeam ochii de la maşina albastră, am lăsat în urmă, una după alta, toate intersecţiile posibile.
Numai ce văd că maşina albastră semnalizează că iese din autostrada. Am semnalizat şi eu, am ieşit cu ea o dată. Am făcut ochii roată, am recunoscut zona şi, da, eram la două minute de casa mea.

Am ajuns epuizată de spaimă, pe gânduri ca niciodată. Cine mi-a scos maşina aceea albastră în cale, cea care avea să mă scoată la liman, să mă apere (aşa am simţit) până aveam să ajung acasă la familia mea, n-am înţeles.
Maşina albastră s-a pierdut în drumul ei. Nu i-am reţinut numărul de înmatriculare ci numai culoarea aceea metalizată, frumoasă ca un şorţuleţ de şcolăriţă.
Nu sunt o fiinţă religioasă. De a două zi , însă, am pus rozarii la oglinda retrovizoare. Maşina am schimbat-o de câteva ori, rozariile le am şi acum. Când mi-e frică, strâng în  pumn cruciuliţa ce se leagănă la oglindă. Şi acum.

luni, 6 aprilie 2015

Sunt Vaccinată Cu Cenaclul Flacăra

Am pe antebraț vaccinul Cenaclului Flacăra și se vede și acum, la peste 25 de ani de la ultimele întâmplări culturale de masă orchestrate de Adrian Păunescu. 
Încerc de fiecare dată să risipesc emoțiile (inerente perioadei de inimă- ciocârlie cu ochiii arși în soarele creșterii) și să văd ce-a rămas, ce-a trăit în mine după Cenaclu.

 Voi scrie ce-mi amintesc, dacă-mi scapă ceva gândiți-vă și voi cam ce lipsește.

De la cenaclu mi-au rămas melodiile, la fel de frumoase și de prietenoase ca cele ale cântecelor copilăriei. Mi-amintesc cuvintele pronunțate stricat de către interpreții maghiari aduși din Harghita ori Covasna și nu-nțelegeam cum cineva poate vorbi stricat românește, în România. 

Târziu aveam să experimentez eu însămi vorbirea altui grai decât cel matern, să-mi simt accentul imposibil, agățat de-ncheietură ca o cătușe.

De la Cenaclu mi-au rămas introspecțiile în versuri, acolo am cunoscut cântarea sufletelor ca-ntr-un facebook imens, unde mii de suflete-și revelau culorile, sunetele, catifelarea.
Am cunoscut alunecarea pe gândurile care contează. Am delimitat ce Vreau de ce Pot, am învățat că trebuie să fac ce Trebuie, apoi ce-mi Place.

Am mâncat Revoltă fără de tacâmuri la-ndemână. Am reținut Răspunderea, mai importantă în viață decât bacalaureatul, decât admiterea la facultate.

Am șoptit Ajutorul și curajul de-a Vedea, în vorbe, când lucrurile nu sunt conforme.  Am învățat ce este Conform, am învățat că părinții îmbătrânesc (aveam să aflu mai târziu când asta chiar s-a-ntâmplat).

Am învățat să-i dau mâna celui de-alături, fără măcar a-l cunoaște, fără a-i prinde privirea vreo clipă, pe stadion, scandând, în viață, mai apoi.

Am învățat să intru pe ușă cu dreptul, să-mi desenez scara întotdeauna ascendentă, să visez, să visez, să visez și să iubesc.

Eu cred că Păunescu ne-a învățat până să și iubim. Să iubim diferențiat locul, țara (dovadă stau mărturiile cutremurătoare de atașament față de România, ale diasporei de astăzi), familia, părinții și frații, iubiții și iubitele.
Atunci n-aveai voie să iubești banal. Nu cred că cineva se-ncumeta să iubească banal în acele vremuri, era mai mare rușine decât să fi fost vreun ignorant intr-ale cititului, era la fel de rău.

Am învățat că apa poate fi adâncă, apoi că o cană cu vin înconjoară ca un ombilic întregul Eu- Pământul meu.

Din nou, am învățat să plâng.
Nu mai țin minte de câte ori am cântat plângând piesele cenaclului Flacăra. Acum când scriu, ascult un playlist și am gutuia emoțiilor în gât, lacrimile abia se țin, pe bune. N-am o explicație, se întâmplă întotdeauna la fel.

Am învățat că în temelia blocurilor din cartier încă respirau hanuri de margine de drum, că-n armătura podurilor se-ncleștau milioane de cioburi ale strachinilor care ne-au crescut pe toți cine suntem.

Am învățat să cred în Pereche. Am învățat să nu cedez, am învățat să te definesc pe tine, Tu, am repetat Curajul ca pe incantație, am spălat mâinile de răul minciunilor în Dunărea curgând pașnică la robinet.

N-am învățat să navighez cercurile de influență. Am învățat să le desfid cu totul.
Am învățat să înfrunt ușile lifturilor ca pe redute de cetăți. N-am învățat să zâmbesc de complezență, așa cum n-a făcut-o niciodată nimeni  în neamul meu. Și m-am încrâncenat să caut adevărul.

***
N-am învățat să abdic și am plătit, de câteva ori, această lipsă de învățătură.
N-am învățat să număr banii.
N-am învățat să mă târguiesc.
N-am învățat să m-așez la umbră când soarele pârjolește.

N-am învățat că și mie-mi trece timpul. Deși Adrian Păunescu mi-a spus și asta...  

https://www.youtube.com/watch?v=zrCvsjeicnM

duminică, 5 aprilie 2015

Generația 60- Iubita Mea, Să Ne-Aruncăm În Valuri

Când te-am văzut ultima oară/ Știai și tu,plângeai și tu// Și ai plecat cu tot cu gară/ Nici tren nu mai există, nu./// Eu m-am întors încă o dată/ Voiam să vin pe urma ta// Dar unde-i linia ferată?/Parc-a luat-o cineva...

Zăpăciți și elevați de filmele lui Dan Pița, metafora era deja la ea acasă în lumea celor născuți în anii 60. Fiindcă dacă cei născuți în anii 50 au ridicat degetele în semnul V, cel al Victoriei ori L, al Libertății, noi am aprins felinarele următoare, felinarele artei poetice cu meșteșug ascunse sub voaluri de vorbe inocente.

Asta fiindcă veniseră vremuri aspre în anii 80. Așa că, noapte de noapte noi aprindeam felinare, spre a fi frumos, ziceam.Unii ni le stingeau dușmănește, unora noaptea părea că le priește așa că am forțat puțin și am mutat arenele, din casele de cultură, pe stadioane. 


Plecam de cu seară cu apă, mâncare, haine groase, ca pentru o noapte petrecută sub stele iar dac-ar fi dispărut gazul din România, în noaptea aceea, eram pregătiți să ardem noi.

Acolo ne-au venit Doina și Ion Aldea Teodorovici, acolo am aflat că cei de peste Prut sunt rude cu noi. Veneam acasă de la Cenaclurile Flacăra și, ani de zile, îi întrebam insistent pe părinții mei: așa este, e adevărat că noi și basarabenii suntem același popor?

 Noi cei născuți în anii 60 am aruncat iubirea-n valurile mării, am urmărit-o cum își anină scoicile în pletele încâlcite, am ghemuit-o la o cana cu vin, povestindu-ne despre cum au fost tăiat un brad bătrân fiindcă făcea prea multă umbră.

Cum pomii sparg pe străzi asfaltul să caute femeia pom, la fel căutam noi înțelesuri peste înțelesuri iubirilor noastre care brusc, deveneau de-un romantism celest, imbatabil.

Vorbeam între noi din priviri, răgușiți după o noapte de militantism de stadion, dormeam a doua zi până la amiază, încearcănă-mi ochii tăi, ne spuneam unul-altuia și nu mai conta că aveam șapte luni de așteptat până să sărutăm nisipul încins al Costineștiului.

Noi cei născuți în anii 60 am cultivat legendele Phoenixilor fugiți în Germania, în taine de-a dreptul biblice. Îl adulam pe Cristi Minculescu, îl pomeneam pe Dan Andrei Aldea, chicoteam cu Baniciu, scandam cu Socaciu, oftam cu Șeicaru și tot așa.

Urma de păcat ni s-a arătat, la fel am văzut cu ochii minții că timpul vieții ni-i scurt. Da, pe pământ aveam de toate. Teoretic, le știam pe toate. Si A Putea și Nu Se Poate.
Aceasta a fost și povestea mea și a ta, a celui care citești aici. Groapa de pași dintre bine și rău într-atât bine ne-a făcut, și-ntr-atât rău.

Atâta curățenie, curaj, atâta linie dreaptă în viață cât a putut Adrian Păunescu să ne insufle, n-au făcut-o școala, partidul, televizorul, rudele. 

Eram copiii Cenaclului Flacăra, eram ilegaliștii la vedere. 

Eram dezarmații combatanți ce mestecau frunze de măslin și-și acordau harpele, sub un final de secol ce-avea să ne scuture valorile prin sita cerului în cea mai asurzitoare prăbușire a secolului: căderea comunismului. 

https://www.youtube.com/watch?v=UuuTfgrRnxQ

Generația 50- Te Salut Generație În Blugi

Rezonez cu oricare contemporan născut între anii 50 și 70. Sunt aceia care, în anii 70 și 80, au incendiat stadioanele și sălile caselor ce cultură cu cântecele lor, aduși la numitorul comun al dragului de viață, corect, adevăr și curat de Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra.

Să mă fac bine înțeleasă, doi bani nu dau pe părerile celor care-l dezaprobă pe Păunescu. Ori cei care minimalizează impactul lui asupra a cel puțin două decenii de freamăt din România copilăriilor noastre. Stau mărturie zecile de mii de tineri filmați în anii cenaclului și care acum sunt istorie pe youtube, așa că nu competența lui Păunescu va intra, vreo clipă, în discuție ci impactul mișcării lui asupra noastră.

Eu văd, simt încă, pe pielea mea, urmele briceagului cuvintelor lui lui Păunescu. 

Maica Precista să-mi fi apărut în cale și nu m-ar fi împins de la spate să memorez mii de versuri, așa cum am făcut-o în perioada cenaclului Flacăra. 

Am memorat ca să-mi aduc alinare atunci când, în anii comunismului, mă luam cu mâinile de cap, a neputință. Am săpat tunelul pe sub pușcăria lui Ceaușescu, cu versurile lui Adrian Păunescu.

Indiferent unde am fi trăit pe harta României, născuți în cele două decenii fiind, amintirile ne sunt aidoma, noi am înflorit în aceeași direcție.

Mult comerț- puțină muncă vedem azi, răsfoindu-ne planeta. C-un dram de noroc însă, de scoarța arțarului vieții, nouă ne va fi, intotdeauna, sprijinită o chitară tocită de-atâta cântat. Un vers de-al lui Păunescu, oricare ar fi el, ne va rămâne pentru totdeauna tatuat pe antebraț.

***

Orașul râde complice când îi petrece pe străzi, zgomotul mașinilor le acoperă pașii, hainele lor camuflează, fiecare, flacăra tainică a visului primelor generații în blugi.  Ei au șaizeci de ani sau aproape și tinerețile lor n-au luat pe loc repaus. Ne-am uitat, toată copilăria, la ei, cu admirație. Erau studenții zvelți, frumoși și arși de-un soare mai sănătos ca niciodată.

Ei aveau plete. Pe băieții generației mele i-a tuns partidul numărul doi și nu mai arătau așa de bine. Muzica celor născuți în anii 50 ne-a ridicat din pătuțuri, gesturile lor au devenit și ale noastre, copiate aidoma.
Ei au mers la primele cenacluri Flacăra pentru ca, pe ascuns, să ne furișăm apoi și noi, în culise și să cântăm împreună cu o sală, un stadion, o țară întreagă Foaie Verde Spic De Pâine.

Și-i vedeam rezonând în incantații care țineau toată noaptea. Iar nouă, mici fiind, ni se puneau în gât gutui de lacrimi, îmbrobodind emoții pe care nu le cunoșteam încă: moartea, deznădejdea, trădarea, speranța, cuvântul dat, libertatea asumată, libertatea trăită, ideea de libertate în general.
Cei născuți în anii 50 au scandat primii despre libertate pentru ca noi, cei veniți în deceniul imediat următor să începem a scanda de mici, la unison cu ei. Și să lăsăm libertatea să facă pui în sufletele noastre. 

Ei au scandat pentru pace, după ei noi am crescut pacea în vene. Ei au legănat Rugi pentru Părinți, recitate, șoptite, cântate, declamate de se despicau cerurile. Iar noi, copiindu-i adoma, am dobândit responsabilități care altfel nu ne-ar fi fost atât de bine înfipte-n conștiințe.

Mulți dintre cei născuți în anii 50 au plecat demult din țară. Au crescut zâmbete argintii, își ridică nepoții, călătoresc, navighează pe iahturile lor ori străbat lumea în mașini cu rulote, trăiesc viața deplinei armonii ce răsplătește curajul saltului făptuit la tinerețe.
Cei ce trăiesc în țară sunt și ei bine. Din motive care-mi scapă, însă, ei vorbesc rar despre vatra de energie ce i-a ridicat, până la unul și i-a făcut ceea ce sunt și astăzi: o generație de neînlocuit.

La cei născuți în anii 50 mulți dintre noi am găsit cheia către adevăratele libertăți individuale. Ne-au dat-o, pe furiș, atât cât să nu fi aflat părinții noștri.

Că din toate câte sunt/ pe ocean și pe pământ/ ori în galerii de diamant//  țărmul n-are niciun haz/ sedentar nu ești viteaz/ numai drumul e interesant...

https://www.youtube.com/watch?v=T9pSDahfosg