sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Tu ai avea curajul să iei ploaia în creștet?

Ce nu știi tu, copile, despre mine:am sufletul mai plin și mai rotund decât limba, alta decât a mea, în care-mi amintesc, dimineața, că trăiesc. Mai mare decât până sus, la cerul avioanelor care roiesc la aeroportul Pearson, am atâtea și atâtea adunate acolo!
De exemplu, în școală noi am învățat numele munților, am văzut fotografiile lor în cartea de geografie (adesea și în realitate) iar apoi citeam singuri legendele munților,  la orele de literatură sau răsturnați în patul din dormitor, cu cartea sucită, sugrumată, spre exasperarea părinților. Am pus laolaltă numele, imaginea și legenda unui munte, știi tu cum vine asta?


Apoi am încă în minte o sumedenie de cântece și de poezii învățate, memorate și citite în anii denși ai școlii și mai apoi, pentru ca acum literele lor să se amestece și să-mi aștearnă, pe gând, câte un vers, ori de câte ori mi-ar fi drag să mă gândesc la ceva frumos.
Amintirile mele, copile, nu sunt virtuale, aveam discuri de vinil, le simt încă textura, gustul, mirosul. Am stricat acul pick-up-ului nu o dată, am deșirat benzi de magnetofon și le-am încălcit din greșeală, am încălecat bicicleta vacanță după vacanță și-am bătut drumurile cu soarele verii în creștet, până cădeam lată de osteneală.

Am alergat, m-am ascuns, am sărit pâraie, noroaie, șopârle, am strigat, țipat, râs, m-am învârtit după copaci pe la marginea pădurilor, am iubit cu mirosul de fân intrat în piele, am plâns și cămașa de pe mine și am bocit, de unde-i fi știut asta, la înmormântările rudelor apropiate, am mâncat colivă și-am înșirat codițe de cireșe pe ață atunci când bunica mea, prin începutul verii, împărțea de sufletul morților din coșul de nuiele cănile și colacii sfințiți de popa Petrescu la biserica din Ianca.


Am mirosit busuioc, am avut furnicături în obraji și înțepături în palmă de la puful gutuilor culese când îmbătrâneau și toamna și anul, am învelit nuci în poleială, am făcut lănțișoare din hârtie colorată ca să decorez bradul și cornete învelite, spiralat, în hârtie creponată tăiată migălos, mi-am spart dinții în bomboanele vechi de pom, m-am bătut cu alți copii, am tuns fetița vecinilor, am machiat cu creion chimic păpușile pe la ochi, de-arătau toate ca ratonii.

Am îngropat o păpușă și i-am făcut pomană, după care mi-a fost frică s-o mai aduc în casă, pe alta am făcut-o mireasă și i-am făcut o nuntă –zi de vară până-n seară, am plecat în atâtea călătorii imaginare, cu liota de păpuși și împreună cu fratele meu mai mic, Cătălin! O dată am împletit, din fâșii de cârpe, unșarpe lung de vreo zece-doișpe metri pe care l-am târâit după noi prin toată curtea, până i-am făcut praf bunicii toate straturile cu flori. Am văruit cotețul găinilor și i-am pus firma Hotel Găina, am alergat gâștele cu nuiaua, am citit Democrația Naturii a lui Dinescu ca pe biblie- habar n-am dacă înțelegeam mare lucru, sau citeam doar pentru că purtau democrația în titlu, am vrut să fug din țară la paișpe ani, mă tot gândeam, la mare fiind cu ai mei, cum tai eu drumul de la Saturn la Istanbul, așa, în diagonală, că atlasul așa spunea, că s-ar fi putut...apoi am vrut să fug din nou, oriunde, pe la șapteșpe, după o tabără de limba engleză (sic!) la Timișoara, de unde am venit căpiată de mirosurile vestului și unde mi-am cumpărat și primul pachet de țigări, să-ți mai zic?

Nu-ți mai zic, văd cum ți se stinge privirea, nu înțelegi mare lucru, poate nu vezi sensul celor spuse de mine. Și nu știu dacă să am remușcări că nu-ți pot oferi și ție atâtea amintiri câte s-au strâns în mine. Te-aș smulge din computer pentru vreun an, pentru o gură de aer curat, pentru o poveste tipărită pe hârtie, pentru o ghidușie de pomină. Ai avea curaj să iei ploaia în creștet?

Un ghiocel- putere

De pe sub zăpada întinsă-n crustă sidefată ca o glazură, de printre crenguțele de trandafir încă gâtuite de strânsoarea gheții, de dincolo de țărâna înghețată, tapetată cu uscăturile toamnei trecute, de undeva din străfunduri, își fac loc timid, încet, constant, tenace, ghioceii anului acestuia. Pagina mea de facebook a început, ușurel, să se populeze cu fotografiile ghioceilor românești, aceia înveliți într-o frunză (despre care n-am știut niciodată cum de a fost păstrată verde, peste iarnă) în cea mai supremă, primăvăratică sfidare a șerpăriei politice ori a discordanțelor sociale locale.

La vederea ghioceilor parcă se-ntoarce buna rânduială în pe ușa sufletului.
Complet ignorantă la palmele care de-o veșnicie se tot spală una pe alta, primăvara românească tropăie mărunțel să-și intre în drepturi.


Mirosul ghioceilor mi-a ajuns până aici, departe, în ultima sâmbătă de ianuarie. Iar gustul sălciu dulceag al codițelor și petalelor de ghiocel (cum îi mărturiseam Elenei, astăzi, într-un schimb proaspăt de mesaje, se pare că am mestecat destule codițe și petale de ghiocei, în timp, dacă încă țin minte gustul) bate orice parfum sofisticat de firmă, gata de lansarea sezonului.

Ticăie primăvara, mai mult în România dar, firav, dacă pui mâna la ureche și lipești urechea de peretele gândului, o auzi și aici, în Canada, ca pe bătaia inimii unui embrion. Primăvara vine, primăvara crește, ea chiar vine, eu am auzit-o azi, așa, un pic.   
Nu mi s-a părut, nope.

vineri, 30 ianuarie 2015

Emoții în cădere liberă

Cu mulți ani în urmă, părinții mei se întrebau retoric în gând, cu voce tare iar uneori mă întrebau direct de ce am plecat din România. Fiindcă, nu-i așa, aș fi putut avea și eu o „situație bună”, așa cum cei de prin agenda mea de telefoane o aveau și o demonstrau deja. Locuiam fix în buricul Bucureștiului, pe lângă Palat și aveam, e drept, locul meu cu gard corespunzător în societatea vremii. De ce-am plecat când aș fi putut face și eu și avea și eu ce aveau semenii mei din agenda mea de telefoane? Ce-am avut de-am plecat și-am lăsat totul baltă?

Ce să le fi spus? Că știam, încă de când lucram în presă și apoi într-unul dintre ministerele încărcate de informații, în  ultimii doi ani ai carierei mele românești ,cum anume mergeau lucrurile și că nu puteam vorbi ceea ce vedeam cu ochii mei, în timpul zilei? Că ajungeam acasă, nu o dată, plângând la  propriu, știind că se petreceau lucruri strigătoare la cer? Le-am uitat între timp și este normal așa. Țin însă bine minte creierii întinși de pe urma caracatiței pe care eu trebuia să o navighez, prin natura serviciului, în vârful picioarelor.

Vorbesc acum foarte des cu părinții mei pe skype. De mult nu m-au mai comparat cu semenii care, iată, fac paginile întâi ale ziarelor și sunt cocoșați de imoralitate, de corupție, de diletantism, de caracatița la care s-au racordat cu bună știință, sperând că nimeni și niciodată nu-i va întreba de pradă. Lucrurile s-au liniștit pe partea asta, întrucât am confirmat că n-aș vrea să-mi fie frică că-mi bate noaptea, poliția, la ușă pentru mai știu eu ce mișmașuri. Bine-am făcut c-am stat deoparte.



Ce văd acum, însă, e periculos, strategic vorbind, pentru țară, e ușor destabilizator și, dincolo de apetitul popular pentru dreptate, tăvălugul evenimentelor este în doză cam mare. Sunt salutare toate aceste arestări la vârf, le doresc procurorilor acelora putere, curaj și determinare să ducă la capăt ceea ce au de făcut. Nu-i cunosc, ei și băieții mascați de la DNA nu au nume în presă (normal, în fond) dar îi văd ca pe o armată de termite pornită să demoleze Peleșul corupției românești, cu serios suport logistic și de know how venit de la democrațiile consacrate.  Bun așa.

Cu toate acestea, avalanșa de evenimente este, zic eu, cu mult prea puternică  (emoțional și social vorbind) pentru populația civilă ca să nu existe pericolul unor contra-manifestații populare de extremă stânga, de tipul celor din Grecia, în scurt timp, săptămâni, zic eu. Aș vrea să greșesc și să sper că românii își vor ține cumpătul și nu-și vor revărsa, național și deodată, sila nemărginită față de corupția mare. Să mai reziste, să-și vadă de treabă, să nu se pripească și să nu ceară marea cu sarea, peste noapte. Le țin pumnii să nu decidă cu inima ci cu mintea.

În România, azi, 30 ianuarie 2015, vârfurile politicii sunt în cădere liberă. Declarațiile zboară,acuzele curg, aluziile se-adună în teanc, dreapta, centrul și stânga spectrului se întrec în a se arăta cu degetul iar milioanele de euro delapidate ori cheltuite haotic plutesc în horă deasupra creștetelor lor. Halucinant.

joi, 29 ianuarie 2015

Vulturii virtuali- Viețașii imigrației canadiene

Suntem zeci și zeci de mii, unii spun că peste 250,000 de români, întinși pe trei-patru generații,  de la un capăt  la celălalt al Canadei. În general ne vedem de treburile noastre și suntem renumiți printre diasporele românești pentru cât de pregătiți profesional suntem dar și pentru dezorganizarea comunitară, lipsa de comunicare intraetnică și în general lipsa completă de proiecte comune de viitor pe care le manifestăm. E un adevăr. N-avem cap și n-avem coadă în multe deși, paradoxal, puterea financiară ne situează probabil spre sfertul premiant când vorbim de venit pe cap de imigrant român. Bani avem, case-avem, de lucru- găsim c-avem pregătire, trăim mulțumiți și, vorba unora ironici la obiect, disciplinat-împliniți, așa cum a dorit pipota noastră încă de la urcarea în avion. Socializăm rar, în grupuri mici, pe-acasă și, din nou, paradoxal, la 25 de ani de la căderea odiosului, în Canada temerea și discomfortul românului față de român, deși ambii pot fi același contingent când vorbim despre sosirea aici, trăiesc senine în cele câteva limitate locuri de adunare, vezi magazinele, bisericile, banquet hall-urile la zile festive și cam atât. Am surprins, pe scurt, o imagine a noastră, a celor de aici, pentru cei pentru care încă suntem o enigmă, în speță pentru cititorii din România.
Pentru cine știe însă, sub aparenta liniște și sub pojghița de noblesse deprinsă pe la muncă, curge un mare, un uriaș fluviu de mâl. Nu săriți, stați ușor, citiți mai departe.

Ultimul deceniu m-a dat ocazia să citesc din belșug paginile și subsolurile paginilor ziarelor românești on-line. Majoritatea zdrobitoare a comentariilor masochiste, inchizitorii, descurajante, vulgare, cu majuscule și semne de exclamare au venit și vin (dacă a mai observat careva, să ridice mâna aici) din Canada. Sunt câțiva aici, după scris par a fi cu tâmplele albe, nu mulți dar viguroși, care vociferează, în românește, prin subsolurile publicațiilor. Tot mai serios gândesc că aici avem de-a face cu un pluton de deraiați mental, instruiți prin facultăți și cu doctorate mulți dintre ei care, din nu se știe ce motive, îmbracă mantii de Ronini (personaje legendare japoneze, luptători cărora le-a fost suprimat maestrul- n.a.) și se declară, fără drept de apel, deținătorii adevărurilor fundamentale despre tot și toate.

În paranoia lor, aceștia decretează (și sunt destui, vreo câțiva am întălnit și eu prin scrierile mele, ici și colo). Combătuți sau nu, tot ei escaladează, suprimă visceral orice interlocutor, vulgar e puțin spus, animalic chiar, dezlănțuindu-se în inimaginabile tirade verbale, dublate de trimiteri la alte link-uri ori documente, până reduc și musca la tăcere. Psihiatrii, cu siguranță, dacă ar arunca o privire, ar observa pattern-ul deviant al roninilor canadieni deținători ai bulgărelui de aur al adevărului. Dar cine are timp de clevetitorii de subsol de pagină, ar veni, retoric și natural, răspunsul.

Mai nou, neluați la întrebări fiind, câțiva și-au permis să calce în teritoriul literar românesc, întâi cu o părere, apoi cu o sugestie pentru ca în final să se dezlănțuie în ironii, catalogări, discreditări, tot ceea ce mințile lor înfierbântate de angoasele insucceselor personale, adunate în timp, au putut să emită la acel moment.


Asemenea intervenție a unui canadian-român (din plutonul agitaților perfecționiști  și cu școli înalte despre care spuneam, de loc  de prin Quebec și Ontario) a aterizat, zilele trecute, pe blogul scriitoarei Petronela Rotaru (http://acestblogdenervi.ro/comments-disabled-theyll-sometimes-stay/). Astfel, Petronela s-a trezit pusă la punct pentru uzul și elasticizarea limbii române, cu recomandarea să înceteze în a stălci exprimarea de DEX din bibliotecă, de către un diasoprean româno-canadian. Român-canadian care, conform celor spuse de el, lucrează deja într-o echipă cu alți corifei asemenea-i, la studierea și menționarea erorilor gramaticale și lingvistice de prin bloguri, care dom’ le tre’ să se termine cu artificiile verbale c-ajunge limba română o varză.
Îndrăznesc să gândesc că o astfel de echipă de elită n-ar lăsa pe-alături nici ideatica în sine, terenul de judo și sepuku al oricărui comentator de subsol virtual, în fond.

Petronela Rotar, zic eu pentru că o citesc curent, are dreptul , curajul, căderea și putința de a face ce vrea și cum vrea cu limba română care s-arcuiește între degetele ei ca o pisică, în cărțile ei, pe blogul ei, în orice condiții. A-i spune Petronelei  de ce și cum scrie, când se știe de când lumea și pământul că sufletul unui scriitor e mai sensibil ca aripa unei păsări colibri, a fost iată, o ieșire dintre mantinelele românești canadiene ale trollilor de forumuri –un vorbitor către neant și un pas mai aproape de locul unde limba română dospește, și anume de vatra ei. A comenta limba română acasă la ea, tu, un neica nimeni român-canadian, de-ajungi să aduci o scriitoare la exasperare cu comentariile tale este, delicat zis, un abuz.

Șansa face ca acești întunecați să știe să se ascundă cu viclenie sub straie virtuale diferite și sunt greu, dacă nu imposibil de identificat. Din păcate, Petronela, avem în Canada câteva dintre cele mai nemulțumite elemente pe care neamul a putut să le dea prinos societății,  în ultima jumătate și ceva de secol. Iar la umbra anonimatului, cu degetul arătător ridicat didactic ei nu se vor opri în a încerca să așeze lucrurile după chipul, asemuirea și orânduirea minților lor, până nu vor închide ochii.

Ei sunt, cu rușine o spun, guralivii isterici din subsolurile paginilor ziarelor on-line, ale blogurilor, iată, mai nou. Motivația lor e simplă: ei sunt viețașii imigrației canadiene, sortiți să piară aici contra putinței lor, rușinați fiind să recunoască faptul că, oriunde ar fi fost, în România sau aiurea, ar fi eșuat așișderea.


Eu îmi cer scuze pentru nebunii zgomotoși și guralivi româno-canadieni, cărora izolarea le-a scos demonii prin firele de păr alb și care ți-au pricinuit atât necaz. Fiindcă aici nu vorbim de prostie, aici vorbim de valuri de rea-intenție, ceea ce e cu totul altceva. 

marți, 27 ianuarie 2015

Fundamentalele, Știrile, Înțelegerea - scurt tratat de navigat prin viață

Traiectul în viață al oricărui individ se desenează, simplist, pe trei componente: Fundamentalele, Știrile, Înțelegerea.  

Fundamentalele se traduc prin educația de acasă/instrucția din școală, plus cărțile și filmele citite și urmărite extra-curriculum. Fundamentalele cimentează în căsuțele creierului sistemele de valori, evenimentele majore cu rezonanță în timp, parcursurile istorico-geografice ale elementelor despre care se acumulează cunoștințe, rezultantele/outcome-ul lor, respectiv concluziile/învățăturile desprinse. Fundamentalele se bazează pe informația al cărei timp de înjumătățire (ca la Carbon izotop, dacă vrei) este mai  lung decât o treime din viața medie a unui individ. Exemple de fundamentale: istoria României, geografia Asiei, războaiele mondiale, economia Canadei. Fundamentalele ajută individul la creionarea deciziilor personale de tip strategic, pe termen mediu și lung: alegerea partenerului, împlinirea în carieră, acumulările materiale.

Știrile sunt fluviile de informații punctuale, scurte, cu multe detalii, venite în fiecare secundă pe rețelele de socializare, site-urile ziarelor, ale agențiilor de știri. Știrile ajută un individ să se poziționeze rapid față de un fapt sau eveniment, apropiat sau îndepărtat geografic, cu impact mai mare ori mai mic. Ajută un individ în a naviga ziua, ca să spun așa, nu oferă însă perspectiva întregului drum ori a unei  largi porțiuni din drumul vieții.

Înțelegerea/bagajul genetic  ajută un individ să absoarbă Fundamentalele și Știrile în funcție de gândirea sa critică, gradul de inteligență, interes și înțelegere propriu-zisă.



Fundamentalele plus Știrile, trecute prin filtrul Înțelegerii diferențiază între a se crea un traiect de viață fericit, relativ fericit, banal, critic sau chiar catastrofal pentru un individ. 

De asemenea, disproporția mare între cantitatea de Fundamentale și Știri lasă individul nepregătit în fața alternativelor zilei (degeaba știi când s-au unit statele germane dacă nu știi să apreciezi din ochi raportul preț/calitate al unui produs de pe raft în alimentara, sau că tocmai s-a anunțat alertă de tsunami).

Concluzia, zic eu, se reduce la o frază: punem Fundamentalele la punct, altfel ele se pierd dacă nu-s permanent alimentate (citit, vizionat, ascultat). Știrile ne cer, la rândul lor atenția, în fiecare zi, luați-vă moderat și doza de Știri. În final, Înțelegerea  a tot ce ni se întâmplă ne ferește de drame și blocaje imposibil de surmontat.
90% din ceea ce ni se întâmplă în viață ni se datorează și este rezultatul factorilor de mai sus. 10% ține de mediul înconjurător.

Discutam astăzi subiectul de mai sus cu juniorul meu,  de 21 de ani și el a simțit nevoia să adauge încă o componentă la cele trei prezentate de mine, și anume Experiența.
Am insista că Experiența este o sumă de Fundamentale și Știri, trecute prin filtrul Înțelegerii și se înglobează în Înțelegere. 
El susține că nu ar  fi așa și că experiențele de până la maturitate, înșirate ca vagoanele unui tren în istoria personală a fiecăruia dintre noi, adaugă încă un element la triada expusă de mine: Îndrăzneala, curajul.  
Încă mă mai gândesc la cele zise de el, parcă nu l-aș contrazice.



Nu, nu m-am documentat nicăieri. 
Am scris cum am crezut eu că este corect și îmi susțin teoria.

luni, 26 ianuarie 2015

Cireșarii

Țin în palme hărțile peșterilor, traseele secrete către castelele de mult uitate, potecile înguste prin viforul iernii, am lanterna de-a dreapta, rucsacul de-a stânga și mă numesc Cireșar până la plăsele. Mi-am lăsat cravata roșie demult, acasă, dar am sădit, cu mult înainte de-a-mi lua biletul către Drum în sine, simțurile onoarei, ale dreptății, curajului, perseverenței, am sădit visul în aortă, cu mult înainte de-a îndrăzni să mă denumesc Cireșar.
Am întins mâna prieteniei, am dat curaj Curajului, atunci când l-am simțit obosit ori dezorientat, am purtat desagi de cărți în spinare ori în minte și am repetat, neîntrebată, sute de versuri precum călugării tibetani incantațiile lor, cu spaima ascunsă că le-aș putea uita și atunci s-ar pierde dincolo de neamul meu. Versule rămân, după mine, nemaiîntoarse vreodată în românește aici, pe celălalt tărâm.
Am dormit cu puloverul sub căpătâi și cu hărțile acelea încărcate de semne și săgeți, în vis, până ele s-au lipit de scoarță și n-au mai plecat. Cândva, în adolescență, Cireșara din mine a crescut cărările și șoselele și potecile ce aveau să mă poarte în alte lumi, cu bagajul meu cu tot.

Mi-am luat cu mine biscuiți și baterii pentru lanternă, o pătură și o pereche de adidași buni de drum lung, mi-am prins părul într-o coadă, semnul meu de „acum am o treabă”. Asta a fost demult și, uitându-mă-napoi văd nu unul, doi, zece, ci mii și mii de Cireșari ca și mine, cu aceleași bagaje la drum, cu aceiași adidași trainici în picioare, în convoaie nesfârșite, luminându-și fiecare drumul destinului cu  focusul lanternelor lipit în zare, de drum.


Zeci de mii de Cireșari-copii au crescut în Cireșari-adulți, preț de cel puțin două decenii. Separați, în viață, de mănunchiuri de ani, în numitorul lor comun au rămas rucsacul, lanterna, harta, biscuiții, prietenia, părul prins într-o codiță, la spate, curajul drumului. Unii au ales cărările munților și pot acum privi, de la înălțime, până hăt, în zare, alții s-au aventurat pe mare,  legământ făcând cu întunericul și abisul, destui s-au îmbarcat în avioane cu puii lor de Cireșari alături iar mulți, foarte mulți i-au petrecut, pe cei fără de stare, cu ochii și cu gândurile întru noroc și speranță.


Cireșarii s-au ținut de promisiuni, au făcut mai târziu ce-au citit în copilării, pe vremea vacanțelor de vară: și-au umplut rucsacele și s-au cununat cu drumul, taman ca-n cărțile lui Constantin Chiriță. Mă-ntreb dacă scriitorul și urmașii lui, echipa de tehnoredactori, directorii de edituri au realizat vreodată, o clipă măcar, ce impact pe termen lung asupra demograficului, economiei, politicii și a societății românești au avut aventurile și călătoriile Cireșarilor, în cele cinci volume reeditate atât cât să alimenteze non-stop basmul călătoriei ca scop în sine.

Marii navigatori n-au știut niciodată să înoate (II)

Sunt experiențe în viață care ating, marchează, formează sufletul și care ating corzile sensibile ale eu-lui în inimaginabile moduri și tonuri. Ele nu se uită, ele rămân acolo, laolaltă cu marile întâmplări ale fiecăruia dintre noi, în albumul numai bun de deschis și povestit, ulterior, în varii circumstanțe, de la o ceașcă de ceai pe-o prispă, între prieteni, sub bătaia soarelui verii și până la ceasurile de taină între patru ochi cu sufletul pereche, în crucea nopții.

Redau integral scrisoarea Elenei Mitrofan, cealaltă protagonistă a acestei excepționale întâmplări, cu bucuria de-a putea întregi expresia unei comunicări cum rar se întâmplă în viață. Vorbim despre oameni excepționali (Elena Mitrofan, Corina Ozon, Dacian Micu) adunați în jurul aceleiași cești de ceai aburinde, cu poveștile deșertate dinainte, numai bune de-a fi sortate, împletite, legănate, pieptănate, adormite precum niște păpuși.
Trecem frumos prin viață, zic eu :)

"De curând am trăit o experienţă extraordinară legată de modul în care viaţa îţi scoate în cale oameni despre care habar nu aveai că există...oameni ce pot juca un rol în existenţa ta, un rol minor sau dimpotrivă cu impact major...unul atât de mare încât îţi poate schimbă viaţă la o sută opzeci de grade! O experienţă de viaţă din sfera comunicării, relaţionării dincolo de cuvinte şi imagini... doar un chip apărut pe neaşteptate,cu impact vizual şi extrasenzorial! Ştiam, ştiu...nici măcar un singur om nu este întâmplător în viaţa ta. Oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră, aparent fără sens şi de cele mai multe ori independent de dorinţa noastră. Nu par să aibă un scop anume şi probabil ai zice că ai avut o întâlnire complet întâmplătoare. Şi după o vreme descoperi că sunt oameni care parcă ţi-au fost scoşi în cale să-ţi clarifice sau să te ajute într-o situaţie. Sunt oameni obişnuiţi, care îţi pot sublinia în situaţii obişnuite, ceea ce ţie nu îţi era clar.



Drumul nostru nu se opreşte la o persoană, ci se deschide către multe altele care vor intra pe el, fie că vrem sau nu, indiferent că acceptăm sau nu influenţa lor, aceasta se va răsfrânge oricum, în acel moment sau poate mult mai târziu. Influenţa unui om în viaţa ta poate să fie radicală, indiferent dacă ai petrecut 10 minute sau o viaţă lângă el. Şi de aceea este radicală, pentru că l-ai acceptat pe drumul tău şi te-ai deschis faţă de el (10 minute sau o viaţă) şi atunci ai auzit clar ceea ce aveai nevoie să auzi şi să înţelegi. Cu o singură întrebare potrivită venită de la omul potrivit ce ne-a ieşit în drum, se schimbă viaţa noastră, pentru că de la începutul până la sfârşitul vieţii căutăm răspunsuri.
Poate că nu crezi că atragi pe nimeni în mod deosebit în viaţa ta, ci pur şi simplu aşa sunt oamenii sau poate crezi oamenii apar în viaţa ta la întâmplare că rezultat al şansei.
Oamenii intră în viaţa noastră pentru un timp mai lung sau mai scurt. Nici unul nu stă mai mult decât trebuie să stea. Iar atunci când pleacă, deşi uneori doare, e bine să păstrăm ce au avut să ne ofere, atunci când ne-au oferit. De la toţi primim sau învăţăm ceva. Să ne bucurăm de ei cât sunt prezenţi şi să ne bucurăm şi după ce pleacă, doar pentru faptul că au existat.
Am simţit nevoia de a scrie aceste rânduri că urmare a unei întâmplări fericite ...întâmplător sau nu, am întâlnit câţiva oameni speciali, oameni care joacă un rol în viaţă mea, cu care empatizez, relaţionez şi de care mă bucur...oameni care mi-au făcut viaţă frumoasă şi neaşteptat de VIE! Aş putea nominaliza aici multe persoane, dar mă voi rezumă la două nume, două nume prin intermediul cărora am cunoscut alţi şi alţi oameni ! Două nume, două personalităţi, două voci extrem de sonore, două persoane pe care le îndrăgesc mult şi cărora le mulţumesc pentru prietenia specială pe care mi-o poartă ! Mulţumesc Corina, multumesc Magdalena!!!
Veţi şti că relaţiile de o VIAŢă te învaţă lecţii pentru o viaţă,relaţiile de un sezon te învaţă lucruri pentru un sezon, dar cu siguranţă sunt lucruri pe care trebuie să le construieşti pentru a avea o fundaţie solidă emoţională. Va mulţumesc pentru că faceţi parte din viaţă mea, fie că este pentru un un sezon sau o viaţă. Mă întreb care e cazul meu....
Acesta a fost mesajul. Sper că v-a plăcut abordarea şi că v-a făcut să priviţi toate relaţiile voastre dintr-o altă perspectivă... credeţi-mă, este real!"


joi, 22 ianuarie 2015

Marii navigatori n-au știut niciodată să înoate

Acum două zile scriam O Soluție Totuși Mai Caut, o timidă expresie a revelației și frisoanelor date de contactul cu excepțional de via cultură română contemporană. Am crezut că am epuizat subiectul pentru ca, ieri, să fi traversat una dintre cele mai fascinante, emoționante experiențe românești pe care le poate trăi cineva aflat la un ocean distanță de vatră.

Vorbeam pe facebook cu Elena și Mihaela pe marginea fotografiei casei legendarului Moș Ion Roată, astăzi o casă memorială frumos restaurată. Discuția, la un moment dat, a ieșit din mantinelele admirației restaurării unui monument istoric și a alunecat, treptat, către interconecția românească, cea care exclude elementele Spațiu și Timp.

Preț de câteva ore, toate trei am comprimat, realmente, cele două majore dimensiuni și am exacerbat Senzația ca următoarea dimensiune perceptibilă.

A urmat un dialog atemporal, ca o buclă de cunoaștere, de comunicare mentală simultană într-o gamă identică celor trei, făcându-se pur și simplu abstracție de faptul că nu ne-am cunoscut vreodată și că sunt șanse infime să ne cunoaștem, vreodată, în real.

La un moment dat am clacat. Energia între noi circula la putere maximă, devenise covârșitoare pentru mine, îmi țiuiau urechile, comunicam telepatic ca-ntr-un film SF.

Atât de puternic devenise schimbul de date, încât era limpede că ne adăpam de la exact aceeași sursă de energie. Nu înțeleg cum s-a întâmplat asta, dar așa a fost.
Mă aflu totuși la peste 7,000 de kilometri distanță de ele, n-am avut idee că pot intra într-un asemenea joc iar spaima conecției atât de profunde m-a lipit de perete.
Am vizualizat, pentru câteva clipe, secvențele din filmul Avatar, cele în care bestia și ființa inteligentă își pun codițele cap la cap, să se cunoască, să se împrietenească, să facă bondul.

De câteva săptămâni fac bondul cu oameni care îmi deschid ușa blogului, a dialogului minții, a sufletului, mă trag de mâini înăuntru către Ceva, mă ghidează către Ceva anume. Mă poartă, în vorbe și imagini, pe lespezi antice de piatră niciodată parcurse, în șoapte tainice, adesea în incantații blânde, către Ceva.



Ei sunt românii din România și mă poartă, ca-n civilizațiile demult dispărute, în ritualuri, către altare de Ceva Anume. Mă împing, unul câte unul, către o sursă, care o fi aceea, unde-o fi aceea. Ieri am perceput, preț de câteva ore, energia unei națiuni per-se.
Mi-a luat mai  bine de 24 de ore ca să pot pune în pagină această experiență. Mi-a fost și frică să mă găndesc, mi-a fost teamă c-am luat-o razna.

Încă am nodul în gât și mi-e frică să nu-mi pierd mințile repetând vreodată răspunsul la chemarea aceasta colectivă, ca un cor antic, ca un cerc de foc.

Nu știu ce-a fost. A fost o vraja cumplit de mare care mi-a răscolit brazda de sub picioare. M-a chemat la ordin. Mi-a strigat ceva între ochi, mi-a cerut socoteală, m-a zgâlțâit de umeri.

Nu știu dacă asta înseamnă reîmpăcarea și reimersia în propria cultură. Dacă da, dacă asta este, am trecut și examenul acesta.

Zice istoria că marii navigatori ai lumii n-au știut niciodată să înoate. Probabil că asta i-a ținut departe de teama șocului altor lumi.
Nu încercați cele de mai sus, acasă. Vă avertizez că urmează experiențe cu un mare impact emoțional.

Am scăpat teafără. Pentru cât timp, oare, mă gândesc.

miercuri, 21 ianuarie 2015

Povești din Nord (3)

Pentru cititorii mei de dincolo de Canada și nu numai, iaca, ceva știri normale din locuri cu greu accesibile. Vorbesc despre mii de kilometri depărtare de lumea civilizată. Puțini dintre cei din sud ajung vreodată în locurile acelea izolate de păduri, râuri uriașe, lacuri glaciare imense ori tundre ale vastului Nord. Și acolo tot Canada este așa încât, dacă vă interesează, am să încerc să redau, din timp în timp, câteva dintre poveștile lor de viață, așa cum sunt ele difuzate de CBC, rețeaua națională radio-tv.

Teritoriile de Nord, cu o populație puțin peste 100,000 de locuitori sunt atât de vaste încât ar trebui să calculez câte Germanii, Franțe și Românii încap în el. Dar nu ăsta e subiectul, ci doar locul acțiunii. În locurile acelea îndepărtate, nativii (inuiții) trăiesc după aceleași norme ca eskimoșii euro-asiatici: vânează, mănâncă multă carne și slănină și, între două treburi, pun cap la cap cele mai fascinante povești și povestiri din câte s-au auzit vreodată pe pământ. Să fie Aurora Boreală care le coloreză fantezia, să fie întinderile de gheață, să fie inimile lor calde și atât de apropiate de natură?


În fine, pe scurt, azi, o rețetă inuită, așa cum a fost ea spusă de Mary Decker, bătrâna tribului Gwich’in, preluată de CBC Yukon: cum se gătește nasul de ren. 

Nasul de ren este o delicatesă și, după vânătoare, în semn de respect, inuitul oferă nasul renului cuiva în vârstă din comunitate sau cadou, prietenilor. 
Sub blană, nasul renului este făcut din mușchi și cartilagii foarte gustoase, spun cei care știu. Se taie nasul pe lung (și un nas de ren e mare, are câteva kilograme), se spală pe dinăuntru și se lasă la zvântat. Se face un foc bun, zdravăn, încins și, cu bețe înfipte în el, nasul renului este pârlit de jur împrejur, cam cum facem noi cu porcul, iarna. 

Cu un cuțit special se răzuie arsura de piele și blană și carnea se taie în fâșii. Fâșiile apoi fie se sărează și se folosesc mai târziu la tocănițe, se pun la cuptor ca friptură sau se mănâncă așa, marinate, cu puțin piper pe ele (cam cum mâncăm noi slănina cu șorici, la Crăciun).

marți, 20 ianuarie 2015

O Soluție Totuși Mai Caut

Obiectele sunt ca oamenii, daca stau mult timp impreuna isi imprumută unul altuia formele. Tablourile mele au ajuns să semene-ntre ele. Și deși s-adună o mulțime de lucruri originale in viata mea, sunt încă prea mulți păianjeni, mucegai și praf și destul de puține capodopere, o recunosc. Mizez pe faptul că datele-mi personale n-au termen de expirare, așa cum au evenimentele de la știri, așa încât voi ocoli să comentez, cât pot, subiectele la zi fiindcă mâine sigur o s-ajung să contrazic cele spuse azi.
Fiindcă am timp acum și în sfârșit pot, am ajuns să citesc vreo 12- 14 ore pe zi. Recuperez cu viteză de supersonic ce-am omis, evitat, ignorat voit, mulți ani. O explicație există: nu-ți poți lua energia din două prize deodată. Am ales integrarea canadiană cu prea mult timp în urmă ca să mai dau înapoi. Integrarea asta m-a expus și la literatura locală, continental să-i zic și, am preferat să rămân sinceră cu mine și să zic Pas curentelor literare locale, parcurse frugal, e drept, dar din esență în esență.

Din curiozitate am reînceput cititul intensiv în românește, nu ziarele ci textele de carte: texte literare, esee, recenzii, editoriale și bloguri, multe-multe bloguri. Ce-am constatat: toate scrierile, notele, postările denotă o foame uriașă de introspecție umană. O paletă incredibil de vastă de forme de exprimare în vorbe, dialoguri tridimensionale atemporale, constatări condensate în pulberi de stele, o durere oftată-filon ce merge înapoi dincolo de Miorița, o nebunie de soluții la chestiuni de viață și, deasupra tuturor, nevoia stringentă de introspecție. Asta trebuie să se fi petrecut în ultimul deceniu când zeci și zeci de talente la scris au deschis conducta exprimării, simultan, în mediul virtual. Pe voci și tonuri diferite explică și implică aceleași coordonate umane: sunt Acum, Aici, habar n-am ce-o să fie cu mine mâine și în general n-am repere.

Anticipez ca, în virtutea globalizării, soluțiile psihologilor britanici să se regăsească,în următorii ani, în incheierile și concluziile textelor scrise de talentații condeieri români. Până atunci însă, cât terenul este încă atât de fertil, colorat, nuanțat, fremătător și adolescentin la toate vârstele, nu-mi rămâne decât să savurez, de la un ocean distanță, creșterea exponențială a vigorii literaturii române și să mă bucur de fiecare feed de dimineață în lista mea de socializare.

Se pare că nu sunt singura spectatoare fidelă a acestui fenomen. Câteva nume de referință de pe facebook îmi confirmă că audiența, la fel ca și participarea directă, sunt la fel de exigente : Elena Mitrofan, Dacian Micu,  Mihaela Miki, așa, într-o ordine aleatoare.
Frumos.


Să-nchei c-o poză de azi. Pisica Ciorăpel, c-o privire cât de cât intelectuală, azi spre seară. Intenționat pun poza cu pisica. S-a stabilit științific că dormi mai bine și ai o zi mai veselă când te uiți la poze cu pisici. Așadar, Ciorăpel. Hai c-am intrat în Vărsător, n-are cum să fie decât foarte mișto luna asta!

luni, 19 ianuarie 2015

Textele Dintre Inimă Și Minte- La ski, cu cuvertura ursitei

O citesc pe Petronela Rotar și preumblarea ei la Poiana Brașov și mi se face, brusc, dor de mers cu autobuzul. Textul ei miroase dulceag a zăpadă îndrăgostită, lipită de fes, de placă, de pantaloni. Constatările ei pleacă-n spirală iar concluziile o intimidează până și pe ultima mănușă mioapă și udă, pierdută pe pârtie la finele unei zile topită-n adrenalină.


Când, la un moment dat în viață, ai curajul propriei definiri, o rană se ițește, invariabil. Iar aici, în scrierea ei, Petronela a scuturat cuvertura singurătății ca plagă, ca păcat, ca ursită. 


Da, punem căștile în urechi, luăm tableta sau laptopul în brațe și, chiar de-am fi și-n mama cuplului perfect, tot singuri vâjâim gândurile și trăirile prin lăuntrul nostru. 
Ieri, azi, mâine la fel, asta este tendința peste tot în lume, aceea de însingurare voită, de încapsulare, cu mult prea puternica perfuzie tehnologică pe care nimeni n-are curajul să și-o smulgă din braț. 



În educația noastră atât de complexă, pe lângă Oaș, Gutâi, Țibleș, Căliman, Gurghiu, Harghita nu ne-a fost predat și felul de-a trăi de unii singuri. 
N-avem instrumentele de a ne face fericiți de unii singuri. 
În țară sau aiurea. Suntem cam varză la capitolul ăsta. Proslăvim, chiar, tragedia lipsei instrucțiunilor de funcționare de unii singuri, cu fiecare pas. 
Să-ndrăznesc să m-așez contra valului, spunând că n-aș da adevărul de azi pe minciunile de ieri? Mă-ntreb dacă m-ar crede cineva. 
Nu regăsesc drama asta asta a singurătății în noianul de scrieri contemporane, printre cei din neamul în mijlocul cărora trăiesc și mă gândesc că-i ceva defect cu mine… 
Ăsta e doar un gând de-al meu, nu neapărat corect. Cred în el, însă. 

duminică, 18 ianuarie 2015

Textele Dintre Inimă și Minte- Niagara, la doi pași

Când m-ai prins cusând nopțile și răsăriturile între ele, tainic, în lumina albastră dintre pernele smotocite, ți-oi fi imaginat c-aș fi fost vreo croitoreasă. 
La fel când, în amurg târziu, spălam roșeața asfințitului de păcatele cele revărsate, cu mult săpun de casă, arătam probabil ca o vajnică spălătoreasă. 
O precupeață, când vărsam căruța de vorbe colorate, neînflorite, în pragul ușii tale, o dansatoare când plecam spre orizont, legănându-mi faldurile fustei pân la pâmănt. 

O cerșetoare, dacă împreunam mâinile să prind sămânța inimii unei păsări colibri, strecurată într-o frază de duh, o cruce când tăceam tăcerile acelea de gheață. 

Un munte când câutai drumul, o dună de nisip când așteptai umbra, o fată care cerea atât de mult de la tine că te-aducea la exasperare. 




Pentru o clipă, țin minte, ai văzut și prietena, iubita, fetița, companioana ta. Aș fi jurat că ești sincer.  A fost exact clipa când, îmbuibat cu răstălmăciri și epitete gata să se reverse, pe malul Niagarei aflându-te, într-un necerut, imbecil echilibru instabil,ascuțimea minții  ți-a alunecat, neatent, în apele involburate. 

Vanitos din fire, n-ai mai gândit și-ai sărit după ea.
În urma ta, seara, am tras o dungă dreaptă pe răbojul strâmb din stâlpul porții. Ferice de tine, brav, sălbatic spirit ai mai avut, gândeam. 

Alții înaintea ta au plecat banal, înecați cu trufie-n foie gras, leșinați de ardoare, loviți în cap de candoare, abandonați la telefon sau, simplu, au murit în alergare. 

Ai fi avut o minte numai bună de modelat ulcele pentru panseluțele primăverii. 


Acum, Aici- Duminica în care a-nviat pisica!

Adevărat am înviat, chiar am înviat, pe bune am înviat. La două săptămâni de când, vorba cuiva drag din Quebec, m-a călcat trenul (e cea mai plastică redare a ceea ce-am traversat, da, cred că m-a călcat trenul pe 5 ianuarie) merg binișor, nu mai obosesc imediat, n-am luat în greutate deloc, am chef de ieșit afară, de renovat casa, de cumpărat haine noi, de văzut cu lumea, de schimbat pieptănătura, de mers la gym, poate chiar de lăsat de fumat, de condus mașina, de scris vrute și nevrute, de deschis ușa către spirala vieții, de cântat și ascultat muzică (zile întregi nici radio-ul nu l-am suportat) și, peste toate, de mers înapoi la birou. Am chef de muncă, de meetinguri, de stat în trafic, de trimis emailuri și răspuns la mesaje. Două săptămâni, doar, de atunci. Ei spun că refacerea durează până la șase luni. La alții, poate. La mine cred c-a intrat în linie dreaptă. Să le mulțumesc din nou părinților că mi-au dat nouă vieți :)

Selfie de azi, semn că-s vie, yep.



vineri, 16 ianuarie 2015

Povești din Nord (2)

Pentru cititorii mei de dincolo de Canada și nu numai, iaca ceva știri normale din locuri cu greu accesibile. Vorbesc despre mii de kilometri depărtare de lumea civilizată. Puțini dintre cei din sud ajung vreodată în locurile acelea izolate de păduri, râuri uriașe, lacuri glaciare imense ori tundre. Și acolo tot Canada este așa încât, dacă vă interesează, am să încerc să redau, din timp în timp, câteva dintre poveștile lor de viață, așa cum sunt ele difuzate de CBC, rețeaua națională radio-tv.

A mai rămas mai puțin de o lună până se dă startul cursei de sănii trase de câini, Yukon Quest, ediția 2015. Competiția adună echipaje din nordul Canadei dar și din Alaska americană.
Fac o paranteză, apropos, nordul Canadei și Alaska americană au, pentru un număr de comunități de pe frontieră, același cod de telefonie 867, cred că nu știați asta. Nu că ar fi traficul de pe lume, dar a fost mai ieftin să se administreze comunicațiile la comun, între cele două țări, pe pustietățile acelea. Și cam așa arată scrierea inuită: 



Cursa are fix 1,600 km, între Whitehorse și Fairbanks și pregătirile sunt în toi. Acum se ajustează meniul participanților și se fac ultimele investigații medicale câinilor dar și conducătorilor de sanie participanți la cursă. Punctele de popas și odihnă de pe traseu sunt deja stabilite. În câteva zile începe aprovizionarea lor cu mâncare, apă și altele trebuincioase. Între timp se nivelează traseul pentru ca totul să fie în ordine la ziua startului.



O asemenea cursă anuală costă, spun organizatorii, circa 1 milion de dolari (aici intră materialele, mâncarea, personalul de asistență, doctorii, oficialii și costurile de transport și cazare pe traseu)
Cursa se află la cea de-a 32-a ediție. La întrecere participă Allen Moore (Two Rivers, Alaska), câștigătorul de anul trecut dar și preferatul publicul, campionul a patru curse consecutive, Brent Sass (Eureka, Alaska) care anul trecut a căzut din sanie și și-a rupt niște oase, spune presa.

26 de echipaje se aliniază la start, anul acesta (șase din Yukon, Canada, 20 din Statele Unite). Competiția a început,  însă, pentru reputații crescători de câini de curse, pentru care Yukon Quest  înseamnă prestigiu și, mai ales, bani. Creșterea câinilor de tras săniile este o îndeletnicire la mare preț în Țara Crăiesii Zăpezilor.
Ceasul ticăie, 21 de zile rămase până la marele eveniment!


(http://yukonquest.com/race-central/yukon-quest-300-mile/300-musher-profiles)

Povești din Nord (1)

Cititorii mei de dincolo de Canada (în număr covârșitor, emoționant de mare!) știu puține despre acești daci canadieni, First Nations, nativii Canadei, inuiții adică. Sunt triburi de oameni care trăiesc în nord, acolo unde drumul a obosit să se mai ducă și unde doar cu avionul  poți ajunge. Vorbesc despre mii de kilometri depărtare de lumea civilizată. Puțini dintre cei din sud ajung vreodată în locurile acelea izolate de păduri, râuri uriașe, lacuri glaciare imense ori tundre. Și acolo tot Canada este așa încât, dacă vă interesează, am să încerc să redau, din timp în timp, câteva dintre poveștile lor de viață, așa cum sunt ele difuzate de CBC, rețeaua națională radio-tv.




Știre de astrăzi: în North West Territories locuitorii din Nahanni Butte s-au trezit zilele astea cu haitele de lupi în comunitate, printre case. Lupii se pare că nu se sperie și nu se-ndeamnă să fugă atunci când văd oameni. 

Așa încât Mike Mattou, șeful de trib din Nahanni Butte a decis ca activitățile comunitare de seară să fie reprogramate pentru altă dată și toată lumea să stea în case, de cum se înserează. Între timp, patrule ale Departamentului Resurselor Naturale din Fort Simpson (aria tutelară) au ieșit la vânat și au zis că împușcă tot ce prind, plus că vor pune și capcane. 

Oameni săritori, locuitorii din Nahanni Butte au promis să iasă la cosit miriștea din jurul comunității, în cele câteva ore de lumină pe care le au peste zi, ca să nu mai aibă lupii unde să se ascundă și de unde să dea târcoale. 

Copiii sunt rugați să nu se mai joace seara pe-afară iar câinii de la sănii se recomandă să fie duși la adăposturi, să nu fie mâncați de lupi așa cum s-a întâmplat cu patru dintre ei, zilele trecute. 

(http://www.cbc.ca/news/canada/north/wolves-suspected-of-killing-pets-in-n-w-t-s-dehcho-region-1.2912346)

joi, 15 ianuarie 2015

Fularul iernii lui Je Suis

În poșeta arar sofisticată am  întotdeauna rujul, cardurile, țigările și bricheta aia bună. Poșeta mea nu poartă niciun secret și dacă ți se pare grea e pentru că mai car în ea și niște gânduri care nu mai încap în cap. Inelele mele sunt cele mai rotunde, banale, inexpresive și demodate posibil, nu le schimb cu deceniile și le port fiindcă așa se cade.

Niciodată nu vei ști când iubesc cu adevărat și când mă scald în vorbe de iubire, ca și cum le-aș trăi. Vorbelor le-am jurat taina și sufletu-mi, cu mult înainte de a te cunoaște pe tine. Ele, eventual, te vor tolera în preajma mea, pentru un timp limitat.

Nu se vede pe fața mea când traversez bariera dintre prietenie și iubire, n-ai să mă crezi nici când o s-o recunosc, învinsă, zâmbind afirmativ, cu figura luminată palid de lumânările dormitorului încins.




Am respectat toate regulile creșterii, înțelegerii, ordinii lucrurilor pregătindu-mă ca într-o zi să pot râde tâmp, fericită la brațul lui vasile oarecare, întru împlinirea ciclului reproductiv și a sectorului afectiv. 

Și m-am trezit navigând într-o viață cu zilele de două ori mai luminos-orbitoare și nopțile de șapte ori mai întunecat-profunde decât zicea calendarul așa încât, la o răscruce de ani, cu mâinile în șolduri, am tras un șut principiilor și-am zis că-i cam gata. 
Cu compromisul. 

Asta a fost demult, țin minte că vasile oarecare dormea cu sforăituri alăturea, ipoteca însăși râdea de se prăpădea iar eu îmi puneam adidașii ăia portocalii, să ies de-o țigară, afară, c-aveam o treabă.

Câteva lucruri majore am rezolvat în viață, exact așa cum mi-am propus: 1) nicio fereastră din preajma mea nu mai trage; 2) am două sertare de șosete pufoase, flaușate, gata de intervenție, și 3) nu mi-am pierdut nasul pentru știrile care-mi contează.

Ce n-am rezolvat încă: păi, ar fi...

Ce-ai de râzi? Ce-o fi de râs?
He, he...

Viața ca Un Spital- Zece

Sunt zece zile de la delicata (ce spun eu delicata, cumplita) operație care a pus lucrurile în ordine în corpul meu îndeajuns de încercat și trecut prin spitale până acum, corectând un defect articular din naștere. Zece zile în care, doar cu foarte mici intermitențe, am perceput succesiunea zi- noapte. Nu am ceas la îndemână, telefonul a fost singurul catre arăta, acolo, niște numere, pe lumină ori pe întuneric, sunt sătulă de stat în pat fără cea mai mică percepție a trecerii timpului. Nu a fost lene, nu a fost odihnă, a fost un zăcut leșinat și dureros. Nu știu unde s-au dus zece zile.

Am curaj să scriu fiindcă, de aseară, cred că am trecut de punctul critic. Aseară mi-a fost în sfârșit mai bine. Merg prin casă, febra e deja foarte mică, nu mai iau analgezice decât seara la culcare, cred că pot pune două gânduri cap la cap, finally.

Debbie, o asistentă medicală de recuperare vine de două ori pe săptămână acasă să monitorizeze progresul și să-mi dea exerciții noi de făcut, să repornească niște chestii, acolo. Știi ce-a spus Debbie, azi-dimineață când a venit? A zis că sunt în parametri și că să nu mă mir că doctorul o să mă lase să conduc mașina, într-o săptămână-două. Cicatricea, la vreo 10-12 cm zice-se că rămâne ca firul de ață de o parte a coapsei, trebuie să mă răsucesc s-o văd sau să mă uit într-o oglindă. Ideea ieșitului din casă mi-a dat gaz, abia aștept.



Preocupată fiind să înot în apele unei convalescențe dure, ca prin vis îmi amintesc de episodul parizian Charlie Hebdo și de niște demonstrații care au avut loc, ca rezultat al unor împușcături.
Idioți.
Ură religioasă și IPhone-uri în buzunare, ce rușine pentru secolul ăsta.
Ce cohorte de troglodiți înfocați, și unii și alții, uff.
Am citit știrile din urmă, să mă pun, relativ, la curent că parc- am fost pe altă lume. Faptul că Banca Elveției a luat, astăzi, 15 ianuarie, măsuri fiscale cu impact în lanț asupra multor economii, precum și faptul că uriașul retailer american Target a anunțat retragerea de pe piața canadiană, lăsând în urmă 17,000 de oameni fără de lucru, acestea înseamnă mișcări de curenți de adâncime.

Astea redeșteaptă în mintea-mi, instinctul ăla sănătos care m-a scos la mal în infinit de multe situații până acum: când ești în apă și vezi cum vine valul, nu te hlizeștii ca proasta, faci selfie și țipi cu entuziasm, ci așează-te pe o parte, cu picioarele depărtate, bine înfipte în nisip. Apa să nu depășească dunga slipului de baie, nu te duci mai la adâncă. Pregătește-ți mintea că vine, pregătește-te să te clatini.


Nu lua niciodată valul direct în burtă, nici chiar pe cele potrivit de mari, fiindcă nu știi cât de puternice sunt. Îți taie respirația, te pot pune jos. Stai pe-o latură, sari cu val cu tot și ține ochii țintă pe valul care vine. Fiindcă, invariabil, mai vine unul.