joi, 30 iulie 2015

Romaniana- Un Bruiaj Fără Esență Al Acestor Români Decenți Din Canada


Vorbești despre românii din Canada și deschizi, invariabil, cutia Pandorei: românii din Canada sunt cea mai atipică diasporă românească, prin componența și dinamica ei, împlicit este cea care stârnește cele mai multe curiozități. Aduce rating, atrage comentarii de subsol. 

Simona Catrina a publicat, zilele acestea, în Libertatea, un editorial la fel de atipic, cu referire la diaspora cu peste 250,000 de români, întinși deja pe trei generații, din Canada și a generalizat, zic eu, politicos, pripit de parc-o zorea cineva din urmă cu termenul de predare. Editorialul  „Sunt român dar mi-e rușine cu sarmaua” (linkul este aici) publicat în 29 iulie a.c., s-a aventurat în a creiona, în tușe groase, bunele și relele de aici, arătând mai mult cu degetul către oameni și nu către țară. Slavă domnului.

marți, 28 iulie 2015

Romaniana- Eu sunt a lor

Ei sunt creativi până la plăsele.
Le țâșnește vorba-ntoarsă, ca mustul, toamna.  
Insomniaci, cu sau fără perfuzia de cafea, amețiți de parfumul reginei nopții, beți de cerul lor rotund, vii sub sprincenele lor împreunate, analfabeții planificării de orice fel, frumoșii și năucii visători pe străzile cu case coșcovite (întru acceptul milenar că și casele lor au suflete, așadar și ele îmbătrânesc), prinți, unii în ochii altora, invariabil exaltați în fața frumosului ori al adevărului, cu-de-la-sine intitulați păstrătorii Ceva-ului din povești. 
Ei contabilizează conștiincioși crack-urile cojii de pâine coaptă-n vatra cuptorului din curte, prin lentilele ochelarilor de aproape. Le pipăie și dau din cap nemulțumiți, nicio pâine de azi nu le-ntrece-n gust pâinea de ieri, deși pentru mâine pregătesc o mămăligă.

luni, 27 iulie 2015

Niște bușteni

Niște bușteni proaspăt tăiați în vecini au primit azi, în curtea mea, o mână de vopsea (vopsea spray, de fapt).
Am lăsat buștenii să se usuce, am vopsit și fluturele de pe gard și căsuța vrăbiilor (se vede albastră, atârnată de-un buștean, la soare)
N-a fost nor pe cer așa că uscarea a mers rapid. După care i-am așezat din capul meu, în două colțuri ale curții.

sâmbătă, 25 iulie 2015

Romaniana- Despre Noi, Copiii Copiilor De Război

Sunt copilul unor copii din vremea celui de-al doilea război mondial.
Copii care au cunoscut spaima, neîncrederea, lipsurile, surprizele de viață și de moarte ale timpului. Au mâncat ciocolată oferită de soldații nemți, au cazat nemți, cu corturile lor de campanie, prin curți.

Au fost făcuți pionieri, în teniși rupți în talpă și purtând balonzaidele, lodenele cu mânecile suflecate, ale fraților mai mari, de către ruși. Au fost obligați, peste noapte, să se poarte bine cu foștii lor inamici, au învățat termenii de dușman, cartelă, rație, sirenă de alarmă, armament, tancuri, inamici, foamete, deportare, la prima mână.
Și au crescut pentru a avea, la rândul lor, copii. Unul dintre ei sunt eu. Iar eu am învățat de mica să strâng pungi, borcane, capete de elastic, scotch tape, tot ce putea fi refolosit, transmițând inconștient temerile și lipsurile lor, pentru încă o generație.

joi, 16 iulie 2015

Asa cum este de inteles...

Asa este, nu am vreme ori dispozitie de scris pe blog si va multumesc ca ma intelegeti. Am, in schimb, jurnalul fiecarei zile, notat, seara, astfel incat, atunci cand voi avea un strop de putere sa il transcriu, o voi face. Multe, infinit mai multe fapte si intamplari de viata prin care am trecut aici, in Romania, de cand am aterizat. Enorm de multe, unele hilare, altele de un tragic balcanic de neegalat.
Am grija de cine este atat de suferind. De mama mea.
Asa trebuie, asa simt, asa fac. Acum, cand are nevoie.
Da, mi-e in continuare frica, da, nu stiu daca sa numar zile, ore sau minute pana la marea ei intalnire cu celelalte lumi. O experienta, pe cat de eterica, pe atat de vie.
Revin, asa cum am spus, vreau doar un strop de ragaz.
Multumesc. Dati-mi gandul de incurajare, in continuare, va rog mult.

sâmbătă, 11 iulie 2015

Luni plec în România

Întâmplări menite să mi se-nscrie în istoria mea de copil crescut cu ochii spre cer, urmează să se-ntâmple.
Lucruri grele, de viață dar mai ales de moarte, pentru care nimeni, niciodată, nu este intr-adevăr pregătit, urmează să se aștearnă.
Luni seara plec în România.

O bucățică din mine va rămâne, pentru mereu, acolo. Încă nu pot să plâng, respir adrenalină, pun deoparte haine cernite, fumez mult, mă gândesc, mă gândesc.
Mi-e frică, mi-e milă, mi-e ceva nedefinit, ca dinaintea unui tsunami.
Unul dintre momentele de mare, mare încordare emoțională.
Urmează.


joi, 9 iulie 2015

Bună, Magda mă cheamă.

Ai venit cu două cafele și cu amiaza de vară, în palme. M-ai privit în ochi, moale, ca un soldat întors de pe front, ca un călugăr dinaintea Maicii Domnului. Ambiționat, ca un fotbalist gata pentru lovitura de la 11 metri. Sigur pe tine și trufaș, ca un Boeing 747 la decolare. Ai venit cu rucsacul pregătit pentr-o expediție prin mine.

Te-așteptam. Am simțit că ai potențial și că, dacă îți vorbesc, nu-mi ricoșează ideile în căldarea de sub chiuvetă sau, mai rău, se prăjesc, până la uscare, în soarele verii.
Și ne-am așezat față în față, glumeți ca doi jucători de table, amândoi așteptând să-ntoarcem tabla și să așezăm piesele de șah.

Tu spuneai, ce trafic imposibil e pe străzi, ce căldură imposibilă e afară, ce șef imposibil ai. Eu îți dădeam scrumiera mai aproape. Tu spuneai că pachetul de țigări e tot mai scump și că-ți vine să fugi în Costa Rica, acolo unde oamenii își pun ceasurile, fiecare după ora lui. Eu îmi așezam bretonul, să cadă și mai dramatic, în șuvițe. Să mă placi. După care ai deschis rucsacul și mi-ai pus pe masa din grădină, după cum urmează: un pitic din ipsos, un inel de cravată de pionier, habar nu am de unde-l mai aveai, o bufniță de artizanat, un briceag, un trandafir.

luni, 6 iulie 2015

Iubirea necondiționată

Iubirea necondiționată e soră cu iubirea maternă. 

Iubirea necondiționată vine ca trăznetul. Și când cade pe tine, dacă ai norocul să ți se-ntâmple, leșini, umbli căpiat, uiți de la mână pân la gură. Te-ai băga în măruntaiele pământului, să nu-ți vadă careva încercarea, nu mai știi cum te cheamă, îți moare un detașament de anticorpi.
Iubirea necondiționată nu cere voie să cadă pe tine. Ea n-are idee de nici cele mai elementare norme de politețe. Coboară ca ploaia, pentru ca, imediat, să bată din picior. Frustrant, știu.

duminică, 5 iulie 2015

40 de ani. Pa-tru-zeci de ani, împreună. Felicitări!

Rodica și Iulian Lucaci- 40 (adică patruzeci) de ani, împreună, sărbătoriți astăzi împreună cu familia lor canadiană, noi adică, la Copper Creek, în Kleinburg, Ontario.

Ei sunt socrii Dianei, fiica mea și cuscrii mei, în fapt Familia 1.0, așa cum se încheagă ea la prima generație de imigranți români în Canada.

Mi se împiedică cuvintele de emoție, cu greu deslușesc cum au făcut cei doi să funcționeze superbul mecanism al anduranței de familie și îi felicit din tot sufletul pentru cât de frumos parcurg călătoria vieții, împreună.

sâmbătă, 4 iulie 2015

Copiii Plecați Din România

Zeci de mii de copii români, orfani ori abandonați de familiile extrem de sărace, au părăsit România, începând de la mijlocul anilor 80, într-un șir nesfârșit de adopții internaționale. 
Zeci de mii.
Source: Romanian Children's Relief (RCR)
Am avut ocazia să văd, la prima mână, coșmarurile din orfelinatele românești, în primele luni de după decembrie 89. Imaginile acelea cu copiii numai piele și os, mici schelete chircite, zăcând în pătuțuri subdimensionate, vechi și jegoase, în încăperi neîncălzite și hrăniți cu fiertură de morcovi au fost reale. 
Așa a fost. I-am văzut și eu pe acei copii.

miercuri, 1 iulie 2015

Recunosc

Când iubesc, mi s-oprește timpul ca ultimei proaste de pe planetă. Lumea se oprește din murit. Un fir de păr nu mai crește. Pisica doarme cu zilele. Frunzele mușcatei de pe patio, florile petuniilor de la ușa către mine se opresc din murit. Cănile de cafea încremenesc în echilibrul lor instabil, cocoțate desperecheat, una  peste alta. Slăbesc. 
Șosetele își schimbă perechile. 
Tricoul se cere purtat pe dos. Gravitația împușcă adâncurile, cerul mă-mpușcă.
Treptele își aruncă cârjele și umbă, cărțile se resetează și se rescriu haotic, pierd brichetele, schimb prioritățile. 
Simon Gush-Reflected Time
Vorbele fac gard în jurul meu și-ncuie poarta, spaimele se culcă și dorm în unghere, plouă. 
Devin vulnerabilă, năucă de vulnerabilă și insuficientă. Frazele-mi devin propoziții, propozițiile- vorbe, vorbele se opresc înainte de-a fi scrise. Se opresc din murit.
Încarc baterii. Dorm altfel. Mă ciupesc să validez că mi se-ntâmplă.

Plec, un pic, în altă viață. 
Da-mi, rogu-te, spațiu. 
Dă-mi, rogu-te, gândul bun să nu-mi stea inima când voi întâlni primii copaci logodiți. 
Nu pot scrie mult,
acum, azi, aici,
recunosc, 
iubesc. 

Și așa este.