Bună, Magda mă cheamă.

Ai venit cu două cafele și cu amiaza de vară, în palme. M-ai privit în ochi, moale, ca un soldat întors de pe front, ca un călugăr dinaintea Maicii Domnului. Ambiționat, ca un fotbalist gata pentru lovitura de la 11 metri. Sigur pe tine și trufaș, ca un Boeing 747 la decolare. Ai venit cu rucsacul pregătit pentr-o expediție prin mine.

Te-așteptam. Am simțit că ai potențial și că, dacă îți vorbesc, nu-mi ricoșează ideile în căldarea de sub chiuvetă sau, mai rău, se prăjesc, până la uscare, în soarele verii.

Și ne-am așezat față în față, glumeți ca doi jucători de table, amândoi așteptând să-ntoarcem tabla și să așezăm piesele de șah.

Tu spuneai, ce trafic imposibil e pe străzi, ce căldură imposibilă e afară, ce șef imposibil ai. Eu îți dădeam scrumiera mai aproape. Tu spuneai că pachetul de țigări e tot mai scump și că-ți vine să fugi în Costa Rica, acolo unde oamenii își pun ceasurile, fiecare după ora lui. Eu îmi așezam bretonul, să cadă și mai dramatic, în șuvițe. Să mă placi. După care ai deschis rucsacul și mi-ai pus pe masa din grădină, după cum urmează: un pitic din ipsos, un inel de cravată de pionier, habar nu am de unde-l mai aveai, o bufniță de artizanat, un briceag, un trandafir.

Am luat trandafirul, am mai răspuns la un telefon, a trecut un ceas. Mă priveai de parcă mă cumpărai, îți număram firele albe în bătaia soarelui. Erai cu mult, mult mai mic decât mine, eu habar n-aveam câți ani aveam. Tu spuneai că trebuie să schimbi plăcuțele de frână, că pui kilometri în neștire și că, de fapt, ești aici fiindcă mă iubești.

Eu începusem alunecarea, dulcea alunecare către ulciorul plin cu testosteron din tine, umblând să te cunosc dincolo de nasturii ochilor ori ai buzelor. Mai ridicai ochii, din când în când, în timp ce-mi răspundeai la întrebările deja cocoțate pe Everest. Spuneai că mă iubești, eu nu spuneam și te iubeam, te iubisem înainte de-a te vedea, te iubeam din coșul pieptului, din cap, din scris.

Natural, am întors tabla și a început șahul. Am mutat pionul spre tine, timid, feminin, pe un flanc. Din două mișcări ai făcut rocada mică, semn că drumul către înlăuntrul tricoului meu începea să ți se deschidă.

Am dus nebunul spre centrul tablei, amenințându-ți calul. Mi-ai servit un cal miop. Am luat briceagul tău și, fără să respir, am secționat pe lung aorta vorbelor. Ce a urmat a fost Niagara, la debit maxim. Scoteam amândoi capul de sub apă, luam o gură de aer pentru ca, zăpăciți de torente, să ne-nvârtim bezmetic în spirale de pauze și vorbe, pauze și vorbe.

Spuneai ziua, citeam anul. Spuneam drumul, citeai Calea Lactee.  Orele au trecut într-un iureș chimic care umplea aerul în jur și-a țâșnit la un moment dat ca un laser, către cer, în plină zi.

S-or fi pișat pe ei de râs cei de pe stația spațială.

La amiază deja ți-era foame. Am comandat pizza și te-am rugat să nu te miști din locul tău. Și așa ai făcut. Grădina, terasa, lumina, vorbele, muzica pe fundal, tu tolănit pe șezlong, cu ochii mici, abia bănuiți prin ochelarii de soare rupeau, ironic, lanțul întrebărilor mele. Deasupra ta tremurau frunzele arțarului de atâta emoție și umbrele cădeau pe tricou-ți, de mi-a venit să sar pe tine și să nu te mai las. Am băut din cafea. Și mi-am așezat iar bretonul.

După care mi-ai spus că, fată ca mine tu n-ai mai întâlnit. Că-ți luminez viața, gândurile, că-ți dau rost drumului și inspirație în tot ce faci. Da, gândeam, trebuie să mai dau jos două kilograme, trebuie să mă fac roșcată, să-ți plac și mai mult.

Spuneai că noi doi, în perspectivă, vom învinge lumea, vom tăia felia noastră, vom sparge valul, vom urca munții, voi scrie și vom muri în scrisul meu iar eu ți-am promis c-am să te las să vezi meciurile toate, toate și că vom dormi pe muzică, așa, ca să ne trezim pe muzică. Muzică, peste tot, continuu.

Singur, timpul trecea. Iar seara eram tot acolo, epuizați de driblat idei, de dat mat pe tabla iubirii ce creștea, devenea rotundă, devenea grea. 

Practicul din noi scotea gheruțele, vorbeam de bani și investiții, terminasem pizza iar tu, în asfințit profund, m-ai întrebat ce simte un om după un divorț. Divorțul meu era văduvie, și-ți spusesem că fusese văduvie, ca atunci când îți pleacă badea pe front și nu se mai întoarce. Ți-am spus că nu știu, nu știu ce simte un om după divorț.

Ai pronunțat de câteva ori divorț, ca pe câștigarea Turului Franței și mi-a sărit inima. Tu nu știi, suflete, fiindcă nu știi, cum s-așterne Valea Plângerii în urma ta după divorț. Am schimbat subiectul și ți-am arătat cicatricea ultimei operații. E pe coapsă, un fir de ață, semn de anduranță în a merge pe jos în viață și ai dat să m-atingi.

Am ridicat pantalonii rapid, am încheiat fermuarul, am privit spre cer, am știut că te voiam. Abia atunci te-am luat de mână, abia atunci te-am privit dincolo de retină, abia atunci ți-am oftat sufletul, abia atunci am dezlegat lanțul ce mă încingea de tine.

Cu puterile slăbite, vocea joasă, te-am rugat să te gândești bine-bine, să faci cum oi crede tu în viitor, să divorțezi dacă vrei, să te arunci în cap din CN Tower dacă vrei, să mă săruți, chiar, dacă vrei, dar să pleci.

Mi-era greu să-mi rup iubirea cu mâinile mele. S-o strivesc cu vorbele mele. S-o sufoc cu nodul din gât. Mi-e, probabil, jumătatea, aici, la masă cu mine. Iar eu îl trimit acasă, acolo de unde el vrea să fugă. Din conștiință, din moralitate, de proastă ce sunt.

Când ai plecat mi-am plâns și ficații din mine. Am făcut ce trebuia să fac. Te-am trimis acasă. După aia am deschis sticla de whisky, iar noaptea nu știu cum s-a dus. În zori, dormeam în living, pe canapea, mi-era rău, mi-era foame, mi-era silă. Aveam conștiința curată. La naiba, era singurul lucru curat pe mine.

A trecut timp, am aflat că acum ești din nou fericit. Și că n-ai divorțat, deși ai fost atât de aproape. Ne-am întâlnit întâmplător, într-un grup, într-un weekend. 

Când m-ai văzut, te-ai schimbat la față. Soția ta era acolo, lângă tine, am scanat-o conștiincios după care, cu cel mai antrenat zâmbet cu putință am venit dinaintea ta, ți-am întins mâna și m-am prezentat: bună, Magda mă cheamă!

Iar pământul a-nceput din nou să se-nvârtă.