Iubind un pic, uitând de toate cele. Întoarsă-i lumea-n vorbe, când i-e datul, şi lavă curge-n loc de sânge-n vene. Ca o nebunie, ca o cununie, ca o furtună, ca un cer cu lună, ca o lacrimă, ca o sâmbătă, ca o rugăciune de frumoasă e îngenuncherea în fața iubirii care-ţi răvăşeşte chimia şi-ţi patinează alandala simţurile.
În poveştile de iarnă, lampa dorinței se leagănă între dezertare şi execuţie. În oglinzi urcă cer ascuțit, vorba-i că o muchie de cuțit. Greu de scris cea mai frumoasă poveste de-o vineri seară, tulburătoare că o privighetoare oarbă, că o cruciuliță găsită-ntr-o parcare.
M-a deocheat un țigan înțărcat în cenuşa vetrei, cu nişte vorbe încrucişate-n vântul amiezii; rău mă doare încă al treilea ochi...nu-i rost să scap nici cu tăciuni aprinşi, nici cu lumânări încrucişate-n tocul uşii. Mai c-aş face-o rugăciune şi poate c-aş scăpa de deochi; da' vreau? Nope, îl las să se consume că lumânarea. Am aşteptat, copila din mine, scăparea la lumina zilei, c-o cafea în plus; şi m-am trezit alunecând în noapte, cu înc-o cafea în plus.
Uite-aşa pun jaloanele trecerii mele prin lume. Scorţişoara-n ceara lumânărilor s-a-ntrecut pe ea, în seara asta. Parcă-mi vine a da anul asta la curăţătorie, să-l cureţe pe-ndelete la guler şi la manşete; sau mai bine-aştept un pic şi-mi iau altul nou, da' mic.
Zilele astea am fost, involuntar şi fără intenție, pusă la zid (în privat) cu întrebările fundamentale cărora, în ultimii ani nici eu nu le-am găsit răspuns: de ce Aşa, de ce Eu, de ce, cu ce-Am Greşit, ce-am Făcut, cum se explică Parametrii ființării mele în coordonatele de azi.
Cuiva anume îi trebuie răspunsuri logice la ceva ce eu însămi nu-mi găsesc răspuns.
Am amuțit. Am plâns. M-a durut.
M-a durut până dincolo de ficat, mi-au ințepenit gândurile, m-am speriat, m-am topit, am făcut implozie, aş fi vrut să am o serie de considerente pe care să le servesc, să scap de interogatoriu. A durut până la a cădea în somn şi trezi ca după o mie de ani de solitudine.
Strada mea e îngropată-n frunze strâmbe, strălucind în soarele seninului. Mare noroc că pe strada mea votarea s-a încheiat, socotelile patimilor au intrat în sertarele cu bijuterii ale cufărului pe care tronează, adesea, pisica Ciorapel.
Între crengile bătrâne, mai multe că niciodată, pregătite de hibernare, stau aninate cuiburi cu uşile încuiate, cutiile poştale doldora de flyere, telefoanele sunând până la fierbintzeala, coduri poştale aşteptând zăpada; azi e deja mâine.
În poveştile de iarnă, lampa dorinței se leagănă între dezertare şi execuţie. În oglinzi urcă cer ascuțit, vorba-i că o muchie de cuțit. Greu de scris cea mai frumoasă poveste de-o vineri seară, tulburătoare că o privighetoare oarbă, că o cruciuliță găsită-ntr-o parcare.
M-a deocheat un țigan înțărcat în cenuşa vetrei, cu nişte vorbe încrucişate-n vântul amiezii; rău mă doare încă al treilea ochi...nu-i rost să scap nici cu tăciuni aprinşi, nici cu lumânări încrucişate-n tocul uşii. Mai c-aş face-o rugăciune şi poate c-aş scăpa de deochi; da' vreau? Nope, îl las să se consume că lumânarea. Am aşteptat, copila din mine, scăparea la lumina zilei, c-o cafea în plus; şi m-am trezit alunecând în noapte, cu înc-o cafea în plus.
Uite-aşa pun jaloanele trecerii mele prin lume. Scorţişoara-n ceara lumânărilor s-a-ntrecut pe ea, în seara asta. Parcă-mi vine a da anul asta la curăţătorie, să-l cureţe pe-ndelete la guler şi la manşete; sau mai bine-aştept un pic şi-mi iau altul nou, da' mic.
Zilele astea am fost, involuntar şi fără intenție, pusă la zid (în privat) cu întrebările fundamentale cărora, în ultimii ani nici eu nu le-am găsit răspuns: de ce Aşa, de ce Eu, de ce, cu ce-Am Greşit, ce-am Făcut, cum se explică Parametrii ființării mele în coordonatele de azi.
Cuiva anume îi trebuie răspunsuri logice la ceva ce eu însămi nu-mi găsesc răspuns.
Am amuțit. Am plâns. M-a durut.
M-a durut până dincolo de ficat, mi-au ințepenit gândurile, m-am speriat, m-am topit, am făcut implozie, aş fi vrut să am o serie de considerente pe care să le servesc, să scap de interogatoriu. A durut până la a cădea în somn şi trezi ca după o mie de ani de solitudine.
Strada mea e îngropată-n frunze strâmbe, strălucind în soarele seninului. Mare noroc că pe strada mea votarea s-a încheiat, socotelile patimilor au intrat în sertarele cu bijuterii ale cufărului pe care tronează, adesea, pisica Ciorapel.
Între crengile bătrâne, mai multe că niciodată, pregătite de hibernare, stau aninate cuiburi cu uşile încuiate, cutiile poştale doldora de flyere, telefoanele sunând până la fierbintzeala, coduri poştale aşteptând zăpada; azi e deja mâine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu