În poșeta arar sofisticată am întotdeauna
rujul, cardurile, țigările și bricheta aia bună. Poșeta mea nu poartă niciun
secret și dacă ți se pare grea e pentru că mai car în ea și niște gânduri care
nu mai încap în cap. Inelele mele sunt cele mai rotunde, banale, inexpresive și
demodate posibil, nu le schimb cu deceniile și le port fiindcă așa se cade.
Niciodată nu vei ști când iubesc cu adevărat și când mă scald în vorbe de
iubire, ca și cum le-aș trăi. Vorbelor le-am jurat taina și sufletu-mi, cu mult
înainte de a te cunoaște pe tine. Ele, eventual, te vor tolera în preajma mea,
pentru un timp limitat.
Nu se vede pe fața mea când traversez bariera dintre prietenie și iubire,
n-ai să mă crezi nici când o s-o recunosc, învinsă, zâmbind afirmativ, cu figura
luminată palid de lumânările dormitorului încins.
Am respectat toate regulile creșterii, înțelegerii, ordinii lucrurilor pregătindu-mă
ca într-o zi să pot râde tâmp, fericită la brațul lui vasile oarecare, întru
împlinirea ciclului reproductiv și a sectorului afectiv.
Și m-am trezit navigând
într-o viață cu zilele de două ori mai luminos-orbitoare și nopțile de șapte
ori mai întunecat-profunde decât zicea calendarul așa încât, la o răscruce de
ani, cu mâinile în șolduri, am tras un șut principiilor și-am zis că-i cam gata.
Cu compromisul.
Asta a fost demult, țin minte că vasile oarecare dormea cu sforăituri
alăturea, ipoteca însăși râdea de se prăpădea iar eu îmi puneam adidașii ăia
portocalii, să ies de-o țigară, afară, c-aveam o treabă.
Câteva lucruri majore am rezolvat în viață, exact așa cum mi-am propus: 1) nicio
fereastră din preajma mea nu mai trage; 2) am două sertare de șosete pufoase,
flaușate, gata de intervenție, și 3) nu mi-am pierdut nasul pentru știrile care-mi contează.
Ce n-am rezolvat încă: păi, ar fi...
Ce-ai de râzi? Ce-o fi de râs?
He, he...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu