Acesta este un exercițiu
prelungit de dialog, nepurtat vreodată pe lumea asta, cu Alex Chermeleu (https://alexchermeleupersonal.wordpress.com)
dar care, într-o mare de schimbări de jur împrejur, dacă n-ar fi, sigur nu s-ar
povesti.
Și am să scriu epistole,
zic eu, până o suna ceasul. Fiindc-am prins iambii respirației textelor sale și
pot înota, în preajma-le, fără colac cu rață.
De unde vine cunoașterea-necunoașterea
asta intempestivă, vine chestiunea.
Vine, zic eu, de la
oftatul cu care, în fapt, fiecare propoziție începe prin a se scrie singură.
Continuă cu gestul nervos al asaltului tastelor cu diacritice, ca o mamă care-a
găsit carnetul de note înroșit de semne de exclamare, al odraslei, ca un ciorap
luat de vânt, dintr-un balcon vesel ca un surâs în plină vară.
Alunecă între perdelele
din tifon, fluturânde, ale cherhanalei
din Vama memoriei mele, se împiedică-n sticla de bere pe jumătate îngropată în
nisipul Costineștiului cu buzunarele goale, lângă blugii originali- zeii salvatori
ai timidității, nevorbelor, pentru ca, într-o strângere de mână tainică, să
numere azi până la Zece fredonându-l pe Chilian, in bucătărie, dinaintea
aragazului.
Mai vine cunoașterea din poveștile dinainte-ți, pe care le-ai citit înainte
de-a fi apucat eu să le scriu sau ele să se întâmple. De la încheietura mâinii
mele care, rușine mare, încă poartă ceasul pitit printre brățări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu