Primăvara timpurie a lui
’88, cam la vremea ghioceilor. Eram inginer stagiar la Giurgiu și naveta mea
săptămânală către casă, la Galați trecea invariabil prin Gara De Nord. Cum
intri în gară, pe stânga era un salon de manichiură și, ca niciodată, întru,
zic să mai dreg ce se putea din unghiile mele de tractoristă repetentă.
Las
geanta jos, aștept să mă ia o fată în primire, că tot aveam vreo șase ore între trenuri,
trebuia să omor timpul, cumva. Apare una înaltă, solidă, blondă ca o finlandeză,
c-o față rotundă ca o lună plină și cu părul lung- lung, împletit într-o coadă
groasă cât mâna mea. Zice c-o cheamă Jana și că s-o urmez.
O urmez undeva în spatele
salonului, la scaunul ei. Scot din geantă două pachete de BT și i le pun pe
masă, plătesc deschiderea, zic, să-și dea interesul. Jana ia pachetele, le
pune-n buzunarul halatului, mă privește-n ochi , din senin, așa, de mă
săgetează după care s-așează oftând pe scăunelul ei de lucru, îmi ia o mână
și-mi întoarce palma invers. Mă privește iar, iar eu, cu ochii mari și cu palma
în mâna ei, am amuțit.
Incepe: „...ia să vedem ce zice viața ta”. Spune despre
copii: „ ai unul dar ai să crești doi.” Mă gândeam și eu că tot eram proaspăt
ieșită din primul divorț, cine știe pe cine-o întâlni și-o avea un
copil...destin, n-ai ce-i face. Continuă:
„...tu te măriți iar, iar viața ta va fi și se va sfârși peste o apă
mare, tu ai să pleci din țară”. Aici m-a șocat, aveam eu ceva gânduri de fugit,
dar nici să le-aud așa, cu voce tare. Mai zice: „ai o fată, iar fata ta va fi
așa și așa...” Ascultam fără să respir. „Iar după ce treci de 50 de ani, abia
atunci vei fi cu adevărat fericită”. Eu aveam douazeci și ceva, nu-i ușor să ți
zică cineva c-ai să fii fericită după ce trăiești încă p-atât, iar aici m-a pufnit râsul.
Jana era serioasă și
s-apleacă peste palmă, vede ea ce vede acolo, ridică ochii și cică: „cu cine te
măriți o să moară. Dispare de lângă tine, moare. Nu pune bază în el, că dispare, moare cred. Ține minte, ai să fii fericită abia după cincizeci...”
Cred c-am petrecut
aproape două ore vorbind și iar vorbind cu ea, timp în care unghiile mele căpătau
aspectul îngrijit, roz sidefat, al unor mâini tinere.
Trece timpul, trec anii,
mă mărit iar, c-așa au fost atât destinul cât și refrenul vremii și, la
începutul lui ’90 ajung iar pe la Gara de Nord.
Văd salonul de
manichiură încă pe loc, intru și întreb fata de la ghișeu de Jana. Voiam s-o
văd, mă urmăriseră vorbele ei, fermitatea prezicerilor, părul acela blond alb
aproape și ochii negri ca noaptea. „Care Jana?” mă întreabă duduia, semn că
voia să m-ajute. O descriu eu așa și așa, o văd pe fată cum face ochii mari și
rămâne câteva secunde pe gânduri.
Nedumerită, se întoarce către celelalte din
salon, să tot fi fost vreo 7-8 fete la lucru, și întreabă cu voce tare: „ fetelor,
știe careva pe una Jana blondă, așa și așa? ” Se face liniște, mai multe se
opresc din lucru, se uită la mine și dau din cap că nu. „Da’ a lucrat la noi??”
Indrăznesc și zic c-am întâlnit-o acolo cu
ceva ani în urmă și c-aș vrea s-o revăd. „Domnișoară, eu lucrez aici de 25 de
ani, le știu pe toate fetele care-au lucrat aici și nu-mi amintesc de niciuna
care să semene cu Jana dumitale...” zice una dintre ele. Alta își lasă clienta și vine agale către
mine, vorbind din mers: „eu sint aici de
cinșpe ani și nu, nu-mi amintesc , n-a fost nicio Jana vreodată, aici...poate
nu la noi.”
Le mulțumesc și ies
năucită, urmărită de ochii mari și gâturile întinse ale femeilor din salonul de
manichiură. Eram plesnită în creștet, nu mai înțelegeam nimic, habar n-am pe
cine am întâlnit atunci cu numele Jana. Acum, la decenii distanță, tot ce-a ce-a
spus Jana s-a adeverit . Nu cred că a
fost înger, că fuma. Îngerii nu cred că fumează...
2 comentarii:
Si daca a fost o intalnire de gradul III? Crezi in aliens?
Cred, normal. Posibil, naiba știe :)
Trimiteți un comentariu