La mine în fereastră arde o lumânare

Îndrăznesc să trec prin viață, iar viața îmi amintește categoric cine dă tonul, cine stabilește ordinea importanței lucrurilor. 
Mama mea, Elena, internată într-o clinică paliativă din Brăila și atât de încercată de suferință în ultimul an, după nenumărate tratamente eșuate a găsit curajul să-și ia rămas bun și să plece, în zorii zilei de 13 august.

Telefonul acela de doliu din România, sunând în miez de noapte, de care tuturor imigranților le este groază, a sunat și la mine, în noaptea ce-a trecut.
Am de plâns.
Am de plâns mult. 
Drum bun mămică, dă-mi mâna, nu te teme, dă-mi mâna.
Le mulțumesc din inimă tuturor prietenilor și membrilor familiei lărgite pentru că sunt, acum, alături de tata, acolo. Și de noi, cei plecați din țară, cu gândul.
La mine în fereastră arde o lumânare.
La mine în suflet arde o lumânare.

***
Poezie scrisă azi, 14 august, la Toronto. Eu nu scriu poezii însă aceasta s-a cerut scrisă, a strigat, așa c-am lăsat-o să se scrie.

Copil Orfan, Peste Ocean

Din zori, de ieri, sunt un copil orfan.

Mi-ard candele desperecheate-n casă.

Nu văd, de plâns

Și simt a morții coasă

În fâșâit prelung, peste Ocean.

Port doliu-n păr, mi-s visele-n mormânt

Se-ncinge telefonu-n mâna dreaptă

Întreb.

Să știu pe Ea ce-o mai așteaptă

Azi- printre semeni, mâine- prin pământ.

Din zori, de ieri, sunt un copil orfan

Și n-am în casă lumânări.
Nici casă.