Repatriații (3)- Câine Surd La Vânătoare

Și în vara aceasta nouă, canadienilor adică, ni s-a făcut inima cât un purice și am oftat, în secvențe, la fotografiile de vacanță ale cunoscuților noștri, imagini absolut senzaționale ale mândrei noastre patrii care, de frumoasă- e frumoasă rău, indubitabil.

Și în vara aceasta ne-am scărpinat în cap și-am comparat drumurile noastre pe plaiurile natale, versus excursiile de vacanță ale localnicilor. Noi ne-am văzut neamurile, ei au văzut peșterile, mânăstirile, salinele, Transfăgărășanul, Bucegii, Roma, Praga, Parisul. 

Noi, de la Otopeni ne-am înfipt în orașul X, județul Y și am început a colinda familia extinsă. Ei, românii de acasă n-au avut opreliște de la malul Atlanticului până-n creierii Alpilor, nu mai spun de teritoriul național.

Iar când a venit vremea să împărtășim pozele, între noi, noi am pozat găini, garduri, intrarea în bloc, bunicii ori părinții, câinele din curte și, invariabil, aeroportul Otopeni. Ei au pozat nițel altceva. De unde și senzația de futui pe care suav o simțim, cam la fiecare set de fotografii românești postate generos și replicate la infinit.

Și uite așa se încheagă repatrierea, în creier, pas cu pas. Cum spuneam, candidații la repatriere sunt fie Nostalgicii determinați (vechime considerabilă, familii pe 2-3 generații, case, bunuri de valoare) , fie Aproape Împliniții determinați (cei ajunși sau rămași singuri în Canada și a căror curs profesional/familial nu este cel așteptat).

Interesant, deși pleacă de pe platforme diferite, în fața dezideratului comun cele două categorii acționează aproape identic. Și Nostalgicii și Aproape Împliniții își pregătesc aterizarea cu: s-ajung eu acolo și văd după.

Majoritatea covârșitoare pleacă înapoi spre România fără un plan, fără lecțiile făcute. Iar lecțiile la repatriere sunt cu mult mai serioase decât la emigrare, ia hadeți să ne gândim un pic: când am venit în Canada aveam toate circumstanțele să venim câine surd la vânătoare, altul era tărâmul, altele erau obiceiurile. La întoarcerea în România nu ne mai acordă nimeni nicio circumstanță dacă umblăm căzuți din lună, așteptând ca societatea să fie îngăduitoare cu noi, până ne trezim din jetlag. E normal.

La emigrare, toată lumea și-a făcut lecțiile și a sorbit știrile, informațiile, imaginile de la televizor și, ulterior cele de pe net. Aceiași oameni manifestă, la repatriere, o colosală neglijență a pregătirilor.

Primează containerul cu mobilă, bicicletele, bbq, covoare și lingurile din bucătările, cele două mașini permise de lege, dintre care una e deja promisă la vânzare. Primează unde o să fie cazat containerul și cât o să coste. Contează cine te ia de la aeroport cu valizele și unde petreci prima săptămână.

După care se face ceață.

Unul nu e în stare să articuleze ce are în plan să facă după ce-i trec săptămânile, haide, lunile de miere. Bun-bun, ajungi, și după aia?

Un număr mic, foarte mic chiar de candidați la repatriere dezvoltă din timp legături, reînoadă prietenii, se fac vizibili mediului căruia i-a aparținut cândva și manifestă dorința de a lărgi exponențial aceste cercuri. Ei sunt cei care se pregătesc să deschidă business-uri pe modelul canadian și de a căror succes nu se îndoiesc, motivul fiind nu neapărat doza de noutate adusă de businessul în sine, cât strategia reală de supraveghere și pașii realiști de dezvoltare pe care acești curajoși sunt determinați să-i  execute.

Bun-bun, zicem că ne repatriem dar unde ne repatriem? Rămăsese întrebarea din materialul trecut și este întrebarea retorică a majorității românilor canadieni care discută deschis despre întoarcerea acasă: eu m-aș întoarce și mâine, dar Unde?

Am avut ocazia în luna mai, să-i găzduiesc preț de câteva ore, pe jurnaliștii Grigore Cartianu și Laurențiu Ciocăzanu, în turneul de promovare a cărții alegerilor prezidențiale românești din noiembrie trecut. Au venit împreună cu Ovidiu Popica, proprietar în România al unui business care își urmează sănătos creșterea. 

Cu ei am discutat logistica eventualelor repatrieri ale românilor nord-americani, mai exact de ce anume avem noi nevoie ca să putem face tranziția cât mai puțin dureroasă.

Am insistat: venim cu bani, nu venim cu buzunarele goale.

Am promovat ideea unor subdivizii construite special pentru repatriații români. Acestea să fie pornite în afara Bucureștiului și în suburbiile principalelor două- trei orașe din România. Obiectivul lor să fie ridicarea și vânzarea către repați (forma prescurtată pentru repatriați) a acestor locuințe. Subdiviziile să fie ridicate cu bani dați în avans de noi, creditate local și garantate, ca orice ipotecă, de băncile locale.

Am discutat inclusiv despre necesarul de infrastructură pentru ca un astfel de proiect să fie viabil și atrăgător. Am discutat despre facilități și servicii esențiale, toate cu scopul de a atrage repații în zone în care ei s-ar simți în siguranță și confortabili, în drumul de reintegrare în societatea românească. Pentru că a arunca, de exemplu, o familie de români canadieni într-un cartier, fie el și cel mai select cartier de pe teritoriul României, înseamnă un șoc. Șoc psihologic, cultural și din punct de vedere al facilităților ori al infrastructurii adiacente.

source:news cals.visc.edu

Pe scurt, cu visul îndrăzneț al pornirii discuțiilor despre o subdivizie-pilot n jurul Capitalei, ridicată pentru repați și doar pentru repați (din America sau Europa) vom continua saga repatrierii, pe puncte. 

Pentru că așa am învățat aici cum să facem să nu ajungem, înapoi în România, câine surd la vânătoare.

Întrebarea este: ar vrea careva, un dezvoltator cu portofoliu adică, din România, să clădească o subdivizie-pilot pentru repați?

Și dacă da, cum dăm noi de el?