Vântul îmi biciuie faţa
iar primăvara, îngheţată încă, mi-a pus contractul cu iarna dinainte şi mă
obligă să îl semnez pentru încă un an. Shut!
Se-ncheie martie curând
şi drumurile dintr-odată mi s-au oprit din curgere şi s-au rulat înapoi, că
baloţii de fân pe câmpuri, vara.
Tăvăluguri uriaşe de
drumuri rostogolite, înalte până la cer, mi-au blocat drumul. Caut o nişă
printre ele, încerc să le ocolesc şi, mai abitir, s-aliniază barierele de
drumuri rulate, multe-multe, înalte de nu mai văd soarele de ele. Pe jos au mai
rămas potecile.
Le stau drumurilor,
dinainte,
ca de-atâtea ori până acum. Numai că de data asta, dintr-un colţ mă
priveşte valiza obosită cu care am emigrat acum o eternitate şi ceva şi
uite-aşa, că s-o ocrotesc şi pe ea, prind încet-încet puteri şi împing,
rostogolesc drumurile, unul câte unul, înapoi în calea lor firească.
Timpul ticăie iar proiectele
împrăştiate în jurul meu aşteaptă, cu zăvoarele întredeschise, să le
scoromonesc, să le eliberez, să le las să-şi răsufle destinele.
Obosesc descolăcind la
drumuri şi nu mă las. Câte unul, câte unul, încă unul şi încă unul…sunt multe,
doamne cât de multe sunt, mă uit în zare şi nu dovedesc să le număr. Ele se
lasă greu, eu mă mir de unde am atâta putere. Şi nu mă las, nu mă las până nu
mă vor lasă baierele, până la ultima. Poate nici atunci.
Am nevoie de drumuri că
să merg s-aduc soare, să luminez căile copiilor mei, şi copiilor copiilor mei
(pentru cine nu ştie încă, sunt bunică cu acte în regulă, încă de asta vara) şi
să-i ajut să simtă căldura normală acestui sfârşit de martie.
Aş mai vrea s-ajung din
urmă apa, poftesc la o carafă cu apă rece să mă-ntremez şi să împing cariera
către ceea ce ar putea fi cea mai bună mişcare din drumul meu profesional
canadian de până acum. Muncesc şi zău că un strop de bunătate şi îngăduinţă
divină ar ajuta desfacerea farmecelor.
Mă rog în fiecare clipă
pentru sănătatea şi binele mamei mele, încercată greu zilele acestea. Mă
gândesc constant la tatăl meu cel care, de 54 de ani îi este alături şi care de
multă vreme şi-a impletit Eul cu al mamei, ca să le mai ceri amandurora să
respire altfel decât împreună. Şi nu mi-e uşor fiindcă ei sunt la distanţă. Şi
deşi la începutul emigraţiei mele am ştiut că momentele astea vor veni,
instinctul mi-a dictat să-mi apuc puii de ceafă şi să-i duc pe alte meleaguri,
la adăpost, am gândit.
Nu regret nicio clipă
deşi sunt prinsă între două lumi, amândouă revendicându-mă. Mă gândesc cu mare căldură la doctoriţa
tânăra care o are în grijă pe mama mea acum, ca şi cum aş fi eu acolo şi aş
ajuta, dându-i puteri (dr. Iuliana Ivan, medic oncolog la Spitalul Judeţean Sf.
Andrei din Galaţi).***
Eram mică atunci când,
cu buzunarele burduşite de speranţe mici şi colorate, am început, în taină, să
ronţăi stele. Şi nimeni n-a ştiut până n-am început a le scăpa pe jos, câte
una-două, şi-a lasă dâra strălucitor orbitoare a viselor şi tenacităţii ce mă
hrăneau.
Uneori le împrăştiam pe
covor, spre disperarea părinţilor, mai târziu a soţilor care şi-au zdrelit
genunchii încercând să facă din fusta mea când leagăn, când cablu de remorcare.
Iaca, tot vorbind,
drumurile s-au netezit iar soarele a ieşit dintre nori, deşi afară e încă frig
de crapă pietrele.
Zâmbesc şi zic doar
atât: pe-ndelete, şi ultimul ghem încălcit din viaţă îşi va întinde firul. Şi
ultimul vis de-al meu legat de aripi va rupe chingile, şi ultimul ciob de
gheaţă va ceda primăverii.
Pentru că aşa mi-a fost
întotdeauna. Drumurile mele uneori s-au încolăcit şi oprit din drum, că să se
înalțe bariere până la cer. Şi întotdeauna am răzbătut, am ajuns la capăt cu ce
mi-am propus, de la albastrul cerului nord-american şi până la oglindirea sa în
gheaţa parcării înţesate de maşini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu