De La Un Cer La Altul

Când încerci să-i vorbeşti, fie n-are timp de tine, fie te repede şi-ţi  împachetează ziua în tăvălugi de lucruri de făcut, multe, tot mai multe. N-are scrupule când stă să te-mpinga de pe stâncă, în hăul necunoscutului, ori de câte ori încerci ceva nou. Îi cauţi mâna, când ţi-e teamă şi ea nu-i acolo; şi-atunci bagi mâinile în buzunare.

O cauţi pe pernă, noaptea când n-ai somn; râde de tine când ai coşmaruri, fuge de tine adesea şi arar îţi răspunde la telefon.

Când fuge de acasă, atunci chiar ai o problemă.

E frumoasă, nimic de zis, dar, doamne, cât e de imprevizibilă.

Când întinde palma spre tine, adesea murdară de pământ ori pătată de roşul fructelor, atunci îi vezi liniile inimii, sufletului, destinului, păcatului şi îngerilor, crescute precum iedera, după care strânge pumnul şi nu mai vezi nimic. Imaginea te mai urmăreşte o vreme, destul până să pui din nou ochelarii că s-o deosebeşti din mulţime.

Când e cu tine, mare minune. Îi ceri o părere, un sfat, iar ea ridică din umeri aşteptând s-o îndrumi tu. Face ochii mari, zâmbeşte adesea şi tace. Iar tu o ajuţi din nou şi-ţi promiţi că e pentru ultima oară.

Te răneşte câteodată de-ţi vine s-apuci toartele cerului şi să strigi că nu mai poţi, nu mai poţi să duci.

Atunci nimeni nu este în jurul tău şi probabil vrei să plângi. Plângi şi aduni cioburile de suflet de pe jos, le pui împreună într-un vitraliu abstract şi alambicat. Şi iar mai trece un veac până să-înţelegi să nu te bazezi pe ea.

În momentele ei bune, însă, îşi face simţită privirea de-ajungi s-o ierţi de tot şi de toate. Îşi încolăceşte braţele în jurul gâtului tău, apropie nasul de nasul tău şi, în perdeaua de umbră, printre cârlionţii pletelor întunecate, ochii ei îţi şoptesc că totul va fi bine. Mai multe nu-ţi spune, iar tu aştepţi înzecit.

Şi rămâi fără semne de punctuaţie în cap, în gânduri.

Adesea îndrăzneşti să închizi o uşa că să deschizi un geam. Şi se răzvrăteşte că un adolescent trimis la lecţii într-o seară de vară. Ţipă la ţine, pune mâinile în şolduri pentru ca într-un final, ostenită de agitaţie, să se ghemuiască într-un colţ şi, stergandu-şi lacrimile, să-şi ceară iertare, cu mâinile împreunate pe furiş.

 Aprinzi o ţigare şi te-ntrebi, privind pe geam, când o să crească mare; când o să creşti tu mare.

Şi este de ajuns să cânte un piţigoi pe-o creangă, în apropiere.

Deajuns să-ţi zâmbească liftierul, să găseşti foarfecele pierdut demult, să nu te mai doară capul, să sune la radio cântecul care-ţi place pentru că totul să prindă culoare în jurul tău.

Îi auzi pe fundal râsetul cristalin, îndelung exersat, o vezi nălucă alergând dintr-o cameră într-alta, de la un cer la altul, cu braţele deschise şi zulufii fluturând şi întorcându-ţi cea mai candidă, mirată, curată şi adevărată privire posibilă. Dacă ţi-a prins ochii, eşti prizonier.

Dacă ţi-a prins inima, eşti condamnat la iubire silnică.

Se uită fix în ochii tăi, ori de câte ori tu te zăreşti în vreo vitrină. Când pensezi câteva fire din sprîncene, aplecată spre oglindă. Când arunci un ochi în retrovizorul maşinii aşteptând în trafic.

Ea este Viaţa ta.