Douăsprezece zile în România

Plec în România pe 28 aprilie.
Voi fi acolo preț de douăsprezece zile.

Merg să-mi văd părinții, să văd locurile, drumurile, oamenii, cerul, păsările, nopțile, soarele, florile și iarba, asfaltul, reclamele, să ascult muzica și vântul, șoaptele albinelor.
Să inspir mirosul sălciu al Dunării, al ierburilor amestecate de la faleză, al păpădiilor și al iasomiei, să îmi umplu sufletul de verdele năuc și crud al primăverii.
Să pipăi ruinele cetății Barboșilor, zidurile mânăstirii Precista, crucile bunicilor, mâinile și obrajii părinților.
Să ating clanța ușii de la intrare, farfuriile mamei, ceștile de cafea, să aud oamenii vorbind tare în limba mea, să aud cocoșii cântând, câinii lătrând, pisicile mieunând, caii nechezând.
Să mă trântesc pe jos, în iarbă, acasă și să închid ochii.

Să dau ceasul lumii înapoi, preț de câteva clipe.