Romaniana- Despre Noi, Copiii Copiilor De Război

Sunt copilul unor copii din vremea celui de-al doilea război mondial.

Copii care au cunoscut spaima, neîncrederea, lipsurile, surprizele de viață și de moarte ale timpului. Au mâncat ciocolată oferită de soldații nemți, au cazat nemți, cu corturile lor de campanie, prin curți.

Au fost făcuți pionieri, în teniși rupți în talpă și purtând balonzaidele, lodenele cu mânecile suflecate, ale fraților mai mari, de către ruși. Au fost obligați, peste noapte, să se poarte bine cu foștii lor inamici, au învățat termenii de dușman, cartelă, rație, sirenă de alarmă, armament, tancuri, inamici, foamete, deportare, la prima mână.

Și au crescut pentru a avea, la rândul lor, copii. Unul dintre ei sunt eu. Iar eu am învățat de mica să strâng pungi, borcane, capete de elastic, scotch tape, tot ce putea fi refolosit, transmițând inconștient temerile și lipsurile lor, pentru încă o generație.

Ei n-au cunoscut empatia, implicit nu ne-au transmis-o nouă.

Iar noi, oscilând încă, transmitem un hibrid de iubire, atenție, grijă, copiilor noștri, cu un ochi întotdeauna pe a nu le lipsi cumva: foarfecile, ciorapii și maieurile, carnea din farfurie, căciula să nu-I tragă curentul. Stingem luminile din camera din care ieșim, automat, fie și dacă avem becuri ecologice. Preferăm întunericul economisirii bolnave, inexplicabile. Facem, noi, copiii copiilor de război, economie la tot ceea ce ne privește: nu ne cumpărăm un ceas bun, nu ne schimbăm bijuteriile cu deceniile, suntem în general ultimii pe listele noastre de priorități, într-o tragică continuitate a schijelor din sufletele părinților noștri-copiii de război. 

Iar dacă în manualele de istorie noi am învățat că România a întors armele și și-a schimbat aliatul de război, în ultima clipă, doamne, cum de n-am observat că și acasă, în familiile noastre aceste lucruri s-au inoculat până la os!?

Că am fost martorii promovării duplicitarismului și complezenței. Că am fost învățați, împinși chiar să cultivăm prietenii pentru foloasele imediate!? Că am fost învățați să admirăm coloana vertebrală a câte unui ilustru, dar niciodată nu ni s-a instilat să facem la fel!? Să nu cumva să facem familia de râs, doamne ferește!

astra-despiagherla.blogspot.com

Noi reproșăm copiilor noștri superficialitatea, risipa, dezinteresul, așteptând parcă să vedem că și ei se așează în blockstarturi, așa cum am fost noi plantați, gata pentru competiția, lupta cu viața. Măcar să stingă luminile în urma lor, zicem, să nu lase robinetul curgând în gol mai mult de 10 secunde, să nu stea cu orele sub duș, să fie și ei, oricând, gata. Gata, nu știm prea limpede pentru ce anume, dar gata.

Tocmai m-am întors din România, am fost acolo cu probleme. Iar la problemele, deja destul de lesne de rezolvat în societatea românească, am avut de furcă cu problemele de principiu ale părinților mei bolnavi, bătrâni și inflexibili. Mai mult, sunt disprețuitori la adresa oricărei inițiative care le-ar fi putut ușura viața: ce știi tu!? , de parcă aș fi venită cu pluta. Niște borcane vechi, ori cutii din plastic aruncate de prin balcon au creat adevărate taifunuri acasă la ai mei.

In același timp, copiii de război, părinții noștri sunt complet nepregătiți pentru moarte. Ei nu vorbesc despre finaluri, că-i superstiție. Nu se pregătesc cu nimic, să nu cobească. De parcă ar trăi veșnic, de parcă fără de ei planeta însăși s-ar duce de râpă.

Intre timp, firmele de servicii funerare prosperă, la fel ca și farmaciile, la fiecare colt de stradă. Este, spun eu, palma cea mai grea pe care generația care neagă moartea din principiu, inflexibilă, bătrân-posacă o poate primi, și anume să vadă prin ochelarii lor reclame precum Noi Ducem Mortu Cu Tot Confortu, așa cum am citit prin Brăila. 

Să admită că viața trebuie să curgă prin predarea de ștafetă.

Copiii noștri râd și schimbă vorba când ne aud rostogolind înfrigurați cuvinte precum termene, sarcini și planuri. Dinamica facerii are încă forța și ecolul reconstrucțiilor de după război.

Iar noi, c-o mână legați de copiii de război și cu cealaltă pe tastele unui laptop și cu cont pe facebook, suntem, s-o recunoaștem, următoarea generație de sacrificiu.

Sacrificiu, în numele unor idealuri și fapte demult apuse, nicidecum în numele viitorului.