Sunt copilul unor copii din vremea celui de-al doilea război
mondial.
Copii care au cunoscut spaima, neîncrederea, lipsurile,
surprizele de viață și de moarte ale timpului. Au mâncat ciocolată oferită de
soldații nemți, au cazat nemți, cu corturile lor de campanie, prin curți.
Au fost făcuți pionieri, în teniși rupți în talpă și purtând balonzaidele, lodenele cu mânecile suflecate, ale fraților mai mari, de către ruși. Au fost obligați, peste noapte, să se poarte bine cu foștii lor inamici, au învățat termenii de dușman, cartelă, rație, sirenă de alarmă, armament, tancuri, inamici, foamete, deportare, la prima mână.
Și au crescut pentru a avea, la rândul lor, copii. Unul dintre ei sunt eu. Iar eu am învățat de mica să strâng pungi, borcane, capete de elastic, scotch tape, tot ce putea fi refolosit, transmițând inconștient temerile și lipsurile lor, pentru încă o generație.
Au fost făcuți pionieri, în teniși rupți în talpă și purtând balonzaidele, lodenele cu mânecile suflecate, ale fraților mai mari, de către ruși. Au fost obligați, peste noapte, să se poarte bine cu foștii lor inamici, au învățat termenii de dușman, cartelă, rație, sirenă de alarmă, armament, tancuri, inamici, foamete, deportare, la prima mână.
Și au crescut pentru a avea, la rândul lor, copii. Unul dintre ei sunt eu. Iar eu am învățat de mica să strâng pungi, borcane, capete de elastic, scotch tape, tot ce putea fi refolosit, transmițând inconștient temerile și lipsurile lor, pentru încă o generație.
Ei n-au cunoscut empatia, implicit nu ne-au transmis-o nouă.
Iar noi, oscilând încă, transmitem un hibrid de iubire,
atenție, grijă, copiilor noștri, cu un ochi întotdeauna pe a nu le lipsi cumva:
foarfecile, ciorapii și maieurile, carnea din farfurie, căciula să nu-I tragă
curentul. Stingem luminile din camera din care ieșim, automat, fie și dacă avem
becuri ecologice. Preferăm întunericul economisirii bolnave, inexplicabile.
Facem, noi, copiii copiilor de război, economie la tot ceea ce ne privește: nu
ne cumpărăm un ceas bun, nu ne schimbăm bijuteriile cu deceniile, suntem în
general ultimii pe listele noastre de priorități, într-o tragică continuitate a
schijelor din sufletele părinților noștri-copiii de război.
Iar dacă în
manualele de istorie noi am învățat că România a întors armele și și-a schimbat
aliatul de război, în ultima clipă, doamne, cum de n-am observat că și acasă,
în familiile noastre aceste lucruri s-au inoculat până la os!?
Că am fost martorii promovării duplicitarismului și
complezenței. Că am fost învățați, împinși chiar să cultivăm prietenii pentru
foloasele imediate!? Că am fost învățați să admirăm coloana vertebrală a câte
unui ilustru, dar niciodată nu ni s-a instilat să facem la fel!? Să nu cumva să
facem familia de râs, doamne ferește!
astra-despiagherla.blogspot.com |
Noi reproșăm copiilor noștri superficialitatea, risipa,
dezinteresul, așteptând parcă să vedem că și ei se așează în blockstarturi, așa
cum am fost noi plantați, gata pentru competiția, lupta cu viața. Măcar să
stingă luminile în urma lor, zicem, să nu lase robinetul curgând în gol mai mult de 10
secunde, să nu stea cu orele sub duș, să fie și ei, oricând, gata. Gata, nu știm prea limpede pentru
ce anume, dar gata.
Tocmai m-am întors din România, am fost acolo cu probleme.
Iar la problemele, deja destul de lesne de rezolvat în societatea românească,
am avut de furcă cu problemele de principiu ale părinților mei bolnavi, bătrâni
și inflexibili. Mai mult, sunt disprețuitori la adresa oricărei inițiative care
le-ar fi putut ușura viața: ce știi tu!?
, de parcă aș fi venită cu pluta. Niște borcane vechi, ori cutii din plastic
aruncate de prin balcon au creat adevărate taifunuri acasă la ai mei.
In același timp, copiii de război, părinții noștri sunt
complet nepregătiți pentru moarte. Ei nu vorbesc despre finaluri, că-i superstiție.
Nu se pregătesc cu nimic, să nu cobească. De parcă ar trăi veșnic, de parcă
fără de ei planeta însăși s-ar duce de râpă.
Intre timp, firmele de servicii funerare prosperă, la fel ca
și farmaciile, la fiecare colt de stradă. Este, spun eu, palma cea mai grea pe
care generația care neagă moartea din principiu, inflexibilă, bătrân-posacă o
poate primi, și anume să vadă prin ochelarii lor reclame precum Noi Ducem Mortu Cu Tot Confortu, așa cum
am citit prin Brăila.
Să admită că viața trebuie să curgă prin predarea de
ștafetă.
Copiii noștri râd și schimbă vorba când ne aud rostogolind
înfrigurați cuvinte precum termene, sarcini
și planuri. Dinamica facerii are
încă forța și ecolul reconstrucțiilor de după război.
Iar noi, c-o mână legați de copiii de război și cu cealaltă
pe tastele unui laptop și cu cont pe facebook, suntem, s-o recunoaștem,
următoarea generație de sacrificiu.
Sacrificiu, în numele unor idealuri și fapte demult apuse,
nicidecum în numele viitorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu