Întâi te-am zăpăcit cu
niște gesturi, doamne ce zăpăcit ai fost atunci când degetele mele ți-au prins
clipa în cădere și-am sărutat-o, parc-a fost ieri, îți amintești? Nu cred că
mai văzuseși vreodată pe cineva atât de aproape de clipa ta, erai mut, erai
pierdut. Între clipele cernute am picurat parfum fin, întru amintire și dezvăț
de banal. N-ai respirat. Ai rămas fermecat, te-ai repliat greu.
Mai țin minte că, într-o
zori de weekend, mi-ai trimis un porumbel cu gușa plină de sunetele unei
epistole atât de fierbinți, de topeau răsăritul. M-am intimidat, eu nu vorbesc
câtuși de puțin limba sunetelor trăirilor tale, mi-a luat vreme să traduc,
să-mi pun chimia la loc. Și cu fiecare traducere, așa boantă cum ieșea ea, descopeream
mai mult. Mă-nfiora, m-anunța apropiata revoltă a nopților asupra zilelor. Mă chema să țin
bine de frâul gândurilor, să zic Nu când, în fapt, m-aș fi descheiat și la
ultimul nasture de vorbe. Să nu fac selfies, ca să nu-mi aduc, cumva, aminte.
Cât s-a schimbat
culoarea la semafor ți-am strecurat în palmă un inel de-al meu. Ai gândit că
probabil mi-a alunecat și mi l-ai dat înapoi, zicându-mi să am grijă altă dată.
Să nu se piardă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu