Domnişoară, iazurile fierb

Astăzi sunt atât de tânăra, încât anii îmi ajung de-o socoteală simplă, cam cât mărunţişul din portofel.

De dimineaţă am cernut flori imaginare de cireş peste Toronto, peste somnurile copiilor şi ale copiilor copiilor mei, îndeajuns de multe încât parfumul lor a intrat în piele, pe sub tricoul de somn. N-am stare să văd soarele ciobit astăzi de eclipsă, să simt în nări ceaţa drumului pe podul peste Humber, în drumul spre birou.

Pe biroul meu, până şi orhideea şi-a întors florile cu faţa la mine. Un million de e-mailuri aşteaptă cuminţi rezoluţii pretenţioase iar eu chicotesc a primăvară, prin lăuntrul meu, în timp ce-mi îndrept ţinuta, aşa cum m-a învăţat mama că şade o adevărată domnişoară.

 Astăzi sunt domnişoara cu părul dezordonat, în blugi, cu un buget de jde milioane pe mâna la propriu, cu agenda plină de numere de telefon solitare, cu facebook-ul deschis, discret în colţul ecranului de lucru, cu muzica suavă, de seară, de la Europa FM.

Ajustez casca i-phone-ului în ureche, astăzi stau picior peste picior şi zâmbesc din colţul gurii, ca Marlene Dietrich.

Fiindcă abia acum pot spune ce simt de ceva vreme şi anume că s-a scuturat desaga nostalgiilor de toţi greucenii, fetii frumoşi, fiii de împăraţi care mi-au populat nopţile, zilele şi care, mai ales, m-au încurcat.

Tu, cel de stai acum în pragul meu, haide, intră si tu.

Vino şi nu te speria dacă tavanul de-l vezi este atât de înalt, aici cândva a fost o catedrală, ştiai ?

Acolo sus a fost atârnat, pentru decenii, candelabrul convenienţelor; mare a mai fost. Iată, de-acolo unde cândva a fost altarul, de pe perete am scos tablourile în rame aurite a doi ratoni sentimentali iar aici, pe pian a stat o vreme statuia ecvestră a melcului alergător de cursa lungă. Ciudate alegeri, aşa-i ?

Vorbeşte-te. Haide să-nţeleg limba vorbelor tale, că-ţi trece timpul. Iar dacă o voi înţelege îţi promit să lepăd capotul de prinţesă, să-mi vezi sângele dând ture de sus până jos, iar şi iar.

Mai mult, de te-nţeleg am să-ţi descui odaia cealaltă, cea cu uşi de stejar şi intarsii de cupru şi vom urca împreună pe scara pe care numai eu urc, în nopţile cu luna plină, să mângâi stelele că pe nişte pisici. Să nu te miri că luna-mi ştie numele, să nu te miri că nu-ţi vorbesc iubire, ataşament, veşnicie.

Cred că mi-ai spus destule, te-am citit si am cam obosit. Te invit, zâmbind, să pleci acasă la tine, nu  eşti tu de-l caut. Doamne, şi purtaţi acelaşi nume.

Amiază mea se-ntoarce suverană şi nu mai face loc la altceva decât unui cappuccino sorbit încet, în soarele rece încă al primăverii ontariote, la singura terasă din zona care mai pune scrumieră, pe şest, în colţul mesei. Ochelarii de soare încuie porţile între ochii mei şi ai tăi.

M-apuc de scris nuvela perechii de papuci de casă, cel mai frumos cuplu din câte am întâlnit vreodată, amândoi bătrâni şi nostimi în urâţenia lor. Urmează povestea fericirii , de Ziua Fericirii, o zi la auzul căreia am tresărit, mai sincer decât la 8 martie.
Mă-ntorc cu mâinile în buzunare, pe drum spre asfinţit, pe jos, în lungul bulevardului cu vitrine de primăvară. Mesajele clicăie în telefon, nu le verific.

Pregătesc seara pentru tine, cel care mă-ntrebi, invariabil, cu ce-oi fi greşit să-ţi amesteci chimia cu a mea, de-atâta vreme, în condiţii atât de potrivnice.

Tu vii, invariabil şi mă iei de încheietura mâinii. Iar eu stau, fiindcă ştiu că totul are un sfârşit când urcă luna pe cer, în ziua mea tânără.

Mirosul crud dulceag al florilor de cireş persistă de azi dimineaţă şi nu mă mai satur.

Mi-a luat-o timpul îndărăt, văd şi simt şi nu-l pot opri, muşc cu poftă dintr-un covrig şi ajut o filipineză să tragă storurile prăvăliei.

În căşti îmi răsună Hozier- Take Me To Church, downtown-ul a aprins luminile parcă toate deodată şi mă pierd în miezul albăstrui, cu miros de pâine al metropolei crescută-n sticla fumurie, până nu mă mai vezi.