Iar
am să dorm puțin la noapte, iar o sa tai felii de lună.
Am să-ți
pun tocul pantofului pe vorbe și-am să-ți înșir trandafiri sălbatici, de la ușă
pân' către Nicăieri.
Respiră.
Și
zi-mi cum de poți.
Când
ai sărutat, ultima oară, piatra unui inel încărcat de secrete ? Nu-i târziu,
și nici devreme fiindcă n-a trecut niciun timp care să te tragă de mânecă.
Mai
demult am crezut că-s singura care a ales viața pe cărări în trepte și acum înțeleg
cât de mulți suntem, în fapt.
Vezi tu, eu, tu, noi
suntem altfel. Și știm asta. Nu suntem ca cei de-aici, n-am crescut precum
copiii noștri, aici. Nu mai semănăm cu prietenii lăsați acasă. Noi suntem altă
specie.
Eu am întors vorbele în
jurul lor, circa o viață și-ncă șapte înainte. Așadar, nu mă crede. Fiindca-s dată. Sunt dată
Scrisului. Tragic și fantastic deopotrivă, știu.
Aș așterne
fața de masă-n curte și-aș juca șah cu tine, până târziu. Sau mai degrabă aș sta de vorbă cu
tine, leganată pe-un sezlong în curtea asta imensă, cu ochii la stele, pândind
satelitu' care trece, invariabil, la zece seara, exact pe Ecuatorul boltei,
respirând în ritmul muzicii de dinainte de lume.
Visez boem, cu ochii întredeschiși
la flacăra vetrei care împrăștie scântei pocnind oxigenul cu zgomot, ca pe
vreascuri, până în zori.
Ai tu viză-n pașaportul conștiinței ca să mă privești? Fiindcă ăsta e doar începutul. Leagă-ți centura de siguranță, pentru liniștea ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu