Cireșarii

Țin în palme hărțile peșterilor, traseele secrete către castelele de mult uitate, potecile înguste prin viforul iernii, am lanterna de-a dreapta, rucsacul de-a stânga și mă numesc Cireșar până la plăsele. Mi-am lăsat cravata roșie demult, acasă, dar am sădit, cu mult înainte de-a-mi lua biletul către Drum în sine, simțurile onoarei, ale dreptății, curajului, perseverenței, am sădit visul în aortă, cu mult înainte de-a îndrăzni să mă denumesc Cireșar.

Am întins mâna prieteniei, am dat curaj Curajului, atunci când l-am simțit obosit ori dezorientat, am purtat desagi de cărți în spinare ori în minte și am repetat, neîntrebată, sute de versuri precum călugării tibetani incantațiile lor, cu spaima ascunsă că le-aș putea uita și atunci s-ar pierde dincolo de neamul meu. Versule rămân, după mine, nemaiîntoarse vreodată în românește aici, pe celălalt tărâm.

Am dormit cu puloverul sub căpătâi și cu hărțile acelea încărcate de semne și săgeți, în vis, până ele s-au lipit de scoarță și n-au mai plecat. Cândva, în adolescență, Cireșara din mine a crescut cărările și șoselele și potecile ce aveau să mă poarte în alte lumi, cu bagajul meu cu tot.

Mi-am luat cu mine biscuiți și baterii pentru lanternă, o pătură și o pereche de adidași buni de drum lung, mi-am prins părul într-o coadă, semnul meu de „acum am o treabă”. Asta a fost demult și, uitându-mă-napoi văd nu unul, doi, zece, ci mii și mii de Cireșari ca și mine, cu aceleași bagaje la drum, cu aceiași adidași trainici în picioare, în convoaie nesfârșite, luminându-și fiecare drumul destinului cu  focusul lanternelor lipit în zare, de drum.

Zeci de mii de Cireșari-copii au crescut în Cireșari-adulți, preț de cel puțin două decenii. Separați, în viață, de mănunchiuri de ani, în numitorul lor comun au rămas rucsacul, lanterna, harta, biscuiții, prietenia, părul prins într-o codiță, la spate, curajul drumului. Unii au ales cărările munților și pot acum privi, de la înălțime, până hăt, în zare, alții s-au aventurat pe mare,  legământ făcând cu întunericul și abisul, destui s-au îmbarcat în avioane cu puii lor de Cireșari alături iar mulți, foarte mulți i-au petrecut, pe cei fără de stare, cu ochii și cu gândurile întru noroc și speranță.

Cireșarii s-au ținut de promisiuni, au făcut mai târziu ce-au citit în copilării, pe vremea vacanțelor de vară: și-au umplut rucsacele și s-au cununat cu drumul, taman ca-n cărțile lui Constantin Chiriță. Mă-ntreb dacă scriitorul și urmașii lui, echipa de tehnoredactori, directorii de edituri au realizat vreodată, o clipă măcar, ce impact pe termen lung asupra demograficului, economiei, politicii și a societății românești au avut aventurile și călătoriile Cireșarilor, în cele cinci volume reeditate atât cât să alimenteze non-stop basmul călătoriei ca scop în sine.