Zilele Amanților- filmul românesc perfect

Amarnic puse pe căpătuială, atente să nu le scape nici un ac de siguranță pe gaura chiuvetei, personajele Corinei Ozon din Zilele Amanților te-mbolnăvesc de ficat. De un dinamism feroce, cu ochii în patru la orice oportunitate, gratuitate, atenție sau flirt, de-a valma, ele reușesc să deseneze un crâmpei din societatea de ieri, alaltăieri- cel mult, dar mai ales de mâine dintr-o Românie bucureșteană prin excelență.

Pentru că zilele și nopțile sunt frumos delimitate de bariere semnalizate cu reflectoare, nu poți să te superi pe ele mai ales că, intre mantinelele zilelor, acțiunea zboară ca pucul într-o arenă de hochei. E lumină. E soarele în creștetul personajelor și parcă îl simți și tu, citind.

Nu-i vreo eroină mai brează decât alta, toate gândesc, visează și așteaptă cam același lucru: să dea lovitura, să se chivernisească. Navigând abil, într-o lume strălucind de efervescență la lumina zilei ce pare că nu se termină niciodată, eroii, la rândul lor, nu se dezmint și voinicește se lamentează, voinicește mint, voinicește își acordă circumstanțe c-un tupeu și-o obrăznicie dezarmante. Pufnești în râs, instantaneu.

Dincolo de acțiunea în sine, limbajul este, însă, și mai colorat. Nu poți citi cu voce tare dar poți să te oprești și să râzi cu poftă știind că, în fond, vorbim despre un stil asumat de scriitură, după cum anunță, cu șoptită precauție, autoarea.

Eu n-am idee când și cum a absorbit Corina Ozon atâta Social în făptura-i diafană dar cu siguranță a adunat atât de mult încât frecvența năucitoare a verbelor, întorsăturile de situație se năpustesc ca o refulare, o descărcare masivă dintr-un preaplin de știut, văzut și înțeles pe lumea asta.

Îți rozi unghiile în timp ce citești, pleci la fumat, te întorci, mai pui o cafea, dai muzica mai tare, mai încet, nu răspunzi la telefoane și nu reușești să te desprinzi de acțiunea care sare, pur și simplu, în spinarea ta.

În capul tău se naște, încă de la prima pagină, o lume. Parcă n-ai nevoie de descrieri de niciun fel, atât de viu și pictural este fiecare cadru.

Cartea Zilele Amanților este filmul românesc perfect. Vezi, mai mult decât citești, auzi mai mult decât personajele înseși vorbesc. Pentru că granița între dialog și gând vorbit este atât  de fină, citind, ai impresia că e un dialog gălăgios de colo până colo. 

N-ai timp să respiri, n-ai timp să-ți dai cu părerea, că te-mpinge acțiunea de la spate. Zilele Amanților a fost scrisă și se citește cu viteza surfingului de net, după o pauză de-o zi: cu înfrigurare, cu imaginea bine reglată din tunning, cu sunetul la maximum.

Îți crește tensiunea, îți vine, în pauzele scurte pe care le furi cititului, să zici c-așa ceva nu există. Un promiscuu, fin ca o aripă de fluture, aparent adresat maselor, în realitate cu trimitere fix în mințile devoratorilor de literatură. Nu, în limba română așa ceva nu s-a mai scris.

Mai am circa douăzecișicinci de pagini și termin cartea. Sunt buimăcită ca după o zi la gym. Îmi place de mor, cred c-am să citesc o pagină pe zi, să mă duc cu povestea până aproape de Paști.