De când mă știu, fac ce Trebuie.
A crescut, acest Trebuie, cu mine odată.
A trebuit să dorm la prânz și asta m-a obligat
să cultiv eschiva, a trebuit să mănânc ciorba la felul întâi și-am crescut cu spaima
de ciorbă, a trebuit să fac întâi lecțiile și apoi să ies afară la joacă deși
toți copiii erau deja în jurul blocului și epuizaseră rugămințile la ai mei:
tanti Manea o lăsați pe Magda afară? Haai, tanti Manea, vă rugăăăm.... Degeaba,
eu trebuia să învăț de zece.
A trebuit să nu merg la petrecerile din liceu
decât până la 10 seara, indiferent că ele țineau până în zori pentru că, nu-i
așa, nu se cădea ca o domnișoară să piardă nopțile fumând, dansând, doamne ferește
de vreo nefăcută.
A trebuit să am un
logodnic declarat ca să pot ajunge la Costinești, vara, altfel n-aveam voie,
cum era să plec eu de haimana la
Costinești? A trebuit să mă mărit în studenție, să-mi pun o ditai verighetă din
aur masiv, ca să scap de-un potop de-alde Trebuie. Pentru ca, schimbând
coordonatele vieții și devenind mamă, Trebuie să fi trecut, suveran și
neîntrebat, încet da sigur, pe primul loc.
A trebuit să mă mărit
din nou, imediat după revoluție, ca să disip întrebările ori avansurile, atunci
când cariera mea urca pe scara către cer. Treptat, n-a mai fost loc de Vreau,
de-atâta Trebuie și trebuie mi-a devenit o a doua natură.
Pe mine nu m-a-ntrebat
nimeni, niciodată, dacă ceea ce făceam era ce Voiam,sau făceam fiindcă Trebuia.
Cred că nu eram cea mai simpatică făptură, dup-atâția de Trebuie, aliniați. Așa
cred eu.
Am strecurat câte un
Vreau, timid, în cele trei decenii galopante de ridicat copiii și crescut palate, ori viceversa.
De încununat anotimpuri și de numărat treptele din cariera profesională, ori
viceversa.
Ca prin minune, de
câțiva ani s-au potolit musonii tensiunilor conjugale și Trebuie a obosit să-și
mai pună mâinile în șolduri dinaintea mea, înainte ca eu să zic ceva. Treptat, Vreau
i-a luat locul. Și-am început să mă gândesc ce Vreau.
În primul rând m-am
trezit că, da, poate Vreau și eu ceva.
Nu-i ușor să-ți
reamintești ce vrei, după atâția ani, să-ți reamintești cine ești, să te
descoperi cum ai crescut, cum ți-au înflorit gândurile și cum ți s-au dizolvat
tâmpeniile de ambiții, în răsărituri mai fine decât orice pereche de pantofi de
firmă.
(Foto: Behance)
Merg printre rafturile
de flori ale unui supermarket și, de-a dreapta și de-a stânga e o puzderie de
ghivece cu zambile, narcise, lalele, toate instruite să înflorească spectaculos
la 24 de ore după aducerea acasă. Mă pierd și parcă le-aș lua acasă cu mine pe
toate, să mai îndulcesc gerul de februarie.
Din spatele capului, vocea lui
Trebuie șoptește: oricum se ofilesc, bani aruncați..., numai că, de când a
intrat în legalitate, Vreau a prins curaj și, cum nu era cine să mă vadă
pierdută printre atâtea rânduri de ghivece cu flori, am ridicat din umeri, cu
capul într-o parte și-am zâmbit la mine: am să iau cât de multe încap în coșul
ăsta uriaș, fiindcă așa vreau.
Vreau vine greu, e timorat
de-atâta Trebuie, după atâția ani. Îi dau curaj cât pot, îl văd cum se
întremează de la o lună la alta, îl țin de mână.
Am pereții vernil și,
îninte de zugrăveală cred c-am să desenez niște cai. Cai verzi, pe pereți. Asta
Vreau. Ai avut vreodată cai verzi pe pereți? Dar nu-i așa c-ar fi nostim, fie
și pentru o zi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu