Aici, unde și pământul vorbește cu tine

Scriu din România de două zile și urechile îmi pocnesc de vorbele neîntrerupte ale pământului, Pământ vorbitor, de jur împrejurul meu. Aici și pământul se ridică într-un cot, așa, alene și începe a sta la taifas cu tine, când nu te aștepți.
 Aici pământul este viu, are voce, se mișcă în freamătul copacilor deja verzi, vorbește în foșnetul frunzelor, în ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor, te ia la rost, te ia la întrebări, parcă te știe de când lumea iar tu devii mic-mic de tot.


Stau și mă întreb dacă nu cumva pământul ăsta zbuciumat, demanding, e cel care dă freamătul uman atât de puternic, de viu în aste locuri.
 Oamenii vorbesc despre pământ, Oamenii răspund pământului, cu toată forța lor.
 Păsările, între cer și apă, țin un ochi spre pământ, Poveștile ies din pământ, pur și simplu!

 Sunt copleșită de impresii, oamenii din jurul meu au băut apa poveștilor și au fost scuturați la rever de degetele pământului, ca nicăieri în lume.

 Vuiește pământul, încheiat la nasturi, se mișcă, se înfoaie, nu-i convine, revendică iar oamenii sunt aidoma, sunt din pământ.

 Nu-mi amintesc să mă fi trezit vreodată pământul din somn. Mi s-a întâmplat acum.
  La rândul meu sunt din pământ, de două zile și încerc să mă amestec într-o mulțime de semeni și să încerc să înțeleg ce efect are paralela 45 aici, în România.