Am să înșir aici
lucrurile de care mi-e dor și, probabil c-ai să le regăsești, printre ele, pe
cele de care ți-e și ție dor. Să le pun, odată, pe hârtie, ca la spovedania de
pe urmă, să pot muta și eu sufletul spre primăvara care tropăie mărunțel în
zăpada sticloasă, înfofolită încă în cojoacele din piele de ren.
Mi-e dor de Bucegi. De Bucegii
de ieri, de- alaltăieri, de azi. Am văzut recent pe facebook câteva imagini
postate de Lucian Mândruță, pe la Sinaia și Bușteni, poze luate de pe șosea, cu
telefonul, și mi s-a strâns inima (poza de mai sus este a lui Mândruță, chiar). Mi-e un dor cumplit de design-ul Bucegilor,
de linia crestelor, umbrele văilor, trufășenia stâncilor care stau să se
prăvale peste Valea Prahovei. Drumurile mele în România nu mai ajung acolo,
întrucât cele câteva zile petrecute cu părinții îmi consumă toată vacanța.
N-am
condus în țară și mi-ar fi frică să închiriez o mașină să merg să văd locurile
despre care vorbesc. Zău dacă mai știu toate semnele acelea, europene, de circulație. Ar fi, apoi, mânăstirile din Nordul Moldovei, despre care
m-am săturat povestindu-i fiului meu cel mic și pe care slabe șanse am să i le
arăt curând, în cele câteva zile de voiaj românesc. Zic câteva întrucât vacanțele mele canadiene sunt imposibil de zgârcite
cu timpul.
M-aș duce la Sibiu, să
văd Brukenthalul, aș sta în București pentru o raită în Muzeul Național de
Istorie. Asta ar însemna câte o zi întreagă, de unde să am eu câte o zi întreagă
doar pentru ele?
Nu mai zic Muzeul
Țăranului, sau Antipa renovat, de Salina de la Târgu Ocna, peștera Muierilor,
mânăstirea Govora, cetatea Histria, barajul de la Turnu Severin, până și
sărătura Bărăganului, ciufulit iarnă sau vară, îmi răscolește amintiri.
Mi-e
dor de miros de tren în Gara de Nord, de miros de vapor în port la Tulcea, de somn
prăjit cu mămăligă la un Plonge, dac-o mai exista, pe malul mării, de Slănic
Moldova, așa, mers la pas și răscolind frunzele cu un băț, de telecabina de pe
Tâmpa, de raiaua Brăilei fluturându-și poalele capotului lung peste Dunăre, de
Calea Victoriei. N-am ajuns încă, niciodată, în vestitul Centru Vechi, renovat,
al Bucureștiului. Impardonabil, știu.
Mi-e așa, un soi de dor
să văd cum, cei trimiși din România aici, în Canada, să reprezinte statul român
în fața autorităților canadiene, mai lasă deoparte cele ștergare și tradiții
populare, omniprezente la întâlniri, adunări, ocazii sărbătorite la ordin și
chiar pun suflet să ne aducă ceva din România de azi, cu cultura de azi, cu
lucrurile esențiale, excepționale, care definesc, azi, românimea de acasă: o
fantezie, o creativitate ieșite din comun, avangardiste și bine conturate cât
să se alăture, cu succes, trendurilor noi și efervescente europene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu