Bricul Mircea reface călătoria goeletei Speranța din Toate pânzele sus.

Bricul Mircea pleacă pe urmele goeletei Speranţa, din romanul ecranizat al lui Radu Tudoran, Toate pânzele sus! 
La bord, Vergil Chițac, comandantul și rectorul Academiei Navale "Mircea cel Bătrân", fost coleg de facultate cu mine la Nave, în Galați. Iar povestitorul nu putea fi altul decât excepțional de talentatul jurnalist Mihnea-Petru Parvu.

Bricul Mircea, la 76 de ani 

Itinerariul? Din Sulina până la Punta Arenas, Tahiti, Sidney, Singapore și Maldive. 
Mihnea, 'ți-ar viața ca o pradă să-ți fie...

http://www.evz.ro/la-76-de-ani-bricul-mircea-se-antreneaza-pentru-inconjurul-lumii.html

Povești Din Nord (9)- New Brunswick Migrează Spre Vest

Compasul orientării în creierul păsărilor, al oamenilor și probabil al celor mai multe din viețuitoare spune, istoric, același lucru: ca să-ți fie bine, pune  busola pe Vest. Marile migrații lasă Estul în urmă, într-un ciclic abandon, pentru a-l redescoperi apoi când ceasurile își vor fi epuizat toate orele, după ere, după vremuri. Așa e rostul, așa l-am găsit de când ni-l amintim.

Grand Falls Gorge, NB

New Brunswick, o provincie canadiană mare cam cât Moldovele reunite de acasă, un pământ stâncos spălat de Atlantic, veșnic cu papucii uzi de-atâtea ploi ori zăpezi pân la acoperiș, își face și ea, tăcut bagajele.

În Estul sărac (GDP @$42,000/capita și o populație de aproape 800,000 locuitori), cu resurse limitate, lumea nu prea mai are de lucru.

Doamne, ce-am făcut!?

Ca la spovedanie vin, plec capul și zic, Doamne, ce-am făcut!? 

Am plonjat, în trei ore de introspecție, în cine sunt, cu un pic de ajutor la zbor. 

Dibuind în zare un înger cu funii de vorbe pe după umăr, m-am lăsat atârnată cu capul în jos, să văd lumea și altfel, până departe, în crucea nopții.

source: natura-bushcraft.blogspot

Nu mai sunt aceeași. Urc, încet, pământul la rang de cer, am timpul în degete,  sunt epuizată, zic. Ce mi-a trebuit, aia am găsit. 

Habar n-am, cum ziceam.

Va trece timp să-mi revin. Undeva, înlăuntru, o lampă cu gaz își reflectă lumina-ntr-o oglindă afumată.

Cer vreme, cer pace, cer Iar.

Mă uit la mine-ntr-o icoană, îmi prind părul în codiță și mi-e frică, de bine ce-mi e, de frică ce-mi e, de bine ce-mi e. Sunt cu mult mai mică decât mine.

Povești Din Nord (8)- Și Când Nu Mai Pot, Ei Pleacă

Când te naști, energia pământului ți se leagă de ombilic, pe viață. La fel se întâmplă cu fiecare, în fiecare colț de lume. 
In NorthWest Territories din Canada, la nord de Cercul Polar, pe o suprafață de 1,36 milioane kmp, cam cât cinci Românii și jumătate, locuiesc vreo 43,000 de oameni. Există și o capitală, la Yellowknife iar cei ce trăiesc acolo se ocupă preponderent cu mineritul. Asta dacă locuitorii nu sunt nativi (cam unul din trei locuitori este First Nation) și atunci se ocupă cu vânatul ori pescuitul.

Source: StatsNWT

Minele de diamante au dus teritoriul pe locul întâi în lume la Produsul Intern Brut (GDP) pe cap de locuitor: $76,000. 

Uriaș, corect. Mare parte a banilor ajung la nativi, întrucât două dintre cele mai mari mine de diamante canadiene se află pe teritoriile lor.

In NWT nu sunt partide politice ci un fel de Adunare Națională (Local Assembly) care se ocupă de treburile obștei. 

Tradițional, NWT este un teritoriu friguros tot timpul anului. Mai puțin în ultimii ani când, de când cu schimbările climatice, vara se înregistrează temperaturi mai ridicate decât la Toronto. 
Ce va urma, grație acestor schimbări climatice, rămâne de văzut.

Source: StatsCan

Un recent recensământ local anunță că din aprilie anul trecut și până acum 491 de locuitori sau 1,1% din populația NWT a plecat de-acolo, pur și simplu.

Oamenii au plecat mai la sud, cei mai mulți au coborât pe coasta de vest, în British Columbia sau Alberta. 

Un trend care-i pune pe gânduri pe cei din Local Assembly dar care are explicații reale în rândurile locuitorilor.
Articolul publicat de CBC (http://www.cbc.ca/news/canada/north/n-w-t-population-shrinks-by-almost-500-largest-yearly-drop-since-1999-1.3123059) aduce comentariile celor care locuiesc în zonă și cunosc situația mai bine decât oricine: casele au prețuri imposibile, chiriile sunt exorbitante. 
Școlile se termină la clasa a X-a, mâncarea este scumpă, curentul, gazele, totul este scump, cu mult peste prețurile din restul Canadei așa încât salariile uriașe primite din minerit se cheltuie pe trai și utilități. 
Ar mai fi drogurile și criminalitatea, calitatea precară a serviciilor, etc.

O sută de dolari, o navetă de apă

Locuitorii NWT migrează spre sud, căutând condiții mai bune pentru ei și copii lor. 

Strâns legat de traficul la minele ce susțin economia locală, un bilet de avion dus-întors din Toronto la Yellowknife, adică 8 ore de zbor continuu nu depășește 650 de dolari, în sezon. 

Spre comparație, către alte destinații nordice  (Nunavut, Iqualuit sau Ulukhaktok) mai puțin conectate economic, biletele ajung la peste $4,800 de persoană.

Da, nordul Canadei se mută, în tăcere, către sud. Rup, cu dinții, legătura ombilicală cu pământul lor. Și nu-i poate nimeni opri pe acești oameni să-și scrie viețile cum vor ei. Deocamdată.

www.denenation.ca

Pe Caii De La Biciclete

Era o dată un neam cu casele pe-o vecinătate la mare căutare între imobiliarele vremii: lățime la stradă, vii, livezi, grâu și secară, ieșire la marile ulițe mondiale, nici prea cald dar nici prea frig, numai bine. 

Unii i-au propus neamului să-și vândă hatul și să rămână în chirie, alții au dat să i-l ia cu japca, iar câțiva l-au hărțuit, mărunt-mărunt, doar -doar și-o face bagajele și pleacă. 

N-a fost cazul, un’ să pleci când ai casă cu grădină și copii de crescut? În vremuri, neamului i s-a-ntâmplat să mai mute gardul, la dreapta or la stânga, după cum o cereau scorurile meciurilor vremii dar, una peste alta, tot p-acolo era de găsit, codul poștal a rămas același.

Astăzi la Blue Mountain

După aproape doi ani de pauză, azi am fost la Blue Mountain, stațiunea turistică situată la vreo 130 km nord de Toronto, pe malul lacului Huron, la Georgian Bay.

Pe-un buștean, ca-n scrisul lui Radu Tudoran

Câteva observații: stațiunea se dezvoltă continuu deși prețurile sunt la fel de mari ca și în alți ani, un lucru bun, zic eu.

Drumul până acolo, vreo oră și ceva, plin de serpentine pe Airport Rd, la fel de frumos, o bucurie de condus.

Multă lume, ceva entertainment, nimic spectaculos.
Ce a fost spectaculos însă de văzut a fost plaja care în alți ani se întindea pe cel puțin 10 metri lățime, astăzi redusă la o potecă, pe malul lacului. A intrat apa peste ea.

Pentru Alte Și Alte Cuvinte

Un tânăr și talentat scriitor de cuvinte dintr-o lume paralelă mustește de-un timp, a îndrăgostire. Ceasurile lui atârnă orele vineții ale apropierii istoriei, el le primește și le convertește în lebede albe din sticlă. La fiecare rând scris, el atârnă ocaua destinului,  la fiecare pauză de respirație îi auzi inima bătând.

El poartă mască de scrimeur, iubirea lui e iradiată de preaplinul chimiei aburinde. El îi scrie noaptea, ea adesea dezleagă integrame în autobuz, ziua. El i-a deschis cerul lui de stele, ea poartă cercei-păianjeni.

România, ca un abur ascuțit, fix în mijlocul cercului

Ne-adunăm, instinctiv așezând primele etaje ale piramidei lui Maslow, pentru socializare.

Nevoia de socializare este atât de puternică încât cel mai firav semnal ne scoate, cu zecile, din case. Nimic nou, toate diasporele funcționează la fel, cea canadiană nu face excepție.

Ce urmează însă este electrizant. Discuțiile devin imediat intense, profunde, tridimensionale încât o portocală de-ai pune-o între noi, ar exploda spontan. Durează cu orele, semn că taifasul ca stare a traversat oceanul și revarsă dopamina pentru săptămânile care urmează. Batem Școala De La Păltiniș doar cu filosofii spontane și cu mâinile goale. 

Vorbim viață. Copii. Părinți. Bani. Iubiri. Case. Reumatisme. Scumpiri. Planuri. Școli. Amenajări ori reparații. Mașini. Autorități. Filme. Pașapoarte. Haine. Socată și vișinată. Vopsea de păr. Grădină. Joburi. Lehamite. Distanța ce crește între noi și copiii noștri. Între noi și părinții noștri, cei cărora le mai trăiesc. Capcane de șoareci. Visuri. Filme. Bancuri. Chestii comice. Costa Rica la pensie. Ba nu, sudul Franței. Sau undeva în Ardeal.

De trei ori, în jurul lumii

De trei ori în jurul lumii învârtitu-m-am, de când n-am mai scris. Mi-e blogul ud-leoarcă, după ruperile de nori din ultimele zile. Creta cu care-am desenat Șoseaua Nordului s-a dizolvat în torenții vineții, doar pietrele mari  au rămas pe locurile lor. Și eu.

Aș fi vrut să n-am dreptate când, cu ceva zile în urmă, scriam despre cum percepția despre diasporă în țară rămâne blocată-n stereotipuri, ca musca-ntre geamuri. Că temerile, reținerile noastre, ale celor de-afară, iată, sunt legitime. Tare aș fi vrut să n-am dreptate. N-am să zic mai mult, am să observ în continuare. Păcat .

Văzută de pe blog, viața mea desenează telenovele, într-un vârtej de trăiri aprinse sugrumate de tăceri gri. Doar câțiva știu că scrisul îmi vine din coșul pieptului, trece razant pe lângă inimă și iese prin ochi, minte și degete, simultan, direct în pagină. Că scrisul este una și viața-mi- un pic alta.

Din București mi-am luat o cravată de pionier tivită cu tricolor. E din nylon, e exact ca cele din copilărie. Doarme acum în cutia cu amintiri. 

În tren, tot în România, normal, am cunoscut un pictor de icoane, pe Daniel Ilie.
E tânăr, cam la 30 de ani și tare bun povestitor. Are o soție talentată, pictoriță și ea (pe Antonia) și o fetiță de vreun an.

Mi-a povestit cum lasă Bucureștiul în urmă și se mută, cu mica lui familie, la Vatra Dornei, să fie aproape de spiritul care-i sporește înotul în râurile de culori ortodoxe.

Își cumpăraseră o casă cu etaj și cerdac, pe una dintre coastele blânde ale munților Suhardului, un colț de rai în sudul Bucovinei , cu care și cerurile și istoria au fost întotdeauna îngăduitoare.

Iar în tren, la întoarcere, l-am cunoscut pe Emil Lupu, jandarm în trupele speciale, acolo cu DNA-ul, DIICOT-ul, oricum dintre aceia care apar la televizor, de când cu anticorupția.

Vorbim Diaspora- ”Așa se Face”, fără manual

Voi sunteți Acolo, acasă. Noi suntem Aici, afară și de-o seamă cu voi.

Noi suntem plecați cu sutele de mii, în ultimele două decenii și ne-am așezat care pe unde s-a priceput. 

La voi viața n-a sărit nici măcar o săptămână în calendar, de era vară sau iarnă, iar calendarul bisericesc, lipit pe perete în bucătărie, v-amintește de tainele pământului, ale bobocilor de gâscă și ale rodului, de posturi și de sfinți cu nume de prieteni.

La noi un fir s-a rupt decum am părăsit Otopeniul și l-am reînodat în cealaltă dimensiune, cea a orelor mai scurte și mai intense din lifturile clădirilor din oțel și sticlă, tot mai înalte. 
Firul sărbătorilor, de la an la an s-a topit din calendare. 

De zilele onomastice ne-amintim atunci când se revarsă, brusc, căldări de felicitări pe facebook. Funny, știu.

Ce voi nu mai vorbiți, fiindc-a trecut atâta timp, la noi trăiește. 

Și voi și noi ne-am fugărit, jucat cu patimă, ne-am bătut între noi, când eram mici. Voi probabil c-ați mai uitat, noi, nu.

Și voi și noi ne-am plimbat pe sub tei ori castani, în adolescență, în hăinuțele prost croite la Apaca dar cu sufletele arzând de tainele chimiei împrăștiate în priviri ori în tăceri, la asfințit. 

Voi mai treceți și acum pe-aceleași străzi. Da, nu le mai regăsiți fiorii. Fiindcă fiorii au mai plecat și cu noi. Noi am luat străzile, cu anii lor cu tot,  cu parfumul teilor și ochii strălucind în penumbrele felinarelor.

V-ați crescut copiii cum v-ați priceput. La fel și noi.

I-ați învățat mândria de a fi român. Noi ne-am cam justificat copiilor.
I-ați îndrumat să-și viziteze locurile sacre și să-și păstreze prieteniile de foc. Noi le-am spus, nu o dată, să se ferească de români. Nemotivat, cel mai adesea.

I-ați învățat să să aibă curaj și determinare. La fel și noi.

Voi i-ați mai articulat, cu palma la fund, cu cartea-n cap când dădeau în gropi de indolență. Noi îi amenințam că-i trimitem în România, cam ca-ntr-un lagăr, dacă nu erau în stare să facă folositor ceva în viață.

Mici povești de curte

Dis-de dimineață, sub cerul-indigo, înainte să răsară soarele, s-aude privighetoarea. Pe la 5, de obicei. Nu-i răspunde nimeni, sunt probabil singura pe stradă care-o ascultă prin geamul întredeschis.

Ies în curte. 

În semiîntuneric, cei mai întârziați dintre racooni își unduie dolofănimile, obosiți de preumblat peste noapte și se pierd printre tufișuri, spre vizuini. Sunt chiori de somn.

Raza verde sparge văzduhul, cât ziua este încă tînără și aruncă-n balansoarul cerului, roz și bleu și violet. 
Luna-i  albă, uitată de cu noapte sus pe boltă. Curtea-i verde cu gard roșiatic, ca și ieri, ca și alaltăieri.

Se deschid liniile, încep avioanele să decoleze: Air Transat, WestJet, Air Canada, iar Air Transat. Ăștia cu Air Transat pleacă în vacanțe-n sud și-s cei mai vrednici la decolare. 

Ce joacă!

Iarba-i năucă de roua nopții și niciun prosop nu i-ar ajunge să se zvinte. Firele înțeapă, vibrând, tăria dimineții.

În papuci, fac bilanțul la grădina de zarzavaturi: cineva mi-a furat, peste noapte, căpșunile pârguite. Aha, și a mâncat frunzele de pătrunjel până la tulpini...cine-o fi. Vreun dinozaur, o girafă, un hipopotam, ceva, gândesc.

Salata-i istorie. Ceapa și roșiile sunt bine-mersi.

Un cotoi tărcat se strecoară printre uluci, la rasul gardului și-o șterge, când mă vede. 
Trag furtunul spre grădină și, plimbându-l de la un răsad la altul, le mai alint, le mai vorbesc: petuniile sunt și mai multe, regina nopții a prins curaj și-și înalță lujerul încărcat de flori, bănuții portocalii par bine-mersi, la fel mușcatele. 
Și alte alea, albe și roșii, pe care habar n-am cum le cheamă.

Liniște, soare. Cârduri de grauri fac un stop pe crengile părului tuns artistic în primăvara asta. Arată părul ca o salcie rotată și, slavă domnului, nu mai are frunzele pătate cu stropi portocalii ca-n alți ani. 
Pare că s-a-nzdrăvenit iar pere are cu duiumul, noduri verzi atârnă în buchețele, doar să-ntinzi mâna la ele.

Cele Mai Lungi Secunde Din Lume

Cele mai lungi secunde din lume vin când ți-e foame de mori și aștepți, în fața cuptorului cu microunde, să ți se încălzească porția. Ele durează un infinit.
Când ești prins în trafic, cei ce traversează intersecția abia se târâie iar semaforul ține, pur și simplu cu ei cu ei: 15- 14- 13- 12- 11- 10- 9...
Când aștepți rezultatul unor analize medicale iar asistenta pune telefonul în Hold. Când aștepți rezultatul unui examen pe care îți dorești din tot sufletul să-l promovezi.
Când verifici, să fii sigur că ți-a intrat salariul în cont, iar website-ul băncii se mișcă ca o țestoasă. Când, întins pe șezlong, afară, soarele-ți bate-n ochelarii de soare iar norul, singurul nor la orizont, nu vine-odată să-l acopere, să-ți dea un pic de răcoare.
Când pantofii noi te bat la călcâi și mai ai doi metri până în casă.

Sunt unică, tu nu-nțelegi?!?

Stai jos, c-avem de vorbit.

Uită-te în ochii mei, dacă poți.

Mă citești pe ascuns, continuu, cu o fervoare de maniac, îți văd adresa de IP veșnic prezentă în paginile mele. Îmi copii și studiezi fotografiile din toate unghiurile, mă cauți în urechi, în buric, între degetele de la picioare, în fiecare imagine pe care o ai furată din albumele mele. 

Și știu asta.

 Îmi verifici trăirile brodate-n vorbe,  îmi bănuiești gândurile și le mesteci în minte, în felul tău. 

Te-ntrebi adesea cât anume ai cunoscut, dacă vreodată ai cunoscut ceva din mine.

Greșesc?

Nici să dormi nu poți, verifici netul ori de câte ori te întorci, în pat, pe partea cealaltă, nu cumva să fi publicat pe blog iar tu să nu știi.

Știu că ți-e frică de Timp, știu că ți-e frică de anchilozarea pe care o simți, dimineața, când faci primul drum la baie și te-ntrebi, invariabil ce naiba ți se întâmplă.


Citește continuarea Aici.


***
Acesta este un text scris cu furia cuiva care și-a găsit poșeta răvășită, mașina descuiată și cotrobăită, parola la computer- spartă. Dintr-o suflare.

Povești Din Nord (7)- Satul căruia i-e frică să-și părăsească vatra.

Se numește McCallum și este o așezare de pescari cu 84 de suflete, dintre care șase copii, situată în îndepăratul nord al provinciei Newfoundland and Labrador.
Comunitatea este așezată pe coastele pietroase ale Atlanticului de nord, într-un fiord uitat de lume și de timp.
Nu sunt șosele așternute până la McCallum, se poate ajunge doar cu feribotul sau cu avionul.
McCallum n-are spital, nici dispensar ci doar o asistentă medicală care vine dintr-o altă comunitate. Face naveta, o dată la două săptămâni și-i mai întreabă de sănătate.

Ca să ajungă la cel mai apropiat spital, locuitorii din McCallum trebuie să -și planifice să rămână undeva pe drum, în găzduire peste noapte, fiindcă feribotul nu circulă în fiecare zi iar drumul lor către punctul medical înseamnă ore nesfârșite cu mașina.

Izolarea și distanțele i-au dus pe oameni la capătul puterilor.

Astfel stând lucrurile și profitând de prevederile unei legi în vigoare pentru așezările izolate, locuitorii din McCallum au deschis și semnat o petiție în care au cerut expres să se mute cu toții, cu sat cu tot, mai aproape de civilizație.
Pentru relocare, guvernul provincial are fonduri alocate iar acest lucru s-a întâmplat deja cu alte minuscule așezări care s-au mutat, cu cățel și cu purcel, mai la șosea, cu ani în urmă.
Numai că legea prevede ca cel puțin 90% dintre locuitori să semneze pentru relocare, pentru ca costurile mutării să fie integral suportate.

S-a deschis petiție și la McCallum.
Petiția a circulat și, decepție mare: doar 75% dintre locuitori au semnat pentru relocare.
Descurajant răspuns pentru comitetul de inițiativă.

Aceiași inițiatori ai petiției au oferit însă și explicațiile eșecului: locuitorii din McCallum s-au născut, în marea lor majoritate, în sat. Acolo au trăit toată viața, nu știu altceva iar acum le este, pur și simplu, frică să se mute în altă parte.
Nu vor să se mute, le este frică.

Toate asigurările date că relocarea va decurge bine iar avantajele apropierii de civilizație vor fi evidente nu au reușit să convingă câteva zeci de localnici ( în marea lor majoritate seniori) să se lase mutați din satul lor.
"Ei nu știu ce e dincolo de satul lor, ei se simt confortabil trăind aici, ca și până acum", spune cu resemnare o locuitoare.

(povestea de mai sus a fost publicată de CBC North:(aici este știrea)

***
Am adus cu bună știință povestea celor din McCallum, aici. Este emoționant să recunoști trăiri familiare, aici, în lumea nouă. Este reconfortant să te poți identifica cu ele, să închei, cu ochii minții, cercul pe care umanitatea îl face împrejurul planetei.