România, ca un abur ascuțit, fix în mijlocul cercului

Ne-adunăm, instinctiv așezând primele etaje ale piramidei lui Maslow, pentru socializare.

Nevoia de socializare este atât de puternică încât cel mai firav semnal ne scoate, cu zecile, din case. Nimic nou, toate diasporele funcționează la fel, cea canadiană nu face excepție.

Ce urmează însă este electrizant. Discuțiile devin imediat intense, profunde, tridimensionale încât o portocală de-ai pune-o între noi, ar exploda spontan. Durează cu orele, semn că taifasul ca stare a traversat oceanul și revarsă dopamina pentru săptămânile care urmează. Batem Școala De La Păltiniș doar cu filosofii spontane și cu mâinile goale. 

Vorbim viață. Copii. Părinți. Bani. Iubiri. Case. Reumatisme. Scumpiri. Planuri. Școli. Amenajări ori reparații. Mașini. Autorități. Filme. Pașapoarte. Haine. Socată și vișinată. Vopsea de păr. Grădină. Joburi. Lehamite. Distanța ce crește între noi și copiii noștri. Între noi și părinții noștri, cei cărora le mai trăiesc. Capcane de șoareci. Visuri. Filme. Bancuri. Chestii comice. Costa Rica la pensie. Ba nu, sudul Franței. Sau undeva în Ardeal.

La un moment dat, prin filonul comun, cel ce ne pleacă fix din creiere și se ramifică în însetate sinapse,  pleacă fluidul, unda și începem a vorbi România. Unul dă tonul, cu toții așteptam momentul.

Se naște, spontan semnul ăla mare de întrebare, ăla cel mai mare.

Și continuăm a vorbi România. Cu bune, excepționale, rele ori catastrofale, năucitoare ori paradoxale. Cu ochii pe ea, într-un contract de uniune silnică pe viață, în întâlnirile aste România însăși țopăie ca un abur ascuțit, fix în mijlocul cercului iar noi lăsăm capul pe spate și privim crengile arțarilor lumii întâia.

Răgușim vorbind România. Tainic, am vrea să divorțăm de România și să fugim, pierduți în lume. Dacă ne-ntrebi ai cui am vrea să fim, nu cred că are vreunul răspunsul potrivit. Ai oricui, doar ai României- nu. Iar în timpul ăsta, precum adolescenții care lungesc gâturile când trece vreo fată frumoasă, noi aprindem harta României în creiere și o luăm mărunt la tocat: ba că-i strâmbă, ba că-i imorală, ba că-i, în fapt, cam nasoală, cu tot internetul ei ultrarapid. Discomfortul de a zgâlțâi un lanț de decizii luate cu ani în urmă  își cere tributul lui.

Șansele să se-ntoarcă cineva din Canada în România, fie și la pensie, sunt, obiectiv, reduse. Dacă din Europa drumul poate fi împachetat într-o geantă de autocar, la noi doar vrăbiile și corpul de literă din computer mai seamănă cu cele de-acasă. Nimic altceva. Iar schimbările în noi sunt, deja, de fond. 

Nu mai putem. Așa cred.

Vom continua să știm, cunoaștem, să tocăm temele românești predilecte, cum am făcut-o atâția ani. Vom trimite bani, când e cazul. Vom suspina, plânge chiar la câte un cântec ce ne spune ceva anume, ori în ajunul Crăciunului. Deh, facem la fel în fiecare an, fără excepție. 

Vom continua să ne adunăm, pe la unul sau la altul, la sărbători ori la picnicuri, cărând semnul acela uriaș de întrebare ce dănțuiește între noi, trăgând valul de fum cinic până-n vatra de mijloc a conștiințelor noastre, cu speranța secretă că vom ieși victorioși și, finally, liberi. Ce râsete, ce veselie! Și doamne, deloc nu putem fi păcăliți și, doamne, știm tot-tot.

Filosofice și existențiale, între mici și beri, la umbră. 

Pentru ca, la un moment dat să se producă declick-ul și, prin filonul comun, cel ce ne pleacă fix din creiere și se ramifică în însetate sinapse, începem a vorbi România. Cineva dă tonul, cu toții așteptam momentul.