Domnişoară, iazurile fierb

Astăzi sunt atât de tânăra, încât anii îmi ajung de-o socoteală simplă, cam cât mărunţişul din portofel.

De dimineaţă am cernut flori imaginare de cireş peste Toronto, peste somnurile copiilor şi ale copiilor copiilor mei, îndeajuns de multe încât parfumul lor a intrat în piele, pe sub tricoul de somn. N-am stare să văd soarele ciobit astăzi de eclipsă, să simt în nări ceaţa drumului pe podul peste Humber, în drumul spre birou.

Pe biroul meu, până şi orhideea şi-a întors florile cu faţa la mine. Un million de e-mailuri aşteaptă cuminţi rezoluţii pretenţioase iar eu chicotesc a primăvară, prin lăuntrul meu, în timp ce-mi îndrept ţinuta, aşa cum m-a învăţat mama că şade o adevărată domnişoară.

 Astăzi sunt domnişoara cu părul dezordonat, în blugi, cu un buget de jde milioane pe mâna la propriu, cu agenda plină de numere de telefon solitare, cu facebook-ul deschis, discret în colţul ecranului de lucru, cu muzica suavă, de seară, de la Europa FM.

Ajustez casca i-phone-ului în ureche, astăzi stau picior peste picior şi zâmbesc din colţul gurii, ca Marlene Dietrich.

Fiindcă abia acum pot spune ce simt de ceva vreme şi anume că s-a scuturat desaga nostalgiilor de toţi greucenii, fetii frumoşi, fiii de împăraţi care mi-au populat nopţile, zilele şi care, mai ales, m-au încurcat.

Tu, cel de stai acum în pragul meu, haide, intră si tu.

Vino şi nu te speria dacă tavanul de-l vezi este atât de înalt, aici cândva a fost o catedrală, ştiai ?

Acolo sus a fost atârnat, pentru decenii, candelabrul convenienţelor; mare a mai fost. Iată, de-acolo unde cândva a fost altarul, de pe perete am scos tablourile în rame aurite a doi ratoni sentimentali iar aici, pe pian a stat o vreme statuia ecvestră a melcului alergător de cursa lungă. Ciudate alegeri, aşa-i ?

Vorbeşte-te. Haide să-nţeleg limba vorbelor tale, că-ţi trece timpul. Iar dacă o voi înţelege îţi promit să lepăd capotul de prinţesă, să-mi vezi sângele dând ture de sus până jos, iar şi iar.

Mai mult, de te-nţeleg am să-ţi descui odaia cealaltă, cea cu uşi de stejar şi intarsii de cupru şi vom urca împreună pe scara pe care numai eu urc, în nopţile cu luna plină, să mângâi stelele că pe nişte pisici. Să nu te miri că luna-mi ştie numele, să nu te miri că nu-ţi vorbesc iubire, ataşament, veşnicie.

Cred că mi-ai spus destule, te-am citit si am cam obosit. Te invit, zâmbind, să pleci acasă la tine, nu  eşti tu de-l caut. Doamne, şi purtaţi acelaşi nume.

Amiază mea se-ntoarce suverană şi nu mai face loc la altceva decât unui cappuccino sorbit încet, în soarele rece încă al primăverii ontariote, la singura terasă din zona care mai pune scrumieră, pe şest, în colţul mesei. Ochelarii de soare încuie porţile între ochii mei şi ai tăi.

M-apuc de scris nuvela perechii de papuci de casă, cel mai frumos cuplu din câte am întâlnit vreodată, amândoi bătrâni şi nostimi în urâţenia lor. Urmează povestea fericirii , de Ziua Fericirii, o zi la auzul căreia am tresărit, mai sincer decât la 8 martie.
Mă-ntorc cu mâinile în buzunare, pe drum spre asfinţit, pe jos, în lungul bulevardului cu vitrine de primăvară. Mesajele clicăie în telefon, nu le verific.

Pregătesc seara pentru tine, cel care mă-ntrebi, invariabil, cu ce-oi fi greşit să-ţi amesteci chimia cu a mea, de-atâta vreme, în condiţii atât de potrivnice.

Tu vii, invariabil şi mă iei de încheietura mâinii. Iar eu stau, fiindcă ştiu că totul are un sfârşit când urcă luna pe cer, în ziua mea tânără.

Mirosul crud dulceag al florilor de cireş persistă de azi dimineaţă şi nu mă mai satur.

Mi-a luat-o timpul îndărăt, văd şi simt şi nu-l pot opri, muşc cu poftă dintr-un covrig şi ajut o filipineză să tragă storurile prăvăliei.

În căşti îmi răsună Hozier- Take Me To Church, downtown-ul a aprins luminile parcă toate deodată şi mă pierd în miezul albăstrui, cu miros de pâine al metropolei crescută-n sticla fumurie, până nu mă mai vezi.

Aici, în vârtejul norocului

N-am murit, n-am dispărut, sunt aici, amețită de vârtejul norocului și al soartei.
Și obosită de multele și marile ori măruntele care-mi colorează zilele.
Vreau să dorm, să prind puteri, s-o iau de la capăt.

Valsează în juru-mi curaj și speranțe, încredere și gânduri multe.
Drumuri dinainte mi se deschid și, așa cum mă știu, nu rezist până nu pășesc spre ele, așa, măcar un pic...

Confuzie, aflând de bătălia pe care cineva drag, iubit și aproape o duce ca să învingă cancerul. Mămică, sunt în fiecare clipă alături de tine, uite-mă!

Apoi speranțe însuflețite, văzând cum viețile copiilor mei se aștern în parametrii aceia ai binelui stabil, solid, anunțător de drumuri bune pe mai departe.
Mult de lucru la birou, un dram de primăvară, afară, greu să fac loc orelor de scris.
Și-n fond e blog, e blogul meu.
El poate să aștepte să trăiesc ca să pot să scriu.

Aseară am trecut prin foc și gheață c-un suflet pereche, pregătind pe-ndelete păcatul vorbit ce va să vie. Rușine mi-e, plimb eșarfa vorbelor păcatului pe sub ochi, ca pe-un alint de cânt maur, înroșit în foc, la înserat, iar și iar.

Am din nou doi sori pe umeri, am din nou fibra oțelită-n venele-mi firave, respir ca un copil.
Port doi cercei de gărgărițe, ca nimeni să nu bage de seamă, când flutur părul de pe umeri, că trandafirul alb de la ureche demult s-a prefăcut în diamant.

Sunt obosită, mi-e dor de somn...
Și mi-e sete de păcat spălat în vorbe, mai mult decât mi-e teamă de urgiile iadului în postul Paștelui.

Încă un semn că-s vie.
Iar zilele astea a alergat planeta un strop mai repede decât deobicei, abia de m-am ținut după ea.

N-ai fost niciodată a mea. Ai existat doar în ceea ce am proiectat despre tine și ai ținut mult să-mi colorezi proiecția, să-mi spui că-i așa cum aș vrea să fie

Am citit azi un text tulburător, pe Catchy,  un text de-o intensitate care mi-a mutat celulele din locurile lor și mi-a topit simțurile, text semnat Radu Florin Tudor.

N-am vorbe să-i mulțumesc autorului pentru clepsidra de vânt ce-a gâtuit, la fir, ființarea, iubind.
(http://www.catchy.ro/esti-fericita-vad-ca-porti-inel/70210)

Mi-a stat ceasul biologic citind.
Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Tic.

Tommy

Tommy este un cotoi musculos şi mare, care-şi face veacul în cartierul meu. Habar n-am cine îi sunt stăpânii, ce este sigur este că Tommy e bine hrănit şi că petrece mult timp colindând curţile dimprejur.

Apare când nu te-aştepţi, ba de după maşinile parcate disciplinat în faţa casei, ba traversează în fugă direct din curtea de vizavi , de te-ntrebi  la ce s-o fi grăbind aşa ? Are blană în petice, gri cu alb iar pe cap nişte smocuri negre, semn că părinţii şi bunicii lui aufost amorezi înfocaţi, indiferent de culoarea blănii partenerului.

Uneori întoarce capul, se opreşte o clipă, te vede şi parcă te salută, după care îşi continuă preumblările.

Tommy se strecoară în backyard printr-o nişă între scânduri, lăsată acolo de-un contractor nepriceput, cu ani în urmă. N-am de gând să astup nişa, fiindcă tot pe-acolo e şi traseul ratonilor, al groundhogului, sconcşilor şi al altor pisici care tot pe acolo îşi urmează calea.

Ravina râului din apropiere aduce viaţă în curţile noastre, cu mare frenezie şi în toate felurile, de cum se duce zăpada.

Ciorapel, pisica mea capricioasă, ai zice că e sora lui Tommy. Peticele albe şi gri i se-ngână cam la fel , numai că Ciorapel n-ar ieşi din casă nici s-o tai. Cu uşa deschisă iese în prag, adulmecă aerul curat şi se aşează acolo, nu face un pas afară, în curte.

Asta până a apărut Tommy şi a simţit-o. Nu ştiu, nu eram acasă când s-a întâmplat împrietenirea, cert este că Ciorapel face acum de planton pe scaunul înalt de răchită, aşezat special în dreptul uşii de sticlă ce da în curte, şi aşteaptă.

N-aş fi remarcat dacă, în weekend, Tommy nu s-ar fi oprit drept în faţă ei, afară, în curte, într-unul  dintre drumurile lui de patrulare pe timp de zi.

Ciorapel s-a ridicat şi a lipit botul de geam. Tommy a făcut câţiva paşi spre ea. Ciorapel s-a ridicat în două lăbuţe şi a sprijinit lăbuţele din faţă de geamul uşii. Tommy a ezitat un pic, s-a apropiat, din exterior de uşă şi a făcut acelaşi lucru.

Au stat aşa, în echilibru, cred că vreo 30 de secunde. Au urmat minute în care au miorlăit unul la celălalt, a prietenie, a bucurie.

De atunci Ciorapel nu se dezlipeşte de fotoliul de răchită. Acolo doarme, acolo îl aşteaptă pe Tommy. Iar Tommy trece, se opreşte, îi miorlăie ceva şi se pierde prin brădet. 

Prevăd o tovărăşie de lungă, lungă durata. E primăvară :)

Secretul de aur este la îndemâna diasporei

Giani Codrin Pop este un jurnalist trecut prin furcile caudine ale presei românești încă din 1998 și care, într-o zi cu soare și două dimineți și-a făcut bagajele și s-a mutat în Marea Britanie, împreună cu soția lui. 

S-a întors, în 2014 la scris iar acum colaborează la publicația Anunțul Românesc din UK, gazetă care de curând a împlinit un an de la apariție. 

Codrin aparține unei imigrații românești foarte noi, foarte tinere și, cu gândul să afle mai multe despre ce urmează și cum se-așează lucrurile, plecat de-acasă fiind, m-a contactat pentru un interviu pentru Anunțul. 

N-am să intervin asupra textului și îl public aici dintr-un singur motiv, anume acela de a vă propune să descoperiți, din fluxul întrebărilor, freamătul începuturilor unei imigrații tinere. 

Este cea mai tânără imigrație românească de la revoluție încoace, cea mai nouă. 

Înțelegeți, așadar prin ce trec acești copii?

 „Secretul de aur al britanicilor de pe ambele maluri

ale Atlanticului este consecvența”

Pe scurt, cine ești și de cât timp trăiești în Canada?  Sunt unul dintre zecile de mii de ingineri români stabiliți în Canada in anii 90, pasionată de scris și de citit până la plăsele și jurnalist pentru o bună bucată de vreme, înainte de a pleca din România. Am înființat un ziar în Canada, pe care l-am navigat timp de trei ani. Am doi copii mari și frumoși, o casuță ca-n povești, o profesie care îmi permite să fiu creativă și pot spune că da, am împlinit, în mare, visele cu care am plecat din țară.

Care este lucrul cel mai important de știut pentru cineva care alege să trăiască, să muncească în altă țară, fie că este Canada, UK sau oricare alta? Când schimbi țara de baștină cu o alta, anglo-saxonă în acest caz, cel mai important lucru care să-ți asigure succesul este consistency, consecvența. Este secretul de aur al britanicilor de pe ambele maluri ale Atlanticului. 

Nu te abate de la obiectiv, nu fă manevre bruște (separare, sărit dintr-un job în altul în timp scurt, schimbat des adresa) fiindcă toate te costă înzecit, în bani, pentru ani mulți și te trag înapoi de la ce ți-ai propus. 

Ține-te cu dinții de plan, calculează-ți fiecare pas înainte. 

Pentru o comunitate închegată e nevoie permanentă de un adversar/ obstacol comun

Cum se formează o comunitate organizată și funcțională și în ce condiții funcționează ea cu adevărat? Ce așteaptă comunitatea de la noi, ce așteptăm noi de la comunitate?

Comunitatea este un reper, dar nu este vector de referință. Puterea comunității devine importantă atunci când ea este capabilă să servească înapoi, individul. 

O comunitate în diaspora ca să funcționeze, cum să zic, trebuie să aibă cei șapte ani de acasă. 

In cazul nostru, diferendele interprovinciale românești și, mergând până la diferendele dintre localități, între vecini, între rude chiar, explicabile istoric prin influența puternică a sutelor de ani de ocupație slavă, din păcate își spun cuvântul. 

Nefuncționând ca o comunitate acasă, în România, nu prea știm să închegăm comunități în diaspora. Nu avem un model. Așa că cel mai adesea copiem modele de la comunitățile deja existente  (italiană, indiană, în cazul nostru în Canada).

Aici iar avem o problemă: neavând un background de business, comunitatea nou formată în diaspora se traduce prin conecții personale, nu și prin sprijin din interiorul unei mase comunitare, pentru că acestă masă comunitară plutește, nu are fond, nu are nucleu, dacă vrei. 

Fundamentul românesc de business nu este îndeajuns de solid, tot din lipsa unei tradiții a lucrului temeinic făcut, dacă vrei, atât cât să îi înglobeze pe membrii comunității (să le ofere slujbe competitive, mă refer) și să ofere sprijin lansării proiectelor comunitare (grădinițe, case de retirement intraetnice, etc). 

În esență, comunitățile românești din diaspora sunt, cu mici excepții, trase la indigo: ele înseamnă o socializare extensivă (reuniuni, banchete, serbări) și cam atât. Esența unei comunități funcționale este ansamblul de cultura-divertisment-educație-economie-participare politică. La ultimele trei aspecte suntem încă foarte în urmă, pretutindeni, după cum văd. Este un fapt.

O comunitate se formează în timp și cu răbdare. 

Cu cât respingerea venită de la populația majoritară e mai puternică, cu atât comunitatea se încheagă mai rapid, ca să se protejeze, să se apere, cumva. Pentru o comunitate închegată e nevoie de un adversar/un obstacol comun. 

De aceea zic, dacă obstacolul nu există pe termen lung, nici nevoia de comunitate nu apare. Noi nu avem probleme de rasă, de origini controversate așa încât va fi greu, dacă nu chiar imposibil să închegăm comunități, așa cum vedem la alții.

N-avem o neliniște, un chin comun care să ne adune la un loc. 

Formarea comunității italiene din Canada, și dau un exemplu, a fost determinată istoric. Italienii au fost persecutați la vedere, la sosirea aici, copiii canadienilor nu se jucau cu cei italieni iar poreclele italienilor au fost multe și au fost folosite mult timp. De aceea ei s-au agregat într-o comunitate, ca să contracareze această opinie generală.

Realistic vorbind, cu asemenea moștenire noi nu vom putea atinge performanțele comunităților puternice nici în 50 de ani fiindcă ne lipsește infrastructura, cum spuneam. Ce putem face? Putem extinde socializarea la cote care să ne permită să nu suferim de lipsa societății normale din localitățile de pe unde venim. Să ne întălnim des, să ne dăm sfaturi, suport când trebuie. Asta da, se poate realiza. Nu așteptați nimic de la comunitate, ca entitate, pentru că ea se formează doar în condiții prielnice anume. Dați-vă sprijin în grupuri, între grupuri și dacă masa devine omogenă în ani, există o șansă să se ivească mugurii unui hibrid de comunitate.

De la Acasă, la Foaie de Drum Lung

Ai înființat (nu știu sigur în ce an) un ziar al românilor, Acasă Media. De ce, cum a apărut ? Care a fost cel mai greu lucru după ce l-ai înființat? De ce este dificil să avem instituții media ale românilor din alte țări, de ce unele nu reușesc să supraviețuiască?Am înființat ACASĂ și am fost redactorul șef al gazetei timp de trei ani. Am iubit ziarul acela, a fost copilul meu. Acasă a apărut într-o piață de presă scrisă săracă în Canada, moartă, ce să mai ocolim. Cele mai multe publicații abia mai mișcau, de la lipsa finanțelor. 

Iar finanțele ar fi trebuit să vină din publicitate. Într-un grup etnic, cum este cel românesc, cu mulți specialiști și puține businessuri (sau businessuri prea mici, de familie, în general), puterea financiară etnică nu permitea să susțină, prin publicitate, un asemenea proiect. 

Am renunțat la el atunci când am simțit limita de sus a pieții de publicitate. Și multe gazete românești, odată cu căderea pieței de presă tipărită, s-au topit, editorii căutând alte variante pentru a-și plăti cheltuielile lunare.

Cât timp ai condus ziarul Acasă? Îți lipsește acest proiect, ai mai începe ceva asemănător sau este un capitol încheiat? Ziarul  ACASĂ a fost ideea mea, la fel și numele, conceptul a fost pus la punct cu partenerii de din acea perioadă și a funcționat cu succes, timp de trei ani, când doi jurnaliști și doi oameni de business au putut, împreună cu o armată de colaboratori, susține acest proiect. 

A fost un proiect profitabil până în ultima zi când, din motive obiective care țineau de familie, a trebuit să îl predau unei alte echipe. Asta se întâmpla în 2010. 

Ziarul nu îmi lipsește, pentru că îmi ocupa realmente tot timpul. De curând, da, din dor de scris, m-am întors cu arme și bagaje și am dat drumul blogului FoaieDe Drum Lung, deja tare iubit. 

După 17 ani în Canada, care este sfatul cel mai important pe care l-ai oferi unui român care se gândește să se mute în UK sau a ajuns în UK de puțin timp?

Canada raportează coroanei britanice și, în foarte multe aspecte suntem similari ca și mod de viață ori sistemele în care trăim. 

Sfaturi unui român? 

Dar un român primește sfaturi? 

Să învețe engleza pe bune, ar fi unul. Să vorbească în engleză oriunde poate, așa își perfecționează vocabularul. Să se țină de plan, oricare este acela. Să nu încerce să păcălească sistemul. Bazele de date sunt extrem de sofisticate și o greșeală (furt, faliment, șomaj primit nemeritat) te urmărește toată viața. 

Să nu schimbe multe adrese în timp scurt (e dovadă de lipsă de seriozitate, devine untraceable), să nu vorbească de rău pe nimeni la lucru, pe nimeni în cercul de prieteni. Să țină ochii țintă pe British, să  înțeleagă de ce oamenii ăștia au avut succes, nu cumva datorită unei atitudini mult diferite decât cea pe care o aducem noi din țară? 

Să participe la voluntariat, să iasă din casă, să-și facă curaj și să învețe cât mai multe, să fie marketable, 

Nu sunt adepta mersului și plătitului de școli, dar uneori e nevoie de reîntors la școală pentru câteva luni. Și în final, să fie cu ochii pe banii lor și să fie consecvenți în ceea ce doresc să împlinească în viață.

După șapte ani apare The Poin Of No Return

Ce rol joacă norocul în reușita sau eșecul fiecăruia în altă țară? Nu cred în noroc. Cred în oamenii bine pregătiți, mereu cu ochii deschiși către lumea în care trăiesc și care dezvoltă emotional skills îndeajuns cât să navigheze societatea, să se simtă confortabil în ea.

Care este, în Canada, perioada tipică de acomodare, de supraviețuire, până lucrurile încep să meargă bine, pentru un imigrant? Crezi că ar fi diferită pentru cineva din UK? Cred eu că suntem cam în aceeași barcă și la capitoul ăsta. După șapte ani apare, de obicei, The Poin Of No Return. Dacă n-ai plecat până în șapte ani, șansele să mai pleci scad la sfert.

Nu sunteți persecutați, sunteți temuți

Un documentar difuzat recent de Channel 4 în UK a stârnit reacții de protest din partea unor români care s-au considerat jigniți. Care este situația din acest punct de vedere în Canada, și voi sunteți "persecutați fără motiv"? Noi românii nu suntem nici mai cu moț și nici mai de soi, să ne intre bine în cap. Că dacă eram, aveam măcar o amărâtă de rețea de drumuri în țara de unde venim, iaca un exemplu. 

Implicit, ofuscarea la ieșirile mediei locale (ori ale organizațiilor de extremă dreapta, în aceeași măsură) e o cheltuială de energie. 

Cel mai înțelept este să fie lăsate să treacă fără zgomot. E cel mai ușor, move on, adică. Și, în background să ne gândim de ce au apărut asemenea documentare denigratoare? Nu cumva este teama localnicilor că li se iau slujbele? 

E cumva îndreptățită, în esență, spaima lor, e naturală. Voi păstrați-vă direcția, fiți deschiși, înțelegători și lăsați-i să vă cunoască. Pot vea surprize foarte plăcute!

Nu repetați stereotipurile presei de diaspora

Fiți sinceri cu voi și cu cititorii voștri. 

Scrieți-le cam ce-ați vrea voi să citiți. 

Nu faceți rabat de la calitate, nu repetați stereotipurile presei de diaspora cu nesfârșite biserici și homeopați care să scrie despre binefacerile cepei și veți fi de succes. 

Scrieți povești ale oamenilor. Oamenii vor să afle despre alți oameni ca și ei fiindcă restul, sfaturile practice, adică, le află de pe net.

Curaj, umor cât cuprinde, nu puneți la suflet lucrurile mărunte, nu lăsați transformările și năucitoarele telenovele din România să vă răpească orele de somn. 

Sunteți în inima imperiului britanic, capul sus și învățați dârzenia și consecvența lucrului temeinic făcut, de la britanici. Ei vă sunt cea mai bună școală. 

Pălăriile Otiliei și bucuria, ca un lujer de la Pământ la Lună

”-Sunt fericită și obosită...haidam acasă...mi-e somn! Iar ”acasă” este la Hășmaș, comuna mea cu șase sate, al cărei singur medic sunt...” Așa incepe Femeia Cu Șapte Pălării, volumul de debut al Otiliei Țigănaș publicat în 2012 la editura Galaxia Gutenberg. Citesc aici, la Toronto, cartea cu parfum românesc în fiecare literă, ajunsă în zbor solitar, expediată chiar de către autoare!

Otilia, astăzi medic la Hășmaș, cândva o fetiță subțirică, parc-o și văd, și pe deplin articulată, și-a început poveștile de viață direct prin filmul Toamna Bobocilor, pe undeva. 

Cine, să zicem, n-a văzut filmul stagiaturilor postuniversitare ale anilor 80 poate la fel de frumos răsfoi cartea Otiliei Țigănaș. 

Ducându-și fin, zâmbind doar din colțul gurii, popularitatea numelui atât de literar, Otilia scrie proza firesc și curat ca o perdea de borangic înaintea Paștelui.

Scrie, iar scrisul îi vine fluent, pur și simplu!

Intr-o seară de februarie, chiar înainte de mărțișoare, i-am citit câteva poezii publicate cu generozitate pe facebook. Mi-am făcut curaj și i-am spus, în privat, c-aș vrea s-o citesc. Iar ea, cu aceeași seninătate cu care scrie, a doua zi mi-a pus cartea la poștă!  Vă jur c-așa a fost.

Am cartea aici, între peticele mele de zăpadă și respir un strop din aerul Hășmașului în plicul cu timbre și ștampile, cu adresa scrisă de mână, ca atunci când îi scrii unei prietene bune o depeșă de rutină. Și plicul se va păstra, așa cum a venit, între lucrurile dragi mie, de acasă.

M-ai lăsat fără grai, Otilia, nici nu cred că mulțumirile formale pot traduce bucuria, surprinderea, mirarea uriașă că, da, miracole chiar se-ntâmplă: vorbești cu o scriiitoare, iar ea pune cartea ei la poștă, s-o ai tu pe raftul din dormitor... de mult, nici nu știu dacă de curând sau vreodată măcar, am avut copilăreasca bucurie pe care mi-ai oferit-o cu gestul tău. 

M-ai surprins într-atât încât, de ieri seară, de când am primit cartea care a traversat oceanul, iată, se hâțână serios ceva în scara mea de valori, nu știu ce anume.

Îmi iau timpul care se cuvine ca să te citesc pe îndelete.

După care, probabil, încecând să te descifrez pe tine, voi avea răspuns și la bucuria rafinată, nedefinită, crescută deja ca un lujer de la Pământ la Lună pe care mi-ai oferit-o. Mulțumesc din suflet, Otilia.

Cuvintele, în vorba goală

Haide, pe bune, scoate-ţi tricoul, nu te uita aşa la mine. Lasă emoţiile la o parte, nu eşti primul bărbat pe care-l văd şi nu m-aştept să găsesc la tine vreun trup de revistă. În mare, cred că ştiu cum arăţi şi pe dedesubt, cum eşti tu pe sub haine. Nu cred că-ţi cer mult, eu vreau să te cunosc. Cred că ştiu ce aştepţi, la ce te gândeşti.

Scoate şi blugii.

Tot adică, da, dă jos tot.

Aşa, aşa e bine.

Vino aproape, aşează-te pe jos, pe covor, turceşte, uite-aici, te rog mult. 

E cald aici, e bine. Suntem singuri, am cea mai grozavă cafea posibilă, la ibric. De-un secol n-am mai făcut cafea la ibric, are şi caimac. Am şi alune, am şi chips-uri, jeleuri vrei?

Eu ştiu că tu nu pentru astea ai venit la mine.

Se face seară, mă priveşti cum mă mişc prin cameră. Zic ceva din bucătărie, tu răspunzi monosilabic, e clar că eşti în aşteptare, aştepţi ceva. Aştepţi să fac şi eu la fel, să-mi scot hainele de pe mine şi să-ţi vin aproape.

Iar eu, iaca m-am luat cu poveştile, tu mângâi pisica ce toarce lipită de canapea şi mai  ciuleşte urechea.
Veioza aruncă umbre pe pielea ta, văd urmele bronzului de astă vară, ce piele albă şi frumoasă ai.

Îţi urmăresc conturul umerilor şi nici eu nu mai ştiu de câte ori am fost pe-acolo fără să ai tu habar. Tu tragi o pernuţă şi acoperi ce crezi tu că e de acoperit.
Ai răbdare dar n-ai multă, simt asta. Iar eu îmi fac de lucru, întrebându-te, vorbindu-ţi.

Mă tragi de mâna aproape şi vin, nu zic nu, m-aşez turceşte lângă tine, uite, şi tot în ochi te privesc. Tu săruţi atât de bine încât nici o feminină nu ţi-ar rezista, cum de ţi-aş rezista eu?

De foarte multe zile şi un pumn de anotimpuri noi am semnat pe-acelaşi calendar.De atunci zburăm în cercuri- cercuri, vorbind despre ceasuri şi umbrele, drumuri ori nervi de primăvară,  chei pierdute şi bani găsiţi în pocaluri înşirate pe marginea drumului.
Nu, nu erau bani, erau vorbe frumos turnate în idei, doamne ce străluceau în lumina soarelui, ai fi jurat că-s galbeni.

A trecut un ceas, or fi trecut două de când eşti aici, gol şi cald, dezvelit de tine, cu ochii în ochii mei.

Nu te-ating da-ţi dau roată. Aici e cald, aşa-i ?

Sunt aproape şi m-ai ascultat nemişcat, când şi când clipind doar, să faci loc altor şi altor gânduri cu vorbe, amestecate.

 Sunt obosită.

Te-am trecut printre Da-urile şi Nu-urile mele, temerile şi visele, gândurile şi planurile, copilăria, adolescenţa, anii tinereţii dintâi, cei care m-au format în ceea ce sunt astăzi iar tu ai ascultat.

Acum închei şi promit să tac.

Tu-mi zici să continui, eu ţin privirea aţintită în ochii tăi,

că să nu te jenezi că eşti singurul dezbrăcat în odaie. În fapt, am să-ţi spun un secret: tu eşti cel mai îmbrăcat de aici. 

Tu taci atât de mult, oricât de mult ai fi prin preajma mea.

Nu cred că te cunosc mai deloc. Şi cât te-am întrebat, doamne, iar tu ori n-ai răspuns la întrebările mele ci la gândurile tale, ori n-ai răspuns deloc.

Adesea te-ai făcut că nu m-auzi.

Astăzi ţi-ai dezvelit trupul. Eu, sufletul.

Putem spune, azi, că suntem chit.

Voiam să te ştiu şi tot ce-am aflat a fost trupul tău stand turceşte pe covor, c-o cafea şi o pernuţă dinainte.

Azi eu mă simt goală, complet dezvelită şi nu ştiu de ce. Vreau să te-aud.

***  În acest text nu descriu o experienţă personală anume, textul este pură ficţiune. Asta că să răspund anticipat unor dragi visători cititori :)

VOLTAJ - All over again (Official Video)

Voltaj reprezintă România la festivalul Eurovision 2015. Urmăriți videoclipul și, cei din Diaspora, să nu spuneți că n-aveți nodul în gât...
Chapeau Voltaj, este mâna voastră întinsă prietenește unei Diaspore care respiră în același ritm cu voi. 
Nici nu mai contează dacă veți câștiga ceva la festival, ne-ați câștigat pe noi cu piesa aceasta. 
Cei trei milioane, adică :)

Un text ca un tirbușon în conștiințe- Doamne Ajută, Doamne Ferește

Dau roată subiectului predării religiei în școlile românești, de câteva zile. Nu vreau să-i supăr pe cei care merg cu rigurozitate la biserică, așa cum n-aș vrea să-i ofensez pe cei ce se-adună, o dată pe an, în noapte de Înviere, cu scopul declarat al socializării cu cei cu care se văd din An în Paște.

Mă mâhnește să aflu că în țară sunt  astăzi circa 4,500 de școli, 450 de spitale dar 18,000 de biserici (numerele, dintr-un recent material pe aceeași temă,  publicat în România) și văd fotografii cu coloanele de popi, gravi și plini de ei, cu privirile acelea înfricoșătoare și gata să te facă să te simți mic, pe la diferite manifestări de profil.

Mi-e milă, mi-e silă, mi-e greu și știu că devotamentul acesta recent din sărăcie spirituală se trage. Nu materială, ci spirituală. 

Anii 90 au fost probabil cel mai mare recul cultural al secolului, în România. A fost deajuns nefericitul deceniu al anilor 90, timp în care, sub stindardul libertății, școala și-a topit prestigiul, cultura a intrat în hibernare, presa a dezvelit sânii domnițelor iar degringolada morală, după confuzia inițială, a creat terenul înfloririi laturilor zis spirituale: ezoterism, religie, astrologie. 

Iar acestea au crescut drept tampon, contraforță la decăderea morală abruptă a acelui deceniu.

Sunt cincisprezece ani de atunci. Astăzi, la fiecare trei zile în România se sfințește o nouă biserică. Jurnaliștii au început să accentueze aspectul, on-line, la TV sau în ziare. 

Mihnea Petru-Pârvu, fostul meu coleg care mi-a dat dureri de cap la propriu, săptămânile trecute, cu textele un pic defazate despre diaspora, de astă dată atacă o temă din interior: proliferarea religiei. 

Același medic psihiatru Gabriel Diaconu, de această dată în deplină cunoștință de cauză, semnează împreună cu Mihnea un text ca un tirbușon în conștiințe. 

Zicem cu toții Doamne Ajută, ori Doamne Ferește dar cât suntem, în fapt, de religioși?

Cum nu poți să fii puțin gravidă, la fel nu poți  să te declari un pic religios. Așadar  tema este de așteptat să inflameze spiritele și să împartă taberele.

Este, zic eu, un subiect sensibil și un act de curaj al celor doi să pornească o asemenea cruciadă împotriva religiei administrată intravenos copiilor din România.

Și, așa cum a reacționat ca un stol de grauri la alegerile trecute, Diaspora ar fi frumos să nu abdice de la dezideratul final, binele și bunăstarea României și să suflece mânecile: dacă tot s-a apucat de-o treabă, s-o ducă până la capăt. 

Afară cu religia din școli până nu e foarte, foarte târziu, afară de tot cu ea din școli, asta e părerea mea. La ritmul proliferării, de acum și până la fundamentalism mai sunt cel mult cincisprezece ani.  Ce sunt cincisprezece ani la scara istoriei? Cu ce-au greșit copiii aceștia, și copiii lor să trăiască patimile consecințelor îndoctrinării religioase?

Articolul complet, mai jos:

http://www.evz.ro/ora-de-religie-in-scoala-hai-sa-fie-si-cu-talmud-si-cu-coran-pai-e-religie-sau-catehism.html

...Să-mi fur iubirea, ca pe-o bicicletă

Nu pot zice de ce iubesc poezia asta a lui Radu Ciornei. Dar o iubesc. Poeziei ăsteia îi trebuie o chitară și patru note numai, destul cât s-o reciți și apoi s-o cânți și iar s-o reciți, până la toamnă...

Aş vrea

Aş vrea să-mi fur iubirea ca pe-o bicicletă
În urma mea să fluiere un poliţist
Să-l păcălesc, să se izbească într-o tonetă
Cu degetul să-i sugerez cum că exist

Aş vrea să plăsmuiesc o lume desuetă
Amenzi zâmbind să dau oricărui sunet trist
Să-i spun buchet la o plăpândă violetă
Să pot îmbrăţişa chiar şi un dinamovist

Aş vrea să nu-mi mai fie atâta noapte
Dormind să prind măcar un ziurel de zi
Să prind un loc la coada de la lapte
Un ceai să beau pe un covor în Benghazi

Aş vrea să nu îmi mai doresc nimica
O lumânare albă să îmi ardă toată
Poveşti aş vrea să-mi spună iar bunica
Hai dormi Răducu. Azi e niciodată.

https://www.facebook.com/radu.ciornei/posts/10102595550403110?comment_id=10102607307217360&notif_t=share_reply

De Ziua Femeii- Bărbaților Mei

M-am gândit, m-am răzgândit, dacă să vă scriu sau nu și iată că vă scriu Vouă, după trei zile, trei rotații complete ale pământului în jurul axei, timp și spațiu destul cât să se cearnă și discearnă niște gânduri. Le-am tot sucit și răsucit, dacă să le pun în ordine, pe vorbe, sau nu.

Ție-ți spun, cu tine vorbesc (și ai venit primul în minte). Ți-aș spune că nu-s distanțe care să doboare gândurile. Aș fi preferat să te fi lăsat ca pe un scaun vechi, la rigolă, să te ignor, să te fi pălmuit atunci în seara ultimă, târzie, de mai, printre bagaje, să te fi urât dac-aș fi putut. 

Reflex, security blanket sau nu, păstrez încă cele câteva scrisori împrăștiate între ani și anotimpuri și știu că nu ne-am întâlnit întîmplător, nici atunci la început și nici apoi, în cele câteva rânduri în care mă-ntrebai insistent dacă mai am ceva și încă ceva de spus despre mine, ce nu spusesem încă (lungi monoloage, mă gândesc acum că probabil te-am plictisit de moarte), voiai să vezi dacă mai e ceva de capul meu, altceva decât cuvintele scrise. 

Și asta te-a pierdut. 

Nu numai pe tine, dar în fine. Știu că m-ai iubit, mult și mult timp, și nici veacul n-o să-ncheie călătoria asta a noastră...

Citește mai departe pe Catchy 

Când Eram Wanna

A fost, probabil, cea mai tumultoasă existenţă dintre câte am avut, de când sufletul meu vagabondează în jurul pământului. Femeie din ţărână ce eram, cu suflet de foc şi plete lungi de catran ce purtam, nu-mi cântase încă, dinainte, oudul soartei. Eram un om bun, ţin minte.

Se făcea că era seceta mare, eu trăgeam de o capra sălbatică tânăra,  ţintită cu arcul, cu greu. Şi nu puteam s-o car, arcul din spinare era greu, capra era şi ea grea, iar cărarea spre casă străbătea multe povârnişuri. Eram departe de casă, era cald, iar cerul devenise mâlos, nisipiu şi târziu.

Parca ma văd, ţin minte ca şi acum, purtam fusta strâns înfăşurată în jurul coapselor, o centură cu teaca de săgeţi încă plină, o bluza veștedă, de culoarea nisipului şi părul prins în coc. Aveam mâinile muncite de gospodărie. Aveam ochii verzi, singurii ochi verzi din satul meu, lumea zice ca fusesem furată de peste munţi, de pruncă. Iar satul meu era departe. Târâiam capra cum puteam, mi-era sete, eram obosită, prăfuită şi tocmai mă oprisem să mă odihnesc, când ai apărut. Ai venit din spate şi m-ai strigat, habar n-am de unde îmi ştiai numele, Wanna mă numeam.

Eu nu te ştiam, nu te mai văzusem, dar arătai a om bun aşa că te-am poftit să iei loc şi ţi-am arătat capra, prada mea pe ziua aceea. Arătai, cum să zic, arătai aşa cum ştiam eu, doar straiele erau altel. Arătai a luptător după o crâncenă bătălie, călător în drumul lui spre casă.

Nu erai din satul meu, altfel te-aş fi ştiut. Dar, ţin minte, am vorbit până s-a-nserat, mi-ai dat apă să beau, ai împărţit o lipie prăfuită cu mine, am mâncat amândoi, am tăcut, am vorbit după care am tăcut.

Într-un târziu ai luat capra mea la spinare iar eu, ruptă de oboseală, abia puteam să mă ţin după tine. Urmăream, din spate, pe poteca bolovănoasă, capul atârnând al animalului şi spatele tău, în mers.

Erai un bărbat în toată puterea cuvântului, nu vorbeai mult şi aveai sprîncenele unite într-un fel anume. Da, erai cu mult mai mare decât mine, cu mult. Aveam încredere. De atunci nu ţi-am mai uitat mersul.

Când am ajuns acasă, la gospodăria mea, ai pus capra jos pe un ţol, ai mai stat de te-am omenit cu miel fript şi pită, da, ai mâncat, ai băut un pahar de vin de smochine, ţi-ai luat sară bună şi ai plecat.

Am rămas multă vreme cu ochii duşi după tine. Când ai plecat mi-am dat seama că nici măcar numele nu ţi-l ştiam că lumea, cred că nu-l ştiam de loc.

Am ţinut minte, săptămâni după aceea, ochii, mersul, vocea şi gesturile tale. Mi-au fost în gând, în timp ce treburile mă copleşeau, fiindcă munceam zi lumină la vremurile alea. Nu ştiam nici din ce sat eşti, ştiam însă că te-aş fi recunoscut dintr-o mie. Ți-am dat basmaua mea.

***

Mult apoi, am ajuns la târg, cu treaba, la vremea culesului.

Acolo te-am văzut din nou. Era multă lume şi oamenii se certau, dădeau din mâini, vorbeau tare. Unul m-a împins din cale, am icnit a plâns şi atunci te-am văzut, în marea aceea de oameni. Am şters lacrimile şi m-am dus întins la tine.

O clipă n-ai ştiut cine sunt.

În clipă următoare, însă, ţi-au zâmbit ochii şi mi-ai făcut cu mâna, a prietenie. Fusesei ajutorul meu la greu. În târg mi-ai cumpărat tu, cu talerii tăi, mirodenii şi un oud, un instrument cu coarde, ceva cam ca o chitară aveam sa aflu. Mi-ai zis că o să-mi cânţi tu, odată şi odată, iar eu le-am dus acasă pe toate.

Cred c-a trecut un an, ba nu, vreo doi şi m-am trezit cu tine în pragul porţii.

Purtai o vestă din piele, că vânătorii. M-ai întrebat dacă tot singură îmi duc traiul. Ai adus un păun, era mare şi cald, încă. Am râs şi ştiu sigur că ţi-am arătat ograda plină, florile în ferestre, care mai de care mai vii. După care ţi-am zis că da.

Şi m-ai luat atuncea, de mână. Știu de parc-ar fi fost ieri şi mi-ai zis să fiu femeia ta.

Iar eu am zis da, din nou, fiindcă ştiam că aveai să fi venit şi că aveai să mi te învârți între gânduri, oricum, pentru viaţa toată înainte.

Noaptea aceea am fost amândoi. Iar noaptea aceea ni s-a mai repetat, cel puţin o dată, în altă viaţă.

O să-ţi povestesc ,altă data, cealaltă istorie.

Dimineaţă ai plecat să-ţi anunţi neamurile c-aduci o femeie în gospodărie la voi. Eu am rămas să deretic şi să strâng ce aveam de luat cu mine.

Carul mare, înhămat la patru yaci era tras în bătătură şi devenise neîncăpător. Ştiam că până la asfinţit aveai să vii să mai iei, îmi pregătisem straiele de drum către departe, acolo în satul tău despre care habar n-aveam unde se află, drumul ştiam că avea să fie lung.

Deasupra fântânii, sprijinită în cumpănă am dat să trag capacul, să nu intre ţărâna ori nisipul, când suflă vântul, că tare bună apă avea. Atunci am alunecat şi-am căzut, hăt, jos, în apa rece că gheaţa şi adâncă mult peste statul unui om.

N-avea cine să ştie, n-avea cine să mă scoată de acolo aşa că am adormit scufundată, aşteptându-te.

***

O zi am zburat, ușoară ca fulgul, dând roată casei mele. Am dat roată carului, rămas încărcat aşa cum l-am rostuit eu, m-am rotit în jurul umbrelor acelor oameni care mişunau prin curtea mea. M-am văzut şi pe mine preţ de o clipă, te-am văzut frecandu-ţi mâinile de amar.

Ţi-ai scos o brăţară de la încheietura mâinii şi ai aşezat-o uşor, în palma mea c-un ban in ea.  Mi-ai cântat, un ceas întreg la oud, aşa cum n-avusesem parte să te ascult până atunci. Şi cântai tânguit muzici măturate de nisipuri, de ni s-au prins sufletele de mână. Noi am reuşit, iar tu cântai cu cerul cu tot.
Şi-am plecat in seara aceea.

Ai plecat si tu. Că n-a fost sa fie.

Mult te-am mai căutat după aceea. Am întrebat oameni şi copaci, păsări şi nouri dacă mai ştiu ceva de tine până într-o zi cand, un ren bătrân, într-o viaţă oarecare, mi-a şoptit, suflând aburi pe nări, ca m-aştepţi. Am plans, am îmbrăţişat renul. 

***

Ți-am văzut ochii, acum câteva luni, dupa atata amar de vreme. Acum, aici, n-am fântână, n-am capră, nu e târg prin preajma.  Clar, trebuie să mai aştept o viaţă.

Tremur încă, am fost atât de aproape de tine.

Te-am strigat. Nu m-ai recunoscut, dar mi-ai zis ca ştii ochii mei de undeva.