Când Eram Wanna

A fost, probabil, cea mai tumultoasă existenţă dintre câte am avut, de când sufletul meu vagabondează în jurul pământului. Femeie din ţărână ce eram, cu suflet de foc şi plete lungi de catran ce purtam, nu-mi cântase încă, dinainte, oudul soartei. Eram un om bun, ţin minte.

Se făcea că era seceta mare, eu trăgeam de o capra sălbatică tânăra,  ţintită cu arcul, cu greu. Şi nu puteam s-o car, arcul din spinare era greu, capra era şi ea grea, iar cărarea spre casă străbătea multe povârnişuri. Eram departe de casă, era cald, iar cerul devenise mâlos, nisipiu şi târziu.

Parca ma văd, ţin minte ca şi acum, purtam fusta strâns înfăşurată în jurul coapselor, o centură cu teaca de săgeţi încă plină, o bluza veștedă, de culoarea nisipului şi părul prins în coc. Aveam mâinile muncite de gospodărie. Aveam ochii verzi, singurii ochi verzi din satul meu, lumea zice ca fusesem furată de peste munţi, de pruncă. Iar satul meu era departe. Târâiam capra cum puteam, mi-era sete, eram obosită, prăfuită şi tocmai mă oprisem să mă odihnesc, când ai apărut. Ai venit din spate şi m-ai strigat, habar n-am de unde îmi ştiai numele, Wanna mă numeam.

Eu nu te ştiam, nu te mai văzusem, dar arătai a om bun aşa că te-am poftit să iei loc şi ţi-am arătat capra, prada mea pe ziua aceea. Arătai, cum să zic, arătai aşa cum ştiam eu, doar straiele erau altel. Arătai a luptător după o crâncenă bătălie, călător în drumul lui spre casă.

Nu erai din satul meu, altfel te-aş fi ştiut. Dar, ţin minte, am vorbit până s-a-nserat, mi-ai dat apă să beau, ai împărţit o lipie prăfuită cu mine, am mâncat amândoi, am tăcut, am vorbit după care am tăcut.

Într-un târziu ai luat capra mea la spinare iar eu, ruptă de oboseală, abia puteam să mă ţin după tine. Urmăream, din spate, pe poteca bolovănoasă, capul atârnând al animalului şi spatele tău, în mers.

Erai un bărbat în toată puterea cuvântului, nu vorbeai mult şi aveai sprîncenele unite într-un fel anume. Da, erai cu mult mai mare decât mine, cu mult. Aveam încredere. De atunci nu ţi-am mai uitat mersul.

Când am ajuns acasă, la gospodăria mea, ai pus capra jos pe un ţol, ai mai stat de te-am omenit cu miel fript şi pită, da, ai mâncat, ai băut un pahar de vin de smochine, ţi-ai luat sară bună şi ai plecat.

Am rămas multă vreme cu ochii duşi după tine. Când ai plecat mi-am dat seama că nici măcar numele nu ţi-l ştiam că lumea, cred că nu-l ştiam de loc.

Am ţinut minte, săptămâni după aceea, ochii, mersul, vocea şi gesturile tale. Mi-au fost în gând, în timp ce treburile mă copleşeau, fiindcă munceam zi lumină la vremurile alea. Nu ştiam nici din ce sat eşti, ştiam însă că te-aş fi recunoscut dintr-o mie. Ți-am dat basmaua mea.

***

Mult apoi, am ajuns la târg, cu treaba, la vremea culesului.

Acolo te-am văzut din nou. Era multă lume şi oamenii se certau, dădeau din mâini, vorbeau tare. Unul m-a împins din cale, am icnit a plâns şi atunci te-am văzut, în marea aceea de oameni. Am şters lacrimile şi m-am dus întins la tine.

O clipă n-ai ştiut cine sunt.

În clipă următoare, însă, ţi-au zâmbit ochii şi mi-ai făcut cu mâna, a prietenie. Fusesei ajutorul meu la greu. În târg mi-ai cumpărat tu, cu talerii tăi, mirodenii şi un oud, un instrument cu coarde, ceva cam ca o chitară aveam sa aflu. Mi-ai zis că o să-mi cânţi tu, odată şi odată, iar eu le-am dus acasă pe toate.

Cred c-a trecut un an, ba nu, vreo doi şi m-am trezit cu tine în pragul porţii.

Purtai o vestă din piele, că vânătorii. M-ai întrebat dacă tot singură îmi duc traiul. Ai adus un păun, era mare şi cald, încă. Am râs şi ştiu sigur că ţi-am arătat ograda plină, florile în ferestre, care mai de care mai vii. După care ţi-am zis că da.

Şi m-ai luat atuncea, de mână. Știu de parc-ar fi fost ieri şi mi-ai zis să fiu femeia ta.

Iar eu am zis da, din nou, fiindcă ştiam că aveai să fi venit şi că aveai să mi te învârți între gânduri, oricum, pentru viaţa toată înainte.

Noaptea aceea am fost amândoi. Iar noaptea aceea ni s-a mai repetat, cel puţin o dată, în altă viaţă.

O să-ţi povestesc ,altă data, cealaltă istorie.

Dimineaţă ai plecat să-ţi anunţi neamurile c-aduci o femeie în gospodărie la voi. Eu am rămas să deretic şi să strâng ce aveam de luat cu mine.

Carul mare, înhămat la patru yaci era tras în bătătură şi devenise neîncăpător. Ştiam că până la asfinţit aveai să vii să mai iei, îmi pregătisem straiele de drum către departe, acolo în satul tău despre care habar n-aveam unde se află, drumul ştiam că avea să fie lung.

Deasupra fântânii, sprijinită în cumpănă am dat să trag capacul, să nu intre ţărâna ori nisipul, când suflă vântul, că tare bună apă avea. Atunci am alunecat şi-am căzut, hăt, jos, în apa rece că gheaţa şi adâncă mult peste statul unui om.

N-avea cine să ştie, n-avea cine să mă scoată de acolo aşa că am adormit scufundată, aşteptându-te.

***

O zi am zburat, ușoară ca fulgul, dând roată casei mele. Am dat roată carului, rămas încărcat aşa cum l-am rostuit eu, m-am rotit în jurul umbrelor acelor oameni care mişunau prin curtea mea. M-am văzut şi pe mine preţ de o clipă, te-am văzut frecandu-ţi mâinile de amar.

Ţi-ai scos o brăţară de la încheietura mâinii şi ai aşezat-o uşor, în palma mea c-un ban in ea.  Mi-ai cântat, un ceas întreg la oud, aşa cum n-avusesem parte să te ascult până atunci. Şi cântai tânguit muzici măturate de nisipuri, de ni s-au prins sufletele de mână. Noi am reuşit, iar tu cântai cu cerul cu tot.
Şi-am plecat in seara aceea.

Ai plecat si tu. Că n-a fost sa fie.

Mult te-am mai căutat după aceea. Am întrebat oameni şi copaci, păsări şi nouri dacă mai ştiu ceva de tine până într-o zi cand, un ren bătrân, într-o viaţă oarecare, mi-a şoptit, suflând aburi pe nări, ca m-aştepţi. Am plans, am îmbrăţişat renul. 

***

Ți-am văzut ochii, acum câteva luni, dupa atata amar de vreme. Acum, aici, n-am fântână, n-am capră, nu e târg prin preajma.  Clar, trebuie să mai aştept o viaţă.

Tremur încă, am fost atât de aproape de tine.

Te-am strigat. Nu m-ai recunoscut, dar mi-ai zis ca ştii ochii mei de undeva.