Nimeni nu-ți iubește
locul, neamul, țara, într-atât încât să se-ncovoaie sub greutatea unor
souveniruri locale turnate în plumb, oricât de meșteșugit ar fi fost ele plăsmuite
și oricâtă încărcare emoțională ar duce ele, prin decenii.
Zic asta cu gândul că
cineva care contează va citi, la un moment dat și se va gândi și la pribegii
turiști doritori de-un dram de spirit local în traistă.
Duc gândul la micile
figurine ale iluștrilor neamului de la Muzeul Național de Istorie al României, grele ca însuși Pământul, fără de care am plecat spre alte și alte locuri în aventură prin furnicarul bucureștean.
Am încă varul alb
al Hanului lui Manuc pe palme, în microscopice particule.
În soare, ele strălucesc
sidefiu.
Am atins Hanul lui Manuc, l-am străbătut cu pasul, l-am ascultat
de-aproape, l-am simțit viu, am legat firele nevăzute preț de câteva clipe, ca
atunci când întâlnești un străbunic în poza pe ceramică din cimitirul familiei.
Arhitectura curții de jur-împrejur, portalul intrării mi-arată
că meșterii n-au fost străini de
stilurile arhitectonice occidentale ale vremii dar poate greșesc: aerul germanic al decorațiunilor
strivit, din loc în loc, de portaluri ovale, apucă de mână Levantul și-l
abandonează la Porțile Orientului, dormitând în umbra trufașelor edificii
medievale apusene, cale de trei poște.
Cafeaua din ceașcă își mișcă șoldurile
în ritm oriental, piatra cubică adoarme-n drum iar varul alb cheamă leandrii
înfloriți, întru împrăștierea mirosului de pucioasă al flintelor haiducești
de-odinioară.
Senzaționale
clipe...am întins brațele și m-am învârtit în jurul meu, cu ochii spre cer,
vrând să pun stavile însuși cerului, demult pătrat în lumea mea.
Apoi am murit
o clipă, despletită, într-o cămașă de hangiță fără ceas la mână, de jur
împrejur, de jur împrejur...
Când am trecut la
Curtea Veche, clipe, veacuri, ce-or fi fost ele, am prins în palmă zidul reavăn
și roșiatic din cărămidă și acolo am rămas de-am oprit timpul.
Curtea Veche, cândva
curtea domnitorilor Valahiei, pare-se că se duce înapoi, în timp până la Mircea
cel Bătrân, în secolul XIV și cară în ele asprimea iluștrilor ce ne-au populat
manualele de istorie: Vlad Țepeș, Basarabii și mai mulți ce s-au perindat, cu
talent sau nu, prin jilțurile de cârmuitori.
A fost abandonată pe la
1700 (ce-am învățat eu,așa, în timp: nebun să fii , să pleci de la bine.
Probabil calamitatea ce-a căzut pe capul lor, foc sau inundații să-i fi strămutat de-acolo), Curtea Veche trăiește ca sit istoric, în centrul vechi al Bucureștilor.
Probabil calamitatea ce-a căzut pe capul lor, foc sau inundații să-i fi strămutat de-acolo), Curtea Veche trăiește ca sit istoric, în centrul vechi al Bucureștilor.
Prin catacombele deschise
turiștilor spre vizitare mi-au venit în minte secvențe din Castelul Fetei In
Alb, al doilea volum al Cireșarilor.
Așa, deodată.
Aud și mă pierd, mică, în furnicarul centrului vechi. Sub tălpile mele cresc crini din buștenii folosiți drept pavaj în vremea trăsurilor cu cai ce purtau nume de fete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu