Și se făcea că navigam prin lumea halucinantă a lui Orice
Se Poate, cu măduva spinării burdușită de principii morale țepene, cu mintea și
inima înțesate de țipetele celor trăzniți în moalele capului de nedreptăți
strigătoare la ceruri;
aveam mâinile unsuroase, mânjite și cu negreală pe sub
unghii de-atâta strâns mâna unor libidinoși politicieni ori de-alde .ute vânt
cu funcții cheie;
aveam degetele picioarelor boante de-atâta izbit în
bordurile lui Nu Se Poate;
inspiram asfințituri pixelate de la tonnerul prost,
dat de dumnezeu unei gloate gălăgioase de săraci cu duhul;
iar asta era demult de tot...
Și alergam, căutam un loc unde să m-asez
într-o zonă retrasă, singuratică, o pădure dacă s-ar fi putut, să-mi ling rănile,
să-mi vindec cicatricile. Și să muncesc cu ziua la vreun mcdonald de capat de
lume, cât să am să trăiesc.
Jur ca asa am vrut; mi-era până peste cap de viața cocălărită a unei ștăbimi cu ceafă de porc, la mijlocul anilor ‘90.
Jur ca asa am vrut; mi-era până peste cap de viața cocălărită a unei ștăbimi cu ceafă de porc, la mijlocul anilor ‘90.
Trei ani încheiați la nasturi până-n gât nu am citit în
românește, nimic. N-am ascultat un cântec românesc. N-am văzut un program tv în
românește (la naiba, nici nu era mare lucru în 97- 98 pe internet).
Abia acum îndrăznesc să întorc corabia,
să pun compasul înapoi spre Polul meu Nord, ca destinație a sufletului, în timp
ce vâslesc, într-un acvariu foarte relativ multicultural, dupa cum s-arată, în
apele Polului meu Sud.
Au trecut 17 ani, iată, de la coșmarul din care am plecat
fără să întorc privirea înapoi.
Abia acum, după
ani, întind să prind mâna celei care mi-a dat o menire.
Timid, calc peste credințele care mi-au suflat, ani de zile, în pânze ca să demarez și să m-așez pe orbită. Acum cred că România e tot mai normală.
Și ce stare de bine îmi dă regăsirea asta, fie acum și
numai virtuală. M-aș minți dacă aș zice ca e altfel.
Auzi Românie, tu vrei să te împaci cu
mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu