Hârtia de ambalat
cadourile, pungile ornate și panglicile de mătase, cutiile cu bițibilduri și
pampoanele strălucitoare , ca în fiecare an, mor în dimineața zilei de Crăciun.
Începând de azi ele
ajung, invariabil, la coș. Destinul ambalajelor cadourilor se repetă, cinic și
ciclic, an de an, cu apogeul în zilele de Crăciun.
Graba cu care adunăm, mototolind,
ambalajele și le îndesăm în pungi aduce c-o fugă de ziua de ieri, c-o ușă trântită, închisă
în urmă.
Sună tern dar ambalajele
sunt cele care ne însuflețesc cadourile, dau secundele de rush de adrenalină
ale despachetatului, întârzie momentul surprizei. Ele dau tușa finală cadoului
în sine. Ele contează precum cadoul însuși. Și le apreciem până în clipa când
vine despachetatul. Atunci ele intră la sacrificiu.
Parcă e vina lăuntrică de-a ne fi permis adrenalina așteptării unei bucurii. Parcă ne este rușine că ne-am bucurat.
De unde graba cu
care vrem să scăpăm de ambalajele cadourilor? Cum de ne indispune într-atât hârtia ruptă
neregulat, încât nu mai așteptăm să se consume bucuria prea-plinului Crăciunului.
De unde aversiunea față de ambalajele căzute ale cadourilor deschise?
Atenție, când pui fundă sufletului și-l dărui, să nu fii cumva hârtia de ambalaj; mare atenție.
(L-am luat pe Poptamaș cu finalul ăsta, recunosc)
(L-am luat pe Poptamaș cu finalul ăsta, recunosc)

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu