Când îți spuneam că te iubesc, râdeai. Când mi-a fost frică și te-am luat de mână, te-ai scuturat și mi-ai spus să mai merg și singură. Când ți-am cerut o ciocolată , mi-ai dat un covrig iar sub brad mi-ai înghesuit maieuri, fiindcă-mi trebuiau.
Când îți căutam privirea să-ți văd gândurile, stingeai lumina și -mi deșteptai simțurile c-o sălbăticie și-i patimă ca de sfârșitul lumii.
După care, la țigara de după, suflai rotocoalele spre tavan și mă-ntrebai ce mai spun/
Când ți-am cerut numărul de telefon, mi-ai dat o margaretă; când ți-am cerut brelocul de la chei, mi-ai pus o hartă-n mâini.
Și când mi-am făcut bagajele să te părăsesc, ai plecat tu, cu furie, de-acasă după ce m-ai înjurat că nu te ințeleg.
Tu nu cred că m-ai iubit vreodată. dar m-ai chinuit continuu.
Pe furiș ți-am furat ce-am putut: mușețel înghesuit printre haine, o mușcată-pui învelită-n folie să mi-o plantez mai târziu în suflet.
Un camion de vorbe, un depozit de gânduri, un munte de trăiri.
Nu-ți mai țin minte frumusețea, nu cred că am apucat s-o realizez, vreodată.
Îți țin minte gustul, mirosul, ochii, textura palmelor, gesturile, zâmbetul la mișto, lacrimile, nodul în gât, vocea.
Da, te iubesc Românie.
Și o să mă-ntorc acasă. Nu fiindcă m-ai vrea tu, ci fiindcă nu pot eu altfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu