duminică, 31 mai 2015

Vorbim Diaspora- Noi, cei născuți de Ei

Românii sunt un popor cu preaplin de testosteron. Când se referă la copiii din aceiași părinți, ei îi denumesc automat frați, deși pot fi mai multe fete decât băieți.
Când vorbesc despre un grup, se adresează cu ei, din nou, deși pot fi mai multe femei decât bărbați în acel grup. Interesant și vechi de când lumea.

Păstrez linia și mă voi adresa și eu, în textul acesta, românilor din țară cu Ei, iar nouă, celor din Diasporă, cu Noi, întru diferențiere rapidă.
Motivul vine ca urmare a unei întrebări puse, aseară, de un foarte bun prieten, plecat la rândul lui din țară de circa douăzeci și cinci de ani. Tocmai îi povesteam de periplul românesc. Drept răspuns, întreabă nu fără să-i tremure glasul: bine-bine, și Ei cum ne mai văd pe Noi?

I-am răspuns ce-am văzut și simțit eu și exact asta scriu aici.
Ei nu-s împăcați cu plecarea noastră.
Ei o simt, în continuare, ca pe o cvasi-trădare.
Plecații sunt, în subconștientul Lor, fugiții, vagabonzii, aventurierii, oamenii cu care n-ai vrea să ai de-a face.
Ei, ei bine, nu ne iartă până în străfundurile inimilor lor că am plecat. Niciun galben în plus în buzunarele noastre nu ne spală de nimicnicia de a fi plecat dintre ei.

Că le-ar fi fost mai rău sau mai bine cu noi, acolo, nu e prea clar.
C-am plecat, din voia noastră, rămâne, însă, ca stigma pușcăriei.
Pe viață.
Ei nu pun bază pe vorbele noastre, dau capul pe spate și zic, lasă-lasă, ce știi tu...iar noi știm ce știm.

***
Noi nu suntem mulțumiți de Ei.
Noi am vrea ca ei, printr-un miracol, să ajungă Germania și Olanda din urmă, și nu neapărat ca număr de supermarket-uri ori de străzi asfaltate, ci ca stil de viață.
Să nu mai amestece credința cu tradiția și cu superstiția, să fie deschiși și receptivi la nou, să ardă pe rug verbele a face rost, a se descurca. 
N-avem răbdare cu Ei.
Ei, spunem Noi, nu văd pădurea din cauza copacilor, se fac că muncesc, fură, fură orice apucă, oricât. Și n-avem răbdare.
Uneori, în mâhnirea noastră zicem Așa le trebuie, deși nu simțim asta, dar o zicem ca să scoatem ghemul rău din suflete.

***
Între Ei și Noi e o neîncredere deplină, coborâtă până jos, în familii și nu este de azi, de ieri.
Este perpetuă de, probabil, când e neamul românesc, este întipărită în genă.

Posibil ca Ei să ne asimileze popoarelor cărora Noi, vremelnic, ne-am alăturat prin plecarea de-acasă, popoare care să le trezească amintiri amare care se duc în istorii de lupte continue...

Între Noi și Ei este dispreț, este așezare după rang, este mustrare și dorința de corijare abruptă.
Intre Noi și Ei este o lipsă uriașă de comunicare, în realitate. Nici Ei și nici Noi (cei care provenim din Ei) nu avem nici cele mai elementare căi reale de comunicare pentru a ne înțelege și a ne accepta unii pe ceilalți.

Noi avem acces la informații în limbi de circulație internațională, Noi avem obligația să deschidem calea comunicării cu Ei, nu s-o lăsăm, an după an, în coadă de pește.
Și Noi n-o facem. Ori amânăm, ori nu ne pricepem, pur și simplu. Nu știm cum.

Iar Ei coboară pleoapele și strâng ochii, de atenție, când ne privesc. Mă-ntreb cum ne gândesc.

Aparținem unui popor foarte bogat în tradiții, tradiții care duc cu firul până, hăt, spre străvechea Mesopotamie. În timp s-a cimentat o uriașă conecție între membrii comunității (cu toate frecușurile interne de tip oriental) iar bagajul de tradiții este imens.
Și în Ei dar și în Noi.

***
Dacă Noi, cei de-afară, nu vom munci să descoperim algoritmul salvator al deschiderii ușilor comunicării dintre Noi și Ei, ei bine, atunci lucrurile vor rămâne în limbo mult și bine.
Iar textul acesta va rămâne actual, atâta câtă vreme vom trăi noi. Din nefericire.
***
Ei trăiesc bine-mersi în țară, pentru Ei clădirile au voie să îmbătrânească, să se coșcovească și să moară pe picioare. Ei, cu bun simț, lasă clădirile să-și poarte anii și bătrânețea la vedere.
Noi preferăm liftingul bătrânelor conace în frivola competiție a tinereții veșnice.

Ei oftează după noi și, deschis, nu ne vor înapoi, de teama oprobiului obștei.
Noi ne facem că acesta nu este un subiect real de dezbătut.

(foto: casa memorială a lui moș Ion Roată)




2 comentarii:

Florin spunea...

Nu cu plecarea voastra e problema, ci cu incapatzanarea de a va baga in vietzile noastre dupa ce voi ati renuntat la destinul nostru comun si va asteptati ca noi, fraerii ramasi acasa, sa facem cumva sa fie si aici Olanda sau Germania, ca sa va puteti intoarce la un moment dat si "cineva" sa va dea job-uri faine si salarii babane, singura voastra contributie ramanand banii pe care-i trimiteti acasa la mamica, sa cumpere Led TV de la Altex, care e o firma offshore din Cipru, deci nu plateshte taxe la stat din care sa facem autostrazi, spitale, scoli etc. Dar din 5 in 5 ani faceti scandal la ambasada si nu invatati nimic din realitatea istoriei recente, fiindca ati pierdut contactul cu realitatea de aici.

Florin spunea...

Imi pare bine ca nu tratezi comentariul ca pe o jignire, e o frustrare pe care o au toti cei ramasi acasa, dar putini vor da glas acesteia, deoarece cu totii suntem apartinatorii celor plecati si tzinem la ei. Numa' de n-ar fi atat de bolovani la doar cateva luni dupa ce ajung in lumea buna si incep sa viseze despre cum ar fi si aicea ca la Toronto sau la Londra, bineinteles, cu o implicare minima si formala din partea lor, o data la 5 ani.