Cuvintele, în vorba goală

Haide, pe bune, scoate-ţi tricoul, nu te uita aşa la mine. Lasă emoţiile la o parte, nu eşti primul bărbat pe care-l văd şi nu m-aştept să găsesc la tine vreun trup de revistă. În mare, cred că ştiu cum arăţi şi pe dedesubt, cum eşti tu pe sub haine. Nu cred că-ţi cer mult, eu vreau să te cunosc. Cred că ştiu ce aştepţi, la ce te gândeşti.

Scoate şi blugii.

Tot adică, da, dă jos tot.

Aşa, aşa e bine.

Vino aproape, aşează-te pe jos, pe covor, turceşte, uite-aici, te rog mult. 

E cald aici, e bine. Suntem singuri, am cea mai grozavă cafea posibilă, la ibric. De-un secol n-am mai făcut cafea la ibric, are şi caimac. Am şi alune, am şi chips-uri, jeleuri vrei?

Eu ştiu că tu nu pentru astea ai venit la mine.

Se face seară, mă priveşti cum mă mişc prin cameră. Zic ceva din bucătărie, tu răspunzi monosilabic, e clar că eşti în aşteptare, aştepţi ceva. Aştepţi să fac şi eu la fel, să-mi scot hainele de pe mine şi să-ţi vin aproape.

Iar eu, iaca m-am luat cu poveştile, tu mângâi pisica ce toarce lipită de canapea şi mai  ciuleşte urechea.
Veioza aruncă umbre pe pielea ta, văd urmele bronzului de astă vară, ce piele albă şi frumoasă ai.

Îţi urmăresc conturul umerilor şi nici eu nu mai ştiu de câte ori am fost pe-acolo fără să ai tu habar. Tu tragi o pernuţă şi acoperi ce crezi tu că e de acoperit.
Ai răbdare dar n-ai multă, simt asta. Iar eu îmi fac de lucru, întrebându-te, vorbindu-ţi.

Mă tragi de mâna aproape şi vin, nu zic nu, m-aşez turceşte lângă tine, uite, şi tot în ochi te privesc. Tu săruţi atât de bine încât nici o feminină nu ţi-ar rezista, cum de ţi-aş rezista eu?

De foarte multe zile şi un pumn de anotimpuri noi am semnat pe-acelaşi calendar.De atunci zburăm în cercuri- cercuri, vorbind despre ceasuri şi umbrele, drumuri ori nervi de primăvară,  chei pierdute şi bani găsiţi în pocaluri înşirate pe marginea drumului.
Nu, nu erau bani, erau vorbe frumos turnate în idei, doamne ce străluceau în lumina soarelui, ai fi jurat că-s galbeni.

A trecut un ceas, or fi trecut două de când eşti aici, gol şi cald, dezvelit de tine, cu ochii în ochii mei.

Nu te-ating da-ţi dau roată. Aici e cald, aşa-i ?

Sunt aproape şi m-ai ascultat nemişcat, când şi când clipind doar, să faci loc altor şi altor gânduri cu vorbe, amestecate.

 Sunt obosită.

Te-am trecut printre Da-urile şi Nu-urile mele, temerile şi visele, gândurile şi planurile, copilăria, adolescenţa, anii tinereţii dintâi, cei care m-au format în ceea ce sunt astăzi iar tu ai ascultat.

Acum închei şi promit să tac.

Tu-mi zici să continui, eu ţin privirea aţintită în ochii tăi,

că să nu te jenezi că eşti singurul dezbrăcat în odaie. În fapt, am să-ţi spun un secret: tu eşti cel mai îmbrăcat de aici. 

Tu taci atât de mult, oricât de mult ai fi prin preajma mea.

Nu cred că te cunosc mai deloc. Şi cât te-am întrebat, doamne, iar tu ori n-ai răspuns la întrebările mele ci la gândurile tale, ori n-ai răspuns deloc.

Adesea te-ai făcut că nu m-auzi.

Astăzi ţi-ai dezvelit trupul. Eu, sufletul.

Putem spune, azi, că suntem chit.

Voiam să te ştiu şi tot ce-am aflat a fost trupul tău stand turceşte pe covor, c-o cafea şi o pernuţă dinainte.

Azi eu mă simt goală, complet dezvelită şi nu ştiu de ce. Vreau să te-aud.

***  În acest text nu descriu o experienţă personală anume, textul este pură ficţiune. Asta că să răspund anticipat unor dragi visători cititori :)

VOLTAJ - All over again (Official Video)

Voltaj reprezintă România la festivalul Eurovision 2015. Urmăriți videoclipul și, cei din Diaspora, să nu spuneți că n-aveți nodul în gât...
Chapeau Voltaj, este mâna voastră întinsă prietenește unei Diaspore care respiră în același ritm cu voi. 
Nici nu mai contează dacă veți câștiga ceva la festival, ne-ați câștigat pe noi cu piesa aceasta. 
Cei trei milioane, adică :)

Un text ca un tirbușon în conștiințe- Doamne Ajută, Doamne Ferește

Dau roată subiectului predării religiei în școlile românești, de câteva zile. Nu vreau să-i supăr pe cei care merg cu rigurozitate la biserică, așa cum n-aș vrea să-i ofensez pe cei ce se-adună, o dată pe an, în noapte de Înviere, cu scopul declarat al socializării cu cei cu care se văd din An în Paște.

Mă mâhnește să aflu că în țară sunt  astăzi circa 4,500 de școli, 450 de spitale dar 18,000 de biserici (numerele, dintr-un recent material pe aceeași temă,  publicat în România) și văd fotografii cu coloanele de popi, gravi și plini de ei, cu privirile acelea înfricoșătoare și gata să te facă să te simți mic, pe la diferite manifestări de profil.

Mi-e milă, mi-e silă, mi-e greu și știu că devotamentul acesta recent din sărăcie spirituală se trage. Nu materială, ci spirituală. 

Anii 90 au fost probabil cel mai mare recul cultural al secolului, în România. A fost deajuns nefericitul deceniu al anilor 90, timp în care, sub stindardul libertății, școala și-a topit prestigiul, cultura a intrat în hibernare, presa a dezvelit sânii domnițelor iar degringolada morală, după confuzia inițială, a creat terenul înfloririi laturilor zis spirituale: ezoterism, religie, astrologie. 

Iar acestea au crescut drept tampon, contraforță la decăderea morală abruptă a acelui deceniu.

Sunt cincisprezece ani de atunci. Astăzi, la fiecare trei zile în România se sfințește o nouă biserică. Jurnaliștii au început să accentueze aspectul, on-line, la TV sau în ziare. 

Mihnea Petru-Pârvu, fostul meu coleg care mi-a dat dureri de cap la propriu, săptămânile trecute, cu textele un pic defazate despre diaspora, de astă dată atacă o temă din interior: proliferarea religiei. 

Același medic psihiatru Gabriel Diaconu, de această dată în deplină cunoștință de cauză, semnează împreună cu Mihnea un text ca un tirbușon în conștiințe. 

Zicem cu toții Doamne Ajută, ori Doamne Ferește dar cât suntem, în fapt, de religioși?

Cum nu poți să fii puțin gravidă, la fel nu poți  să te declari un pic religios. Așadar  tema este de așteptat să inflameze spiritele și să împartă taberele.

Este, zic eu, un subiect sensibil și un act de curaj al celor doi să pornească o asemenea cruciadă împotriva religiei administrată intravenos copiilor din România.

Și, așa cum a reacționat ca un stol de grauri la alegerile trecute, Diaspora ar fi frumos să nu abdice de la dezideratul final, binele și bunăstarea României și să suflece mânecile: dacă tot s-a apucat de-o treabă, s-o ducă până la capăt. 

Afară cu religia din școli până nu e foarte, foarte târziu, afară de tot cu ea din școli, asta e părerea mea. La ritmul proliferării, de acum și până la fundamentalism mai sunt cel mult cincisprezece ani.  Ce sunt cincisprezece ani la scara istoriei? Cu ce-au greșit copiii aceștia, și copiii lor să trăiască patimile consecințelor îndoctrinării religioase?

Articolul complet, mai jos:

http://www.evz.ro/ora-de-religie-in-scoala-hai-sa-fie-si-cu-talmud-si-cu-coran-pai-e-religie-sau-catehism.html

...Să-mi fur iubirea, ca pe-o bicicletă

Nu pot zice de ce iubesc poezia asta a lui Radu Ciornei. Dar o iubesc. Poeziei ăsteia îi trebuie o chitară și patru note numai, destul cât s-o reciți și apoi s-o cânți și iar s-o reciți, până la toamnă...

Aş vrea

Aş vrea să-mi fur iubirea ca pe-o bicicletă
În urma mea să fluiere un poliţist
Să-l păcălesc, să se izbească într-o tonetă
Cu degetul să-i sugerez cum că exist

Aş vrea să plăsmuiesc o lume desuetă
Amenzi zâmbind să dau oricărui sunet trist
Să-i spun buchet la o plăpândă violetă
Să pot îmbrăţişa chiar şi un dinamovist

Aş vrea să nu-mi mai fie atâta noapte
Dormind să prind măcar un ziurel de zi
Să prind un loc la coada de la lapte
Un ceai să beau pe un covor în Benghazi

Aş vrea să nu îmi mai doresc nimica
O lumânare albă să îmi ardă toată
Poveşti aş vrea să-mi spună iar bunica
Hai dormi Răducu. Azi e niciodată.

https://www.facebook.com/radu.ciornei/posts/10102595550403110?comment_id=10102607307217360&notif_t=share_reply

De Ziua Femeii- Bărbaților Mei

M-am gândit, m-am răzgândit, dacă să vă scriu sau nu și iată că vă scriu Vouă, după trei zile, trei rotații complete ale pământului în jurul axei, timp și spațiu destul cât să se cearnă și discearnă niște gânduri. Le-am tot sucit și răsucit, dacă să le pun în ordine, pe vorbe, sau nu.

Ție-ți spun, cu tine vorbesc (și ai venit primul în minte). Ți-aș spune că nu-s distanțe care să doboare gândurile. Aș fi preferat să te fi lăsat ca pe un scaun vechi, la rigolă, să te ignor, să te fi pălmuit atunci în seara ultimă, târzie, de mai, printre bagaje, să te fi urât dac-aș fi putut. 

Reflex, security blanket sau nu, păstrez încă cele câteva scrisori împrăștiate între ani și anotimpuri și știu că nu ne-am întâlnit întîmplător, nici atunci la început și nici apoi, în cele câteva rânduri în care mă-ntrebai insistent dacă mai am ceva și încă ceva de spus despre mine, ce nu spusesem încă (lungi monoloage, mă gândesc acum că probabil te-am plictisit de moarte), voiai să vezi dacă mai e ceva de capul meu, altceva decât cuvintele scrise. 

Și asta te-a pierdut. 

Nu numai pe tine, dar în fine. Știu că m-ai iubit, mult și mult timp, și nici veacul n-o să-ncheie călătoria asta a noastră...

Citește mai departe pe Catchy 

Când Eram Wanna

A fost, probabil, cea mai tumultoasă existenţă dintre câte am avut, de când sufletul meu vagabondează în jurul pământului. Femeie din ţărână ce eram, cu suflet de foc şi plete lungi de catran ce purtam, nu-mi cântase încă, dinainte, oudul soartei. Eram un om bun, ţin minte.

Se făcea că era seceta mare, eu trăgeam de o capra sălbatică tânăra,  ţintită cu arcul, cu greu. Şi nu puteam s-o car, arcul din spinare era greu, capra era şi ea grea, iar cărarea spre casă străbătea multe povârnişuri. Eram departe de casă, era cald, iar cerul devenise mâlos, nisipiu şi târziu.

Parca ma văd, ţin minte ca şi acum, purtam fusta strâns înfăşurată în jurul coapselor, o centură cu teaca de săgeţi încă plină, o bluza veștedă, de culoarea nisipului şi părul prins în coc. Aveam mâinile muncite de gospodărie. Aveam ochii verzi, singurii ochi verzi din satul meu, lumea zice ca fusesem furată de peste munţi, de pruncă. Iar satul meu era departe. Târâiam capra cum puteam, mi-era sete, eram obosită, prăfuită şi tocmai mă oprisem să mă odihnesc, când ai apărut. Ai venit din spate şi m-ai strigat, habar n-am de unde îmi ştiai numele, Wanna mă numeam.

Eu nu te ştiam, nu te mai văzusem, dar arătai a om bun aşa că te-am poftit să iei loc şi ţi-am arătat capra, prada mea pe ziua aceea. Arătai, cum să zic, arătai aşa cum ştiam eu, doar straiele erau altel. Arătai a luptător după o crâncenă bătălie, călător în drumul lui spre casă.

Nu erai din satul meu, altfel te-aş fi ştiut. Dar, ţin minte, am vorbit până s-a-nserat, mi-ai dat apă să beau, ai împărţit o lipie prăfuită cu mine, am mâncat amândoi, am tăcut, am vorbit după care am tăcut.

Într-un târziu ai luat capra mea la spinare iar eu, ruptă de oboseală, abia puteam să mă ţin după tine. Urmăream, din spate, pe poteca bolovănoasă, capul atârnând al animalului şi spatele tău, în mers.

Erai un bărbat în toată puterea cuvântului, nu vorbeai mult şi aveai sprîncenele unite într-un fel anume. Da, erai cu mult mai mare decât mine, cu mult. Aveam încredere. De atunci nu ţi-am mai uitat mersul.

Când am ajuns acasă, la gospodăria mea, ai pus capra jos pe un ţol, ai mai stat de te-am omenit cu miel fript şi pită, da, ai mâncat, ai băut un pahar de vin de smochine, ţi-ai luat sară bună şi ai plecat.

Am rămas multă vreme cu ochii duşi după tine. Când ai plecat mi-am dat seama că nici măcar numele nu ţi-l ştiam că lumea, cred că nu-l ştiam de loc.

Am ţinut minte, săptămâni după aceea, ochii, mersul, vocea şi gesturile tale. Mi-au fost în gând, în timp ce treburile mă copleşeau, fiindcă munceam zi lumină la vremurile alea. Nu ştiam nici din ce sat eşti, ştiam însă că te-aş fi recunoscut dintr-o mie. Ți-am dat basmaua mea.

***

Mult apoi, am ajuns la târg, cu treaba, la vremea culesului.

Acolo te-am văzut din nou. Era multă lume şi oamenii se certau, dădeau din mâini, vorbeau tare. Unul m-a împins din cale, am icnit a plâns şi atunci te-am văzut, în marea aceea de oameni. Am şters lacrimile şi m-am dus întins la tine.

O clipă n-ai ştiut cine sunt.

În clipă următoare, însă, ţi-au zâmbit ochii şi mi-ai făcut cu mâna, a prietenie. Fusesei ajutorul meu la greu. În târg mi-ai cumpărat tu, cu talerii tăi, mirodenii şi un oud, un instrument cu coarde, ceva cam ca o chitară aveam sa aflu. Mi-ai zis că o să-mi cânţi tu, odată şi odată, iar eu le-am dus acasă pe toate.

Cred c-a trecut un an, ba nu, vreo doi şi m-am trezit cu tine în pragul porţii.

Purtai o vestă din piele, că vânătorii. M-ai întrebat dacă tot singură îmi duc traiul. Ai adus un păun, era mare şi cald, încă. Am râs şi ştiu sigur că ţi-am arătat ograda plină, florile în ferestre, care mai de care mai vii. După care ţi-am zis că da.

Şi m-ai luat atuncea, de mână. Știu de parc-ar fi fost ieri şi mi-ai zis să fiu femeia ta.

Iar eu am zis da, din nou, fiindcă ştiam că aveai să fi venit şi că aveai să mi te învârți între gânduri, oricum, pentru viaţa toată înainte.

Noaptea aceea am fost amândoi. Iar noaptea aceea ni s-a mai repetat, cel puţin o dată, în altă viaţă.

O să-ţi povestesc ,altă data, cealaltă istorie.

Dimineaţă ai plecat să-ţi anunţi neamurile c-aduci o femeie în gospodărie la voi. Eu am rămas să deretic şi să strâng ce aveam de luat cu mine.

Carul mare, înhămat la patru yaci era tras în bătătură şi devenise neîncăpător. Ştiam că până la asfinţit aveai să vii să mai iei, îmi pregătisem straiele de drum către departe, acolo în satul tău despre care habar n-aveam unde se află, drumul ştiam că avea să fie lung.

Deasupra fântânii, sprijinită în cumpănă am dat să trag capacul, să nu intre ţărâna ori nisipul, când suflă vântul, că tare bună apă avea. Atunci am alunecat şi-am căzut, hăt, jos, în apa rece că gheaţa şi adâncă mult peste statul unui om.

N-avea cine să ştie, n-avea cine să mă scoată de acolo aşa că am adormit scufundată, aşteptându-te.

***

O zi am zburat, ușoară ca fulgul, dând roată casei mele. Am dat roată carului, rămas încărcat aşa cum l-am rostuit eu, m-am rotit în jurul umbrelor acelor oameni care mişunau prin curtea mea. M-am văzut şi pe mine preţ de o clipă, te-am văzut frecandu-ţi mâinile de amar.

Ţi-ai scos o brăţară de la încheietura mâinii şi ai aşezat-o uşor, în palma mea c-un ban in ea.  Mi-ai cântat, un ceas întreg la oud, aşa cum n-avusesem parte să te ascult până atunci. Şi cântai tânguit muzici măturate de nisipuri, de ni s-au prins sufletele de mână. Noi am reuşit, iar tu cântai cu cerul cu tot.
Şi-am plecat in seara aceea.

Ai plecat si tu. Că n-a fost sa fie.

Mult te-am mai căutat după aceea. Am întrebat oameni şi copaci, păsări şi nouri dacă mai ştiu ceva de tine până într-o zi cand, un ren bătrân, într-o viaţă oarecare, mi-a şoptit, suflând aburi pe nări, ca m-aştepţi. Am plans, am îmbrăţişat renul. 

***

Ți-am văzut ochii, acum câteva luni, dupa atata amar de vreme. Acum, aici, n-am fântână, n-am capră, nu e târg prin preajma.  Clar, trebuie să mai aştept o viaţă.

Tremur încă, am fost atât de aproape de tine.

Te-am strigat. Nu m-ai recunoscut, dar mi-ai zis ca ştii ochii mei de undeva.

Planul Verde, Cu Un Fir Ușor

Cu gândurile și cu vrerea împing iarna, tăvălug, la vale. Explodează  ghioceii  în mesaje verzi și albe nesfârșite pe internet, zâmbesc continuu, vine, dară, primăvara! Mamă, ce bine. N-am să înțeleg de unde-mi vine, invariabil la finele lui februarie,  forța imensă de-a crede și conștientiza că primăvara este aici.

În România, primăvara e sofisticată, vine când șoptind, când clipocind, când alunecând flori și muguri ițite de sub straturi de frunze uscate și durează câteva săptămâni. O simți.

 In Canada, mai avem, spune starea vremii, încă vreo 30 de zile de iarnă. Da, dar sunt ultimele. N-am ghiocei (am avut odată niște bulbi, dar nu mi-a prins niciunul și am lăsat-o așa), nici mușcatele de la mama n-au rezistat mai mult de un an, dar am zambile și narcise care, în graiul lor, spun cam același lucru: vine vremea de ieșit afară din bârloguri.

În lumina crudă a zilei, ferestrele sunt obosite și mânjite, se cer mângâiate cu windex și înnoite cu flori în glastre. Nu-i de deschis geamurile, larg, la noi, este însă de tras draperiile și lăsat toată lumina înăuntrul odăilor, de ieșit în prag, tras aer în piept,  zâmbit, iubit în gând, chiar! 

Ghioceii, miile de ghiocei văzuți în ultimele zile pe facebook și-au trimis parfumul și prospețimea până aici, v-o jur. Miroase a ghiocei  prin ecranul laptopului.

Optimistă prin natura ei, Canada a aranjat kilometri de rafturi cu cele trebuincioase pentru grădinărit, cu ghivece în paișpe mii de feluri, gata să ia cu asalt sezonul de cald, frumos și stat pe-afară. 

Ne-au venit, din Olanda, kit-urile micului grădinar ageamiu, ghivece cu semințe, sol, nutrienți, capac, gata să fie puse la încolțit. 

Am luat vreo cinci, zic, să fie! Am mai luat, pentru prima oară, covorașe organice cu mii de semințe de flori, gata să le aștern de cum trece zăpada și cântă ciocârliile. Ele stau, acum, cuminți în pungi. Niște ghivece de atârnat pe gard am mai luat, sper să le umplu cu petunii albe și roz.

N-am Regina Nopții, sper să găsesc printre prietenii mei români, parcă și niște butași de trandafiri  pe flancul de est al curții, zic eu c-ar merge. Brăduți ornamentali, obligatoriu, în spate, lângă shed/ magazia mică cu scule de grădinărit și mașinile de dat zăpada, ori de tuns iarba, după sezon.

Ar mai merge un rond cu roșii, păstăi, mă gândesc, fiindcă astea prind toate. Și neapărat floarea soarelui, pitică, s-o văd ițindu-se prin hățișul verde de zorele. Zorele mai trebuie, să nu uit.

Plantele din casă, cu ochii pe fereastră, știu că mă aud acum, când scriu și, cunoscându-le pe cucoanele englezoaice nu m-aștept să se sinchisească cu mai mult de un Deh, aruncat pieziș. Deh, iar mă schimbă primăvara-n milioane de muguri. 

Le ignor fiindcă eu știu că, până se duce zăpada, încet-încet vor crește teancurile de pungi, cutii, ghivece, îngrășăminte, gata pentru asaltul de primăvară canadiană. 

O primăvară de-aia scurtă, ca o fustă de adolescentă și la fel de obraznică și de năvalnică. Pentru a face loc verii, în timp atât de scurt, încât n-apuci să pui gecile din puf de gâscă la iernat. Dai de ele în dulapul de la întrare, într-o dimineață și le boscorodești cum îți vine la gură: voi ce mai căutați aici??

Cu Ce Foc Te-Am Mai Iubit, Cenușăreaso....

Aș fi preferat să scriu despre mărțișoare, dar mă trage colegul Mihnea de mânecă, publicând în Evenimentul Zilei un episod nou din Aventura Diasporei povestită împreună cu deja vestitul Gabriel psihiatrul. Diaspora este văzută, de această dată, doar printr-o sacoșă cu sifoane, ceea ce anunță un weekend mai vesel. Un pas înainte, iaca.

 http://www.evz.ro/cum-a-devenit-diaspora-o-tiganie-la-propriu-si-la-figurat.html

(Urmează un text lung. Trageți cafeaua aproape și citiți, vă rog eu mult, textul din link-ul de mai sus, ca să înțelegeți ce urmează )

Rămâne, și în acest episod, pe tapet, credința în motivația 100% economică a autoexilatului în Occident . Bruiajul fiind prea mare, ca-n poker zic Pas, sar mâna asta și îmi manifest simpatia sinceră pentru Gabriel psihiatrul, cel care pare-se că s-a speriat rău de tot în anii lui de școală canadieni. Sorry for you man, too late to fix it.

Cu atenția virată, din condei, către minoritatea brunetă și de poveste a neamului, în Episodul al Doilea autorii sar sprințari gardul și se-așează de aceeași parte cu opoziția lor, încurajând arătatul cu degetul către dușmanul comun: țiganii, romii, sau cum le mai spune acum, care fac neamul de râs prin țări străine, etc,etc.

Poate spun vorbe tari, dar mi le asum: aproape toți avem părul negru, ochii căprui, am fredonat Se Mărită Mona Mea, sau Magdalena-Magdalena, încă de acum 30 de ani. Să nu zicem că nu. Mai toți am dat șpagă, am făcut trafic- mare sau mic- de influență, am făcut rost, am dezvoltat agresiunea fizică și pe cea verbală, am cultivat dușmănia. Cuvântul dușman ,însuși, înseamnă același lucru în hindi.

Rajasthan și Punjab sunt locurile de origine al neamurilor brunețele și mi-a fost dat să le cunosc indeaproape, în 1994 când, împreună cu personajul de renume Împăratul Iulian de la Sibiu și câțiva curteni, am purces în Rajasthan, India, la găsirea rădăcinilor neamului țigănesc.

A fos o experiență fascinantă, i-am văzut pe români comunicând cu localnicii, îmbrățișându-se și plângând. O mie de ani distanță în timp și fluvii de plânsete și de dor au fost în îmbrățișările acelea.

Erau de același sânge, foloseau aceleași cuvintele primare de vocabular: numeralele, relațiile de familie, nașterea-nunta-moartea, blestemele, animalele de pe lângă casă, toate s-au transmis, intacte, prin migrații și secole, până astăzi. Toate se pronunță identic, în hindi și în țigănește.

Nu le iau apărarea minoritarilor dansatori din buric, nici nu îi condamn. Ei așa sunt. Au ajuns, în migrațiile lor forțate, în locuri de o cu totul altă cultură decât a lor. De spaima pierderii identității, și-au încleștat viețile în jurul tradițiilor. Memoria lor pierde , însă, vizibil, din vigoare, cu fiecare generație, iar acum se întâmplă schimbarea pe parcursul unei singure generații. Deh, planeta se învârte foarte repede, globalizarea este aici. 

Sunt enorm de multe de spus despre relațiile interumane din România, fiidcă acolo este buba, nu minoritarii din Occident. Populațiile de început ale actualei Românii, venetici  aventurieri, dezorientați de sânge dacic, ori cei rămași în urmă după pustiirile migratoare n-aveau de unde și cum să dezvolte principiile înălțătoare ale toleranței.

Astfel, urmașii de slavi, tătari, turci, celți și ce-om mai fi noi în amestecătura noastră, au făcut  front comun, la vremea respectivă, în primul rând împotriva culorii pielii. Era trendul european de respingere a oricui nu avea pielea albă. Scrie în cărți că așa a fost. Clash-ul cultural s-a adâncit până la paroxism și ar fi rămas între granițele naționale, cam ca o bătaie de apartament, dacă n-ar fi venit Uniunea Europeană să deschidă ușile și ferestrele României.

Astăzi, ca să ținem textul  mai din scurt, că e vineri, o soluție ar fi să facă și România ce-au făcut alte neamuri care au avut aceleași teme de lucru: să impună Toleranța prin lege. Și să aplice legea. De frică măcar, populația majoritară se va opri din a-i ponegri pe minoritari. Drept răspuns, fără să li se vâre bâțul prin gard, istoric s-a demonstrat că și minoritarii se vor mai liniști. Schimbarea către bine durează o generație, 30 de ani adică. Ce sunt 30 de ani la scara istoriei?

Minoritarii României  rămân câinii cu lanțul scurt din fundul grădinii. Și, oricât vom da televizorul mai tare, nu vom putea astupa nevoia strigată, la identitate și respect, a acestor oameni. Repararea și recuperarea copiilor lor, întru satisfacerea normelor de civilizație europene începe cu populația majoritară. Acolo începe educația: acasă, la școală, la alimentară, la scara blocului.

Colegii mei de facultate, apoi prin stagiaturi, țin minte că ascultau manele cu Azur. Să fi fost curiozitatea sau sângele amestecat? Inclin să cred că, ghici.

Da, finalul materialului semnat de Mihnea și Gabriel psihiatrul sună corect, etic, echitabil și chiar înțelept. Poate cuvintele sunt mai dure dar, deh, vorbim de presa unei țări vulcanice, în felul ei, deci este ok în context.

Minoritarii bruneți români de prin Europa nu sunt nici pe departe atât de toxici cum sunt ei percepuți în țară. Nu cumva însăși teama asta de a ne face de râs, de a nu fi, cumva, judecați după apucăturile acestor minoritari și a ni se strica firma, vine tot de la firișoarele de sânge țigănesc amestecat în venele noastre, din gena care ne cere, de veacuri, să scuturăm o stigmă?

Mă găndesc și eu, așa. Asta, în loc să scriu despre mărțișoare, așa cum aș fi avut chef  :)

(foto: Libertatea)

La Noi A Început. La Voi?

Laconice, vorbele de mai sus au fost distribuite de către Regionala CFR Timișoara către toate Regionalele CFR din țară, la 16 decembrie 1989. Atât, fără alte detalii. Textul a plecat pe telex, un sistem intern pentru comunicarea în timp real, la acea vreme. Tatăl meu a venit în seara aceea, acasă, contrariat și țin minte că repeta, încercând să își explice ce-o fi însemnând exact La noi a început. La voi?

Noi, copiii, frații, surorile, verișorii, nepoții voștri de sânge (din nou, diaspora adică) am plecat, este un fapt consumat, am avut noi motivele noastre, mai mult sau mai puțin întemeiate. Mulți dintre noi s-au întors în România, din cele patru zări către care, cu ani în urmă, se aventurau plini de speranțe.

Am schimbat locul și am luat-o de la zero cu racordarea la societate, cu serviciul, cu prietenii. Prietenii ne-au devenit ca și rude, ne ținem aproape. Copiii noștri, care veniți de foarte mici cu noi, care născuți aici, au o vagă idee despre perenitate și opresc, instinctiv, ideea de familie, la părinți. Ei atât cunosc din familie. Sunt confuzi când vorbesc despre bunici și verișori, întrucât nu îi au aproape. 

Vor mai trece șaizeci de ani, două generații în fapt, până ce familiile noastre să prindă rădăcini pe unde ne-am făcut cuiburile. Noi n-o să mai apucăm vremurile alea dar știm că, în felul nostru, împlinindu-ne speranțele, am făcut ce am crezut noi de cuviință că este bine. Am venit către Canada.

Nu avem fițe. Nu căutăm să obținem ascendent asupra nimănui dintr-o altă țară, cu atât mai puțin asupra celor rămași acasă. Nu suntem competitivi între noi (ambițiile de newcommeri sunt scânteile de energie care ne ajută să ne plasăm pe orbită, și nu este competiție) și cu atât mai puțin cu alții, de prin alte părți.

Noi am plecat ca să trăim și atât. Nu să devenim vârfuri în astronomie, inginerie genetică, politică ori afaceri pe Bay Street să aibă țara mamă cu ce se mândri. Nu cred c-am avut asta în cap. De aseta n-au decât să se ocupe copiii noștri, dacă vor dori s-o facă.

Noi am venit să trăim normalul canadian. Nu judecăm pe nimeni, ba dimpotrivă, acordăm excesive, anormale circumstanțe tuturor, fiindcă așa ne-a învățat obiceiul locului: să fim cei mai politicoși oameni de pe planetă. Ne place asta, este liniștitor, este seren, ne face viața și mai ușoară.

Noi în Canada nu avem probleme. Avem task-uri, avem sarcini de îndeplinit, dar nu probleme. Foarte rar avem surprize, cel mult surprize date de vremea capricioasă și friguroasă. Problemele sunt în propriile familii (destul de numeroase, explicabile și datorită izolării de societatea-mamă).

Noi nu facem rost de nimic. Nu ne descurcăm, în nicio circumstanță. Noi arareori cunoaștem oameni influenți și oricum ei nu ne folosesc ca să accedem, ici și colo, ci le căutăm preajma cu curiozitatea copiilor care îl văd pe Moș Crăciun.

Banii noștri au valoarea banilor ceaușescu, în mare parte, când vorbim despre lucrurile de consum. Un salariu net de $5,000 pe lună pentru o persoană, de exemplu, înseamnă un trai bun. Dar confortabil poți trăi și cu $2,000/persoană, dacă ești atent la cheltuieli. 

In supermarket la noi, de exemplu, dai cu tunul și nu deosebești un milionar de un muncitor la bandă: poartă aceiași blugi, cam aceleași geci, telefoanele lor arată la fel. Nici mașinile din parcare nu sunt ostentative. Diferența de venit este clară doar atunci când pronunți codul poștal. El spune totul despre venituri și proprietățile imobiliare, da, ele sunt cele care ne diferențiază.

Doamne, și câte v-aș mai spune despre Canada mea ontariotă pe care o cunosc, zic eu, destul de bine. Mă gândesc că poate vreți să știți despre noi și nu ne mai priviți ca pe klingonieni.

O mică reținere am: mi s-a șoptit că, după tăvălugul recent de caracterizări apărute într-unul dintre cele mai consecvente ziare românești,  saga contra diasporei va continua. 

Va fi în aceeași gamă, cu tir unidirecțional și vorbe care să lovească diaspora la rinichi, spre weekend. 

Că motivul pentru care seria de considerații, prin bască, la adresa diasporei continuă, mi-a fost și el șoptit: să descurajeze emigrarea masivă a tinerilor din România de azi, denigrând traiul celor ce trăiesc afară.

Scopul,  în esență, este nobil. Mijloacele- discutabile, cu recompensă imediată.

Sunt, recunosc, un pic mâhnită. Suntem în secolul XXI, globalizarea și libera circulație nu sunt povești și, așa cum cei circa 250,000 de români canadieni și-au înfipt steagurile proprietăților în toate provinciile Canadei, la fel se va întâmpla și în România: vor veni alții să ia locul românilor plecați. Se aplică principiul vaselor comunicante, acesta este noul Normal.

Noi nu le spunem copiilor voștri să plece, așa cum nu spunem nimănui să plece din țara lui, fiindcă șocul emigrării este mare și marchează pe oricine. Spunem că 10% din populația lumii are deja statut de imigrant în altă țară. Acesta este noul Normal.

În esență, ar fi cam așa: dacă ne solidarizăm, avem numai de câștigat. Diaspora a dat semnalul de prietenie, la alegerile din noiembrie trecut, cănd ne-au tremurat sufletele și când v-am fost mai alături ca niciodată. Am făcut cum am simțit noi că e bine.

La noi a început. La voi? 

Și Uite-Așa A Plecat Foaia De Drum Lung la ziar! :)

Mulțumiri redactorului sef Simona Ionescu pentru publicarea materialului de pe blog, în cotidianul Evenimentul Zilei. Eu găsesc că este o necesară corecție la considerațiile oarbe și generalizatoare, la adresa diasporei.

http://www.evz.ro/reactii-dupa-articolul-o-privire-critica-asupra-diasporei-dar-nu-rautacioasa-doar-necesara.html

Magda

O privire, fix prin bască, asupra diasporei

La două zile de la publicarea nedumeritului articol: O privire Foarte Critică Asupra Diasporei. Dar Nu Răutăcioasă, Doar Necesară, în EvZ, iată și linkul care a îmbujorat diaspora:
http://www.evz.ro/o-privire-foarte-critica-asupra-diasporei-dar-nu-rautacioasa.html

Reiterez aici simpatia sinceră pentru ziarul Evenimentul Zilei, pentru jurnalistul complet Mihnea Petru-Pârvu și mă opresc strict la considerațiile psihiatrului Gabriel Diaconu care, cunoscând fibra mentală și comportamentală a neamului s-a lansat în aprecieri cam prin bască, zic eu, asupra celor vreo trei milioane și ceva de români care gravitează, more or less, 24/24 în jurul sufletului cu frontiere al României.

Am aflat că noi, plecând, de fapt am schimbat agresorul, că suntem vai steaua noastră, că ne numărăm cei firfirei prin buzunare, stăm buluc seara la lumina unicului bec din odaie jelind de lipsuri, ne târâm rătăciți pe drumurile Damascului- după spusele autorului- și, marcați de pumnii primiți în cap, care la propriu care la figurat,  prin copilărie, venim, ca oile, în țară cu câte un pumn de gologani și cu gurile cusute. 

Eu n-am idee ce diasporă în halul ăsta a cunoscut Gabriel psihiatrul dar tare mi-e teamă că textul reflectă, în fapt, închipuirea autorului. Ceva îmi spune mie.

Am citit textul de multe ori, încercând să înțeleg ce l-a făcut pe autor să scrie asemenea răutăți viscerale, ce are el cu diaspora. E un text croit să pună diaspora cu botul pe labe, să o facă să se simtă umilită. 

N-am garanția că leitmotivul textului, canadianul în vizită în România, chiar există. El putea fi inventat, ca personaj, și la o bere de vineri seara.

Două ipoteze am, privind rațiunile pentru care acest text a fost publicat: au fost, fie necunoaștere, fie rea-voință. O a treia rațiune, legată de injecția de insulină care să dea un boost traficului on-line al ziarului și să aducă o căruță de publicitate nici n-o iau în calcul. Echipa este prea integră să facă așa ceva.

Dacă a fost necunoaștere, e surprinzător cum Mihnea a dat la tipar o asemenea subproducție și cum a scăpat ea în ziar. Fiindcă Mihnea e umblat și cunoaște și diasporă și locuri de jur-împrejurul lumii. 

El știe că nu poți aduce diaspora la un numitor comun, nu poți defini diaspora ca un întreg. Diaspora ia forma vasului țării în care crește, automat noi, cei trăind pe afară, nu creștem la fel, pe unde suntem așezați.  Inspirat era să ne fi încercat textul pe facebook înainte de publicare, asta i-ar fi scutit de diletantism.

Dacă a fost rea voință și, concertat, cineva din țară sau de-afară, dorește punerea la punct, denigrarea, defăimarea, minimizarea, reducerea la câteva stereotipuri a diasporei pentru curajul de-aș fi pus amprenta, recent, în politichia României, atunci greșeala e de neiertat. 

Eu, una, nu exclud reaua-voință, din buchia textului lui Gabriel psihiatrul. 

Potențialul diasporei este imens, material, moral, din puctul de vedere al cunoașterii, în fine, din cam toate punctele de vedere. Din decență, nu și-a luat nimeni din diaspora țara înapoi, nici în noiembrie trecut și nici de-atunci. România rămâne la locul ei.

Zău, un pic de atenție la stereotipurile pe care le promovați. Un deceniu a trebuit să treacă pentru ca vestiții căpșunari să scape de stigmă, știți și voi. 
Diaspora din Canada, așa ursuză, necomunicativă, ocupată și cam elitistă cum e ea, înghite greu texte ca al lui Gabriel psihiatrul. Mihnea, dacă poți, ține-l în frâu pe Gabriel psihiatrul data viitoare. El habar n-are despre diasporă, tot ce-a scris a concluzionat de pe facebook, deci nu se pune.
***
Comentarii și păreri legate de acest material puteți găsi și aici: 
https://www.facebook.com/magdalena.ionescu.9/posts/1055573714459105?comment_id=1056124637737346&notif_t=like

O Să Mă Știi De Undeva- Combustibil Pentru Piesa-Monolog A Inimii De Sub Tricou

Mai tragică în ființa ei decât Moartea Căprioarei, mai senzuală decât Malena legănându-și poalele și fluturându-și pletele peste țărâna patruzecistă a Italiei, cu ochii mari deschiși, sfredelindu-te,  Petronela Rotar a scris O Să Mă Știi De Undeva cu patima condamnatului la iubire silnică pe viață.

Atât de tare iubește când iubește încât, citind, poezia devine grea ca o draperie din catifea iar literele-i curg pe podea. Hani, El adică, daca există sau a existat cândva, probabil că și-a înecat mințile în alcool citindu-se dezvelit, sau pur și simplu văzându-și goliciunea în oglinzile vorbelor Petronelei, mai degrabă a înnebunit. Asta, dacă Hani a existat. Dacă Hani nu i-a apărut Petronelei în cale, încă, l-aș sfătui să se convingă-ntâi că știe a-nnota în apă adâncă.

Petronela scrie imagini, ea scrie imaginile așa cum  i se-arată, fiecare pas al ei scrie singur un rând. Afli  (și-ți place să afli) femeia scriitoare, săltând pe trotuarele New York-ului holliwoodian asemenea lui Meg Ryan în You ve Got Mail. Strazile Brașovului vechi, în cartea Petronelei cântă la trompete și la harpe, simultan. Pe Biserica Neagră atârnă un banner imaginar,  înroșit de sinceritate,  pe care citești O Să Mă Știi de Undeva. Și nu te miră, el a crescut acolo.

Cred că Petronelei îi plac anticariatele și magazinele cu mărunțișuri delicate, din alte vremuri. Este locul mirosind a cupru oxidat unde, în genere, îți alimentezi introspecțiile-combustibil pentru vraja raționamentului ce va să-ți vină. Cred asta pentru că Petronela Rotar a dat dovada că stăpânește întrospecția, cu naturalețea cu care te privește în timp ce-o citești. 

Bun, introspecțiile sunt trendul pe val in literatura din România dar și de aiurea. Citim cu patos despre cum căutăm sub firele de păr din cap, căutăm sub unghii, sub gânduri, în ritmul mersului, ne căutăm în oglindă, ne căutăm în reflexia luminii din ochiul celuilalt. Un regal de introspecție, omniprezent.

O Să Mă Știi de Undeva, cel de-al doilea act al cărții în fapt, m-a făcut să-ndoi colțul la fiecare a doua pagină fără soț. E hilar, e barbar, știu. N-aș răni, însă, pagina unei cărți dacă n-aș simți că scrisul trebuie pedepsit cu citirea continuă până la ținerea de minte. Ceea ce se și întâmplă aici la mine, la șapte mii de kilometri de soarele autoarei.

Miros amar de nuci verzi, țiuit  de ambulanță, justificări între lacrimi și o senzație stranie că o actriță complet dezinhibată ar putea-o recita pe Petronela Rotar pe orice scenă din lume. Poezia Petronelei Rotar este combustibilul pentru o piesă- monolog de calibru.

Introspecțiile Petronelei sunt universale, curajul ei este de actualitate și citind O Să Mă Știi de Undeva nu ești sigur că n-a fost scris în engleză ori franceză, că n-o s-o știi, la un moment dat, pe autoare, de Undeva, mai exact te trezești alergănd, te trezești zburând pe o pală de vânt nord-vestic, te trezești în vrie de 360 de grade, te trezești pe pământ (la noapte vei visa din nou că zbori).

Zilele Amanților- filmul românesc perfect

Amarnic puse pe căpătuială, atente să nu le scape nici un ac de siguranță pe gaura chiuvetei, personajele Corinei Ozon din Zilele Amanților te-mbolnăvesc de ficat. De un dinamism feroce, cu ochii în patru la orice oportunitate, gratuitate, atenție sau flirt, de-a valma, ele reușesc să deseneze un crâmpei din societatea de ieri, alaltăieri- cel mult, dar mai ales de mâine dintr-o Românie bucureșteană prin excelență.

Pentru că zilele și nopțile sunt frumos delimitate de bariere semnalizate cu reflectoare, nu poți să te superi pe ele mai ales că, intre mantinelele zilelor, acțiunea zboară ca pucul într-o arenă de hochei. E lumină. E soarele în creștetul personajelor și parcă îl simți și tu, citind.

Nu-i vreo eroină mai brează decât alta, toate gândesc, visează și așteaptă cam același lucru: să dea lovitura, să se chivernisească. Navigând abil, într-o lume strălucind de efervescență la lumina zilei ce pare că nu se termină niciodată, eroii, la rândul lor, nu se dezmint și voinicește se lamentează, voinicește mint, voinicește își acordă circumstanțe c-un tupeu și-o obrăznicie dezarmante. Pufnești în râs, instantaneu.

Dincolo de acțiunea în sine, limbajul este, însă, și mai colorat. Nu poți citi cu voce tare dar poți să te oprești și să râzi cu poftă știind că, în fond, vorbim despre un stil asumat de scriitură, după cum anunță, cu șoptită precauție, autoarea.

Eu n-am idee când și cum a absorbit Corina Ozon atâta Social în făptura-i diafană dar cu siguranță a adunat atât de mult încât frecvența năucitoare a verbelor, întorsăturile de situație se năpustesc ca o refulare, o descărcare masivă dintr-un preaplin de știut, văzut și înțeles pe lumea asta.

Îți rozi unghiile în timp ce citești, pleci la fumat, te întorci, mai pui o cafea, dai muzica mai tare, mai încet, nu răspunzi la telefoane și nu reușești să te desprinzi de acțiunea care sare, pur și simplu, în spinarea ta.

În capul tău se naște, încă de la prima pagină, o lume. Parcă n-ai nevoie de descrieri de niciun fel, atât de viu și pictural este fiecare cadru.

Cartea Zilele Amanților este filmul românesc perfect. Vezi, mai mult decât citești, auzi mai mult decât personajele înseși vorbesc. Pentru că granița între dialog și gând vorbit este atât  de fină, citind, ai impresia că e un dialog gălăgios de colo până colo. 

N-ai timp să respiri, n-ai timp să-ți dai cu părerea, că te-mpinge acțiunea de la spate. Zilele Amanților a fost scrisă și se citește cu viteza surfingului de net, după o pauză de-o zi: cu înfrigurare, cu imaginea bine reglată din tunning, cu sunetul la maximum.

Îți crește tensiunea, îți vine, în pauzele scurte pe care le furi cititului, să zici c-așa ceva nu există. Un promiscuu, fin ca o aripă de fluture, aparent adresat maselor, în realitate cu trimitere fix în mințile devoratorilor de literatură. Nu, în limba română așa ceva nu s-a mai scris.

Mai am circa douăzecișicinci de pagini și termin cartea. Sunt buimăcită ca după o zi la gym. Îmi place de mor, cred c-am să citesc o pagină pe zi, să mă duc cu povestea până aproape de Paști.