Dau roată
subiectului predării religiei în școlile românești, de câteva zile. Nu vreau
să-i supăr pe cei care merg cu rigurozitate la biserică, așa cum n-aș vrea să-i
ofensez pe cei ce se-adună, o dată pe an, în noapte de Înviere, cu scopul
declarat al socializării cu cei cu care se văd din An în Paște.
Mă mâhnește să
aflu că în țară sunt astăzi circa 4,500
de școli, 450 de spitale dar 18,000 de biserici (numerele, dintr-un recent
material pe aceeași temă, publicat în
România) și văd fotografii cu coloanele de popi, gravi și plini de ei, cu
privirile acelea înfricoșătoare și gata să te facă să te simți mic, pe la diferite
manifestări de profil.
Mi-e milă, mi-e
silă, mi-e greu și știu că devotamentul acesta recent din sărăcie spirituală se
trage. Nu materială, ci spirituală.
Anii 90 au fost probabil cel mai mare recul cultural al secolului, în România. A fost deajuns nefericitul deceniu al
anilor 90, timp în care, sub stindardul libertății, școala și-a topit
prestigiul, cultura a intrat în hibernare, presa a dezvelit sânii domnițelor
iar degringolada morală, după confuzia inițială, a creat terenul înfloririi
laturilor zis spirituale: ezoterism, religie, astrologie.
Iar acestea au crescut
drept tampon, contraforță la decăderea morală abruptă a acelui deceniu.
Sunt
cincisprezece ani de atunci. Astăzi, la fiecare trei zile în România se
sfințește o nouă biserică. Jurnaliștii au început să accentueze aspectul,
on-line, la TV sau în ziare.
Mihnea Petru-Pârvu, fostul meu coleg care mi-a dat
dureri de cap la propriu, săptămânile trecute, cu textele un pic defazate
despre diaspora, de astă dată atacă o temă din interior: proliferarea religiei.
Același medic psihiatru Gabriel Diaconu, de această dată în deplină cunoștință
de cauză, semnează împreună cu Mihnea un text ca un tirbușon în conștiințe.
Zicem cu toții Doamne Ajută, ori Doamne Ferește dar cât suntem, în fapt, de
religioși?
Cum nu poți să
fii puțin gravidă, la fel nu poți să te declari un pic religios. Așadar tema este de așteptat să inflameze spiritele
și să împartă taberele.
Este, zic eu, un
subiect sensibil și un act de curaj al celor doi să pornească o asemenea cruciadă
împotriva religiei administrată intravenos copiilor din România.
Și, așa cum a
reacționat ca un stol de grauri la alegerile trecute, Diaspora ar fi frumos să
nu abdice de la dezideratul final, binele și bunăstarea României și să suflece
mânecile: dacă tot s-a apucat de-o treabă, s-o ducă până la capăt.
Afară cu
religia din școli până nu e foarte, foarte târziu, afară de tot cu ea din școli, asta e părerea mea. La ritmul proliferării, de acum și până la
fundamentalism mai sunt cel mult cincisprezece ani. Ce sunt cincisprezece ani la scara istoriei?
Cu ce-au greșit copiii aceștia, și copiii lor să trăiască patimile consecințelor
îndoctrinării religioase?
Articolul complet, mai jos:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu