La Nunta Fiicei Mele- August, 2010

A fost momentul de cea mai mare tulburare emotionala, de la aterizare incoace. Nu joburile, nu casa, nu masinile, nici macar ajustarea emotionala de parteneriat nu m-au zdruncinat cat m-a zdruncinat nunta aceasta. 

Am asistat, cu ochii holbați la cum se întâmplă, cum se petrece Viața, aproape de mine.
Imaginați-vă că vă trece planeta pe sub picioare, că se scurg stelele la linia orizontului ca o ploaie, cam așa arată Viața când trece.

Cauți ceasul ca să-ți ajustezi respirația cu momentul și nu găsești un ceas in preajmă. Simți ca un vuiet de sirenă de vapor pentru câteva zile, ore, veacuri, în fine, destul, în creier și nu știi de unde vine. Un vuiet greu care vine cu tine în somn, vuiet ca de centrală termică de mega-building nord-american.

Viața are așa, niște roți dințate uriașe, maaaari de tot, care se-nvârt într-o semiumbră de care n-ai habar decât atunci când te mai uiți la ceasul de la mână. Nu, nici măcar atunci.
Cât o mai fi ceasul?
Ceasul de la mană are bunul simț să-și înghită ticăitul ca să nu te deranjeze (că-i la baterie, normal) și te amăgești astfel că timpul nu trece sau în fine, trece grațios.

Trece grațios pe naiba!!
Timpul cară huruitul acela greu (n-am idee dacă e Responsabilitatea, Datul Lucrului Făptuit, Curajul de-a da ochii cu Răsăritul Următor sau pur si simplu Inerția cea care huruie mai adânc-n.a.) într-o notă de bun simț, până vine prima nuntă, a primului tău copil.

Atunci ești singur/ă cu tine. Felicitările din jur abundă, lumea râde iar pe tine te înspăimântă la un moment dat. Nu mai simți frontiera între alb și negru, între bucurie și abis.

La nunta copilului meu planeta a luat-o rău la vale, sub picioare.
***
De câteva ore cred că am intrat în convalescență, cerul s-a oprit din scurs la asfințit și, privind ceasul de la mană văd din nou timpul grațios tăcut, care-mi trece.
Adică e ca înainte, gata.
***
Huruitul greu s-a topit sau s-a ascuns.
Odata trăit însă... ouch.