Seară târzie,
mocirloasă, pâcloasă de decembrie, aşteptând Crăciunul. Abia am scăpat de la birou şi aveam de
traversat oraşul, cei peste 50 de km, într-unul dintre primele mele drumuri,
mai exact primul drum de la lucru către noua casă, pe întuneric, pe ninsoare,
pe un trafic ce se anunţa greu, greu.
N-aveam GPS. La
vremea aceea doar maşinile poliţiei, pompierii şi salvarea aveau GPS. N-aveam
experienţa condusului pe zăpadă, pe autostradă la drum lung şi mai ales
noaptea. Eram singură, eram departe de casă şi mi-era frică. Trebuia să ajung
acasă, iar dacă aş fi luat-o din stradă în stradă probabil c-aş fi ajuns spre
miezul nopţii.
Pornesc spre
casă, dumnezeu cu mine, zic…Mă-ncadrez cuminte pe prima bandă şi frânez brusc.
Tocmai îl exasperasem pe unul cu cât de încet mişcam maşină şi omul m-a depăşit
ostentativ. Am îngheţat, tremuram toată. Apoi încă unul, nimerisem cred pe-o
bandă de nerăbdători iar eu eram prea incepătoare să-nţeleg ce se-ntâmpla în
jurul meu.
Iar frână bruscă,
cât pe-aci să mă opresc în cel dinaintea mea. Nu mai aveam puls, mi se
aburiseră ochelarii pe nas, puful gecii cu glugă îmi intra în ochi, în nas,
mâinile mi-erau încă îngheţate.
M-am redresat, am zis eu şi-am simţit cum fuge
maşina de sub mine, pieziş, aşa vreo douăzeci de metri, dacă nu mai mult. Am
ieşit jumătate pe refugiu. Am oprit-o, am stabilizat-o, am lăsat urme adânci în
zăpadă fleşcăită. Am transpirat, deja
coşmarul începuse să se contureze.
Ţineam volanul încordată, cu ambele mâini şi-am început să
zic în gând Tatăl Nostru. Ştergătoarele abia dovedeau să dea zăpada de pe
parbriz iar luminile stopurilor roşii se laţeau nefiresc în faţă ochilor mei,
pe după ochelarii aburiţi de spaima, în fâşii paralele, numai bine cât să nu
mai pot aprecia nici distanţă.
Cât p-aci să
încep să plâng, mă pierdusem cu totul şi mai aveam cale lungă-lungă. Cum
repetam eu rugăciunea şi făceam cruce cu limba în cerul gurii, în faţă mea o
maşină albastră (Honda sau Toyota să fi fost), de-un albastru că de uniformă
şcolărească. Am distins culoarea în lumina farurilor.
Şi cum ţintisem ochii pe
maşina aia m-am trezit că mă ţin după ea, aşa, din senin. Ea a schimbat banda-
am schimbat şi eu banda. Ea a revenit pe banda iniţială- am făcut la fel.
Mergea constant şi n-am idee dacă omul acela
de la volan, în întunericul serii de decembrie mi-a simţit spaima şi a ales să
mă scoată la liman sau pur şi simplu s-a plictisit şi Doamne Doamne de hazul
meu, văzându-mă aşa de neajutorată şi mi-a trimis antemergător.
Cert este că
mergeam în plasa lui şi nici măcar la
ieşirile laterale n-am mai fost atentă. În mintea mea maşina aceea avea să mă
ducă acasă. Şi am mers, şi am mers şi, că prin minune nici-o altă maşină n-a
mai frânat brusc în drumul meu, am mers lin, kilometru după kilometru. Nu
dezlipeam ochii de la maşina albastră, am lăsat în urmă, una după alta, toate
intersecţiile posibile.
Numai ce văd că
maşina albastră semnalizează că iese din autostrada. Am semnalizat şi
eu, am ieşit cu ea o dată. Am făcut ochii roată, am recunoscut zona şi, da,
eram la două minute de casa mea.
Am ajuns epuizată
de spaimă, pe gânduri ca niciodată. Cine mi-a scos maşina aceea albastră în
cale, cea care avea să mă scoată la liman, să mă apere (aşa am simţit) până
aveam să ajung acasă la familia mea, n-am înţeles.
Maşina albastră s-a pierdut în drumul ei. Nu i-am reţinut
numărul de înmatriculare ci numai culoarea aceea metalizată, frumoasă ca un
şorţuleţ de şcolăriţă.
Nu sunt o fiinţă religioasă. De a două zi , însă, am pus
rozarii la oglinda retrovizoare. Maşina am schimbat-o de câteva ori, rozariile
le am şi acum. Când mi-e frică,
strâng în pumn cruciuliţa ce se leagănă
la oglindă. Şi acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu