Sunt Vaccinată Cu Cenaclul Flacăra

Am pe antebraț vaccinul Cenaclului Flacăra și se vede și acum, la peste 25 de ani de la ultimele întâmplări culturale de masă orchestrate de Adrian Păunescu. 

Încerc de fiecare dată să risipesc emoțiile (inerente perioadei de inimă- ciocârlie cu ochiii arși în soarele creșterii) și să văd ce-a rămas, ce-a trăit în mine după Cenaclu.

 Voi scrie ce-mi amintesc, dacă-mi scapă ceva gândiți-vă și voi cam ce lipsește.

De la cenaclu mi-au rămas melodiile, la fel de frumoase și de prietenoase ca cele ale cântecelor copilăriei. Mi-amintesc cuvintele pronunțate stricat de către interpreții maghiari aduși din Harghita ori Covasna și nu-nțelegeam cum cineva poate vorbi stricat românește, în România. 

Târziu aveam să experimentez eu însămi vorbirea altui grai decât cel matern, să-mi simt accentul imposibil, agățat de-ncheietură ca o cătușe.

De la Cenaclu mi-au rămas introspecțiile în versuri, acolo am cunoscut cântarea sufletelor ca-ntr-un facebook imens, unde mii de suflete-și revelau culorile, sunetele, catifelarea.

Am cunoscut alunecarea pe gândurile care contează. Am delimitat ce Vreau de ce Pot, am învățat că trebuie să fac ce Trebuie, apoi ce-mi Place.

Am mâncat Revoltă fără de tacâmuri la-ndemână. Am reținut Răspunderea, mai importantă în viață decât bacalaureatul, decât admiterea la facultate.

Am șoptit Ajutorul și curajul de-a Vedea, în vorbe, când lucrurile nu sunt conforme.  Am învățat ce este Conform, am învățat că părinții îmbătrânesc (aveam să aflu mai târziu când asta chiar s-a-ntâmplat).

Am învățat să-i dau mâna celui de-alături, fără măcar a-l cunoaște, fără a-i prinde privirea vreo clipă, pe stadion, scandând, în viață, mai apoi.

Am învățat să intru pe ușă cu dreptul, să-mi desenez scara întotdeauna ascendentă, să visez, să visez, să visez și să iubesc.

Eu cred că Păunescu ne-a învățat până să și iubim. Să iubim diferențiat locul, țara (dovadă stau mărturiile cutremurătoare de atașament față de România, ale diasporei de astăzi), familia, părinții și frații, iubiții și iubitele.

Atunci n-aveai voie să iubești banal. Nu cred că cineva se-ncumeta să iubească banal în acele vremuri, era mai mare rușine decât să fi fost vreun ignorant intr-ale cititului, era la fel de rău.

Am învățat că apa poate fi adâncă, apoi că o cană cu vin înconjoară ca un ombilic întregul Eu- Pământul meu.

Din nou, am învățat să plâng.

Nu mai țin minte de câte ori am cântat plângând piesele cenaclului Flacăra. Acum când scriu, ascult un playlist și am gutuia emoțiilor în gât, lacrimile abia se țin, pe bune. N-am o explicație, se întâmplă întotdeauna la fel.

Am învățat că în temelia blocurilor din cartier încă respirau hanuri de margine de drum, că-n armătura podurilor se-ncleștau milioane de cioburi ale strachinilor care ne-au crescut pe toți cine suntem.

Am învățat să cred în Pereche. Am învățat să nu cedez, am învățat să te definesc pe tine, Tu, am repetat Curajul ca pe incantație, am spălat mâinile de răul minciunilor în Dunărea curgând pașnică la robinet.

N-am învățat să navighez cercurile de influență. Am învățat să le desfid cu totul.

Am învățat să înfrunt ușile lifturilor ca pe redute de cetăți. N-am învățat să zâmbesc de complezență, așa cum n-a făcut-o niciodată nimeni  în neamul meu. Și m-am încrâncenat să caut adevărul.

***

N-am învățat să abdic și am plătit, de câteva ori, această lipsă de învățătură.

N-am învățat să număr banii.

N-am învățat să mă târguiesc.

N-am învățat să m-așez la umbră când soarele pârjolește.

N-am învățat că și mie-mi trece timpul. Deși Adrian Păunescu mi-a spus și asta...  

https://www.youtube.com/watch?v=zrCvsjeicnM