Scris mărunt despre iubirile mari

Iubirile mari sunt sunt imposibil de rare. Ele sunt fragile, au picioare din păpădii și brațe din oțel friabil, necălit în focul soarelui. Ele mor, undeva în stratosferă, secătuite, în zeci de ani de jar. 
Mai rar, nu mor niciodată. 
Adesea ele scriu povești și, mai adesea, alții scriu povești despre ele.

Iubirile mari împletesc firele de argint, peste ani, peste locuri, în odgoane de nesecerat.

Iubirile mari nu se-mpiedică de-un divorț.
Sau de două. Ori de cinci.
Divorțul este portița către poiata cu găini, iubirea se poartă-n buzunare, cât ești treaz, precum cheia de la mașină. 
Cât crezi că pot, doi bieți actori, să ducă povara iubirii celei mari? 
O clipă, o oră.
Pentru restul timpului, o ducem noi.
Neplătiți.
Necunoscuți.

Neîntrebați.

În miezul nopții dialogului cu sine, atunci când se-ntâmplă, cad zăgazurile convenienței se spulberă și-ți reciți, în taină, adevărurile tale interzise. Tavanul nu-i destul de sus, oftatul nu-i destul de-adânc, aproapele dormind alături nu-i destul de departe.

In miezul nopții dialogului cu sine, nicio rutină n-apare înveșmântată în iubire.

Iubirile mari se leagă între oamenii pe care oglinzile nu-i iubesc,între oamenii cu degete prea lungi, cu ochii miopi, cu picioarele călcând în x, cu părul alb, cu chelie, cu pielea pistruiată, cu ani prea mulți ori bani prea puțini, se leagă între oamenii imperfecti.
Fiindcă doar oamenii imperfecți străpung membrana trăirilor eternei celeste balanțe între aparență și adevăr.

Așa cred eu.