Parfumul Versace*

Ai venit la amiază, mânat de energii cărora cu greu le-aș fi putut face față. Ți-am simțit mesajele încărcate de testosteron, am simțit vibrația caldă, fluidă a aerului, în juru-mi, cu cât te-apropiai mai mult. M-ai vrut cu patimă, m-ai vrut din prima clipă, astăzi ai venit ca să-ți fiu. Așa ai venit. Ca să-ți fiu.

Și-am ieșit pe terasă la cafele, ca și prima oară, continuând blând discuția de unde-o lăsasem, despre viață și cupluri, oameni noi și oameni vechi, lucruri proaste și lucruri deștepte. Nu m-ai slăbit din ochi și nu mai știam dacă soarele frigea prin blugii negri, să-mi ardă coapsele, ori era gândul tău. 

Spuneai despre filme nevăzute, spuneam despre oameni cunoscuți dar neîntâlniți și despre experiențele lor insolite. Spuneai despre drumuri ce te-așteaptă, spuneam despre oameni ce m-așteaptă și, făr să te-ating ci doar fixându-ți privirea te-am întrebat complet off topic: mă iubești? Tu mă iubești pe mine? Îmi placi tare, tare mult, cred că da, a venit răspunsul. Am să-ți spun mai multe când o să fim goi, atunci, acolo, preț de-o zi, să te văd, să te cunosc, ai spus. Simțeam dâra de parfum Versace ondulându-se pe lângă gâtul meu, cea mai de temut opreliște în calea fructului oprit dintre noi. Și mă iubeai ca un dement, și tu știai, și eu știam și vrăbiile de pe gard se prinseseră.

Discuția a scăpat la vale în teoria erotismului, un tărâm cu mult prea alunecos, într-un pârg aurit de august, fără pic de vânt. Set-up perfect.

dreamstime.com

Aerul s-a colorat, treptat, într-un albastru de sineală, vorbele s-au transformat în cuvinte, cuvintele aveau literele negre și pluteau haotic între noi, gata să ne intre-n ochi, ca un roi de țînțari.  Iți vorbeam despre combinezoane din mătăsuri alunecoase și dantele necesare, bune de rupt cu dinții și mă miram, în sinea mea, de mine, de curajul destăinuirilor. Ai făcut ochii mari, ai tras scaunul de vară mai aproape, ascultai. Parfumul meu venea spre tine și tare n-aș fi vrut să-l iei cu tine-n piele, nu, nu.

Și, da, ți-am descris cum aș face eu dragoste cu tine, cu toată pasiunea posibilă, ceva între viață și neant, în tăceri prelungite, în iubiri prelungite, în pauze de lounge relaxation, în reprize de penumbră, între patru ochi. Cam ce aș face, vorbeam de parcă de-astea vorbisem toată viața, mi se dusese toată timiditatea, eram dezarmant de sinceră. Parcă vorbeam unui gând, parcă vorbeam pe peronul de plecare-n armată. Ziceam cum aș dormi cu tine, să te cunosc dormind, să te văd dormind, cum aș fuma cu tine țigara de după, cum te-aș lăsa să mă explorezi în jurul chakrei abdomenului, chiar mai jos. Și-mi răspundeai în vorbe și priviri la fel de încinse, completai, adăugai cu gândurile tale iar blugii mei negri îmi frigeau coapsele,  urcai deasupra gândurilor mele, flancându-mi umerii, ca-n cadrele clasice de filme romantice. 

Am încheiat cu ce știu că n-ai fi vrut să auzi: la final, ți-aș fi cerut să-mi ștergi numele din agendă, să nu ne mai vedem vreodată, să nu ne mai scriem vreodată, să uităm că ne-am știut, să Gata. Urăsc promiscuitatea, nu dublez, nu înșel, nu-s de dat, n-aș fi putut duce povara pe mai departe.  

Ai făcut o pauză, ai gândit scenariul meu roșu-vișiniu și, cu toată căldura verii, cu toată intimitatea din aer, mi-ai zis: decât așa, mai bine nu, mai bine n-o facem niciodată.

Două vrabii au zburat, oftând ușurate, de pe gard.

*- un exercițiu de scriitură așa, de vineri seara