luni, 26 ianuarie 2015

Cireșarii

Țin în palme hărțile peșterilor, traseele secrete către castelele de mult uitate, potecile înguste prin viforul iernii, am lanterna de-a dreapta, rucsacul de-a stânga și mă numesc Cireșar până la plăsele. Mi-am lăsat cravata roșie demult, acasă, dar am sădit, cu mult înainte de-a-mi lua biletul către Drum în sine, simțurile onoarei, ale dreptății, curajului, perseverenței, am sădit visul în aortă, cu mult înainte de-a îndrăzni să mă denumesc Cireșar.
Am întins mâna prieteniei, am dat curaj Curajului, atunci când l-am simțit obosit ori dezorientat, am purtat desagi de cărți în spinare ori în minte și am repetat, neîntrebată, sute de versuri precum călugării tibetani incantațiile lor, cu spaima ascunsă că le-aș putea uita și atunci s-ar pierde dincolo de neamul meu. Versule rămân, după mine, nemaiîntoarse vreodată în românește aici, pe celălalt tărâm.
Am dormit cu puloverul sub căpătâi și cu hărțile acelea încărcate de semne și săgeți, în vis, până ele s-au lipit de scoarță și n-au mai plecat. Cândva, în adolescență, Cireșara din mine a crescut cărările și șoselele și potecile ce aveau să mă poarte în alte lumi, cu bagajul meu cu tot.

Mi-am luat cu mine biscuiți și baterii pentru lanternă, o pătură și o pereche de adidași buni de drum lung, mi-am prins părul într-o coadă, semnul meu de „acum am o treabă”. Asta a fost demult și, uitându-mă-napoi văd nu unul, doi, zece, ci mii și mii de Cireșari ca și mine, cu aceleași bagaje la drum, cu aceiași adidași trainici în picioare, în convoaie nesfârșite, luminându-și fiecare drumul destinului cu  focusul lanternelor lipit în zare, de drum.


Zeci de mii de Cireșari-copii au crescut în Cireșari-adulți, preț de cel puțin două decenii. Separați, în viață, de mănunchiuri de ani, în numitorul lor comun au rămas rucsacul, lanterna, harta, biscuiții, prietenia, părul prins într-o codiță, la spate, curajul drumului. Unii au ales cărările munților și pot acum privi, de la înălțime, până hăt, în zare, alții s-au aventurat pe mare,  legământ făcând cu întunericul și abisul, destui s-au îmbarcat în avioane cu puii lor de Cireșari alături iar mulți, foarte mulți i-au petrecut, pe cei fără de stare, cu ochii și cu gândurile întru noroc și speranță.


Cireșarii s-au ținut de promisiuni, au făcut mai târziu ce-au citit în copilării, pe vremea vacanțelor de vară: și-au umplut rucsacele și s-au cununat cu drumul, taman ca-n cărțile lui Constantin Chiriță. Mă-ntreb dacă scriitorul și urmașii lui, echipa de tehnoredactori, directorii de edituri au realizat vreodată, o clipă măcar, ce impact pe termen lung asupra demograficului, economiei, politicii și a societății românești au avut aventurile și călătoriile Cireșarilor, în cele cinci volume reeditate atât cât să alimenteze non-stop basmul călătoriei ca scop în sine.

Marii navigatori n-au știut niciodată să înoate (II)

Sunt experiențe în viață care ating, marchează, formează sufletul și care ating corzile sensibile ale eu-lui în inimaginabile moduri și tonuri. Ele nu se uită, ele rămân acolo, laolaltă cu marile întâmplări ale fiecăruia dintre noi, în albumul numai bun de deschis și povestit, ulterior, în varii circumstanțe, de la o ceașcă de ceai pe-o prispă, între prieteni, sub bătaia soarelui verii și până la ceasurile de taină între patru ochi cu sufletul pereche, în crucea nopții.

Redau integral scrisoarea Elenei Mitrofan, cealaltă protagonistă a acestei excepționale întâmplări, cu bucuria de-a putea întregi expresia unei comunicări cum rar se întâmplă în viață. Vorbim despre oameni excepționali (Elena Mitrofan, Corina Ozon, Dacian Micu) adunați în jurul aceleiași cești de ceai aburinde, cu poveștile deșertate dinainte, numai bune de-a fi sortate, împletite, legănate, pieptănate, adormite precum niște păpuși.
Trecem frumos prin viață, zic eu :)

"De curând am trăit o experienţă extraordinară legată de modul în care viaţa îţi scoate în cale oameni despre care habar nu aveai că există...oameni ce pot juca un rol în existenţa ta, un rol minor sau dimpotrivă cu impact major...unul atât de mare încât îţi poate schimbă viaţă la o sută opzeci de grade! O experienţă de viaţă din sfera comunicării, relaţionării dincolo de cuvinte şi imagini... doar un chip apărut pe neaşteptate,cu impact vizual şi extrasenzorial! Ştiam, ştiu...nici măcar un singur om nu este întâmplător în viaţa ta. Oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră, aparent fără sens şi de cele mai multe ori independent de dorinţa noastră. Nu par să aibă un scop anume şi probabil ai zice că ai avut o întâlnire complet întâmplătoare. Şi după o vreme descoperi că sunt oameni care parcă ţi-au fost scoşi în cale să-ţi clarifice sau să te ajute într-o situaţie. Sunt oameni obişnuiţi, care îţi pot sublinia în situaţii obişnuite, ceea ce ţie nu îţi era clar.



Drumul nostru nu se opreşte la o persoană, ci se deschide către multe altele care vor intra pe el, fie că vrem sau nu, indiferent că acceptăm sau nu influenţa lor, aceasta se va răsfrânge oricum, în acel moment sau poate mult mai târziu. Influenţa unui om în viaţa ta poate să fie radicală, indiferent dacă ai petrecut 10 minute sau o viaţă lângă el. Şi de aceea este radicală, pentru că l-ai acceptat pe drumul tău şi te-ai deschis faţă de el (10 minute sau o viaţă) şi atunci ai auzit clar ceea ce aveai nevoie să auzi şi să înţelegi. Cu o singură întrebare potrivită venită de la omul potrivit ce ne-a ieşit în drum, se schimbă viaţa noastră, pentru că de la începutul până la sfârşitul vieţii căutăm răspunsuri.
Poate că nu crezi că atragi pe nimeni în mod deosebit în viaţa ta, ci pur şi simplu aşa sunt oamenii sau poate crezi oamenii apar în viaţa ta la întâmplare că rezultat al şansei.
Oamenii intră în viaţa noastră pentru un timp mai lung sau mai scurt. Nici unul nu stă mai mult decât trebuie să stea. Iar atunci când pleacă, deşi uneori doare, e bine să păstrăm ce au avut să ne ofere, atunci când ne-au oferit. De la toţi primim sau învăţăm ceva. Să ne bucurăm de ei cât sunt prezenţi şi să ne bucurăm şi după ce pleacă, doar pentru faptul că au existat.
Am simţit nevoia de a scrie aceste rânduri că urmare a unei întâmplări fericite ...întâmplător sau nu, am întâlnit câţiva oameni speciali, oameni care joacă un rol în viaţă mea, cu care empatizez, relaţionez şi de care mă bucur...oameni care mi-au făcut viaţă frumoasă şi neaşteptat de VIE! Aş putea nominaliza aici multe persoane, dar mă voi rezumă la două nume, două nume prin intermediul cărora am cunoscut alţi şi alţi oameni ! Două nume, două personalităţi, două voci extrem de sonore, două persoane pe care le îndrăgesc mult şi cărora le mulţumesc pentru prietenia specială pe care mi-o poartă ! Mulţumesc Corina, multumesc Magdalena!!!
Veţi şti că relaţiile de o VIAŢă te învaţă lecţii pentru o viaţă,relaţiile de un sezon te învaţă lucruri pentru un sezon, dar cu siguranţă sunt lucruri pe care trebuie să le construieşti pentru a avea o fundaţie solidă emoţională. Va mulţumesc pentru că faceţi parte din viaţă mea, fie că este pentru un un sezon sau o viaţă. Mă întreb care e cazul meu....
Acesta a fost mesajul. Sper că v-a plăcut abordarea şi că v-a făcut să priviţi toate relaţiile voastre dintr-o altă perspectivă... credeţi-mă, este real!"


joi, 22 ianuarie 2015

Marii navigatori n-au știut niciodată să înoate

Acum două zile scriam O Soluție Totuși Mai Caut, o timidă expresie a revelației și frisoanelor date de contactul cu excepțional de via cultură română contemporană. Am crezut că am epuizat subiectul pentru ca, ieri, să fi traversat una dintre cele mai fascinante, emoționante experiențe românești pe care le poate trăi cineva aflat la un ocean distanță de vatră.

Vorbeam pe facebook cu Elena și Mihaela pe marginea fotografiei casei legendarului Moș Ion Roată, astăzi o casă memorială frumos restaurată. Discuția, la un moment dat, a ieșit din mantinelele admirației restaurării unui monument istoric și a alunecat, treptat, către interconecția românească, cea care exclude elementele Spațiu și Timp.

Preț de câteva ore, toate trei am comprimat, realmente, cele două majore dimensiuni și am exacerbat Senzația ca următoarea dimensiune perceptibilă.

A urmat un dialog atemporal, ca o buclă de cunoaștere, de comunicare mentală simultană într-o gamă identică celor trei, făcându-se pur și simplu abstracție de faptul că nu ne-am cunoscut vreodată și că sunt șanse infime să ne cunoaștem, vreodată, în real.

La un moment dat am clacat. Energia între noi circula la putere maximă, devenise covârșitoare pentru mine, îmi țiuiau urechile, comunicam telepatic ca-ntr-un film SF.

Atât de puternic devenise schimbul de date, încât era limpede că ne adăpam de la exact aceeași sursă de energie. Nu înțeleg cum s-a întâmplat asta, dar așa a fost.
Mă aflu totuși la peste 7,000 de kilometri distanță de ele, n-am avut idee că pot intra într-un asemenea joc iar spaima conecției atât de profunde m-a lipit de perete.
Am vizualizat, pentru câteva clipe, secvențele din filmul Avatar, cele în care bestia și ființa inteligentă își pun codițele cap la cap, să se cunoască, să se împrietenească, să facă bondul.

De câteva săptămâni fac bondul cu oameni care îmi deschid ușa blogului, a dialogului minții, a sufletului, mă trag de mâini înăuntru către Ceva, mă ghidează către Ceva anume. Mă poartă, în vorbe și imagini, pe lespezi antice de piatră niciodată parcurse, în șoapte tainice, adesea în incantații blânde, către Ceva.



Ei sunt românii din România și mă poartă, ca-n civilizațiile demult dispărute, în ritualuri, către altare de Ceva Anume. Mă împing, unul câte unul, către o sursă, care o fi aceea, unde-o fi aceea. Ieri am perceput, preț de câteva ore, energia unei națiuni per-se.
Mi-a luat mai  bine de 24 de ore ca să pot pune în pagină această experiență. Mi-a fost și frică să mă găndesc, mi-a fost teamă c-am luat-o razna.

Încă am nodul în gât și mi-e frică să nu-mi pierd mințile repetând vreodată răspunsul la chemarea aceasta colectivă, ca un cor antic, ca un cerc de foc.

Nu știu ce-a fost. A fost o vraja cumplit de mare care mi-a răscolit brazda de sub picioare. M-a chemat la ordin. Mi-a strigat ceva între ochi, mi-a cerut socoteală, m-a zgâlțâit de umeri.

Nu știu dacă asta înseamnă reîmpăcarea și reimersia în propria cultură. Dacă da, dacă asta este, am trecut și examenul acesta.

Zice istoria că marii navigatori ai lumii n-au știut niciodată să înoate. Probabil că asta i-a ținut departe de teama șocului altor lumi.
Nu încercați cele de mai sus, acasă. Vă avertizez că urmează experiențe cu un mare impact emoțional.

Am scăpat teafără. Pentru cât timp, oare, mă gândesc.

miercuri, 21 ianuarie 2015

Povești din Nord (3)

Pentru cititorii mei de dincolo de Canada și nu numai, iaca, ceva știri normale din locuri cu greu accesibile. Vorbesc despre mii de kilometri depărtare de lumea civilizată. Puțini dintre cei din sud ajung vreodată în locurile acelea izolate de păduri, râuri uriașe, lacuri glaciare imense ori tundre ale vastului Nord. Și acolo tot Canada este așa încât, dacă vă interesează, am să încerc să redau, din timp în timp, câteva dintre poveștile lor de viață, așa cum sunt ele difuzate de CBC, rețeaua națională radio-tv.

Teritoriile de Nord, cu o populație puțin peste 100,000 de locuitori sunt atât de vaste încât ar trebui să calculez câte Germanii, Franțe și Românii încap în el. Dar nu ăsta e subiectul, ci doar locul acțiunii. În locurile acelea îndepărtate, nativii (inuiții) trăiesc după aceleași norme ca eskimoșii euro-asiatici: vânează, mănâncă multă carne și slănină și, între două treburi, pun cap la cap cele mai fascinante povești și povestiri din câte s-au auzit vreodată pe pământ. Să fie Aurora Boreală care le coloreză fantezia, să fie întinderile de gheață, să fie inimile lor calde și atât de apropiate de natură?


În fine, pe scurt, azi, o rețetă inuită, așa cum a fost ea spusă de Mary Decker, bătrâna tribului Gwich’in, preluată de CBC Yukon: cum se gătește nasul de ren. 

Nasul de ren este o delicatesă și, după vânătoare, în semn de respect, inuitul oferă nasul renului cuiva în vârstă din comunitate sau cadou, prietenilor. 
Sub blană, nasul renului este făcut din mușchi și cartilagii foarte gustoase, spun cei care știu. Se taie nasul pe lung (și un nas de ren e mare, are câteva kilograme), se spală pe dinăuntru și se lasă la zvântat. Se face un foc bun, zdravăn, încins și, cu bețe înfipte în el, nasul renului este pârlit de jur împrejur, cam cum facem noi cu porcul, iarna. 

Cu un cuțit special se răzuie arsura de piele și blană și carnea se taie în fâșii. Fâșiile apoi fie se sărează și se folosesc mai târziu la tocănițe, se pun la cuptor ca friptură sau se mănâncă așa, marinate, cu puțin piper pe ele (cam cum mâncăm noi slănina cu șorici, la Crăciun).

marți, 20 ianuarie 2015

O Soluție Totuși Mai Caut

Obiectele sunt ca oamenii, daca stau mult timp impreuna isi imprumută unul altuia formele. Tablourile mele au ajuns să semene-ntre ele. Și deși s-adună o mulțime de lucruri originale in viata mea, sunt încă prea mulți păianjeni, mucegai și praf și destul de puține capodopere, o recunosc. Mizez pe faptul că datele-mi personale n-au termen de expirare, așa cum au evenimentele de la știri, așa încât voi ocoli să comentez, cât pot, subiectele la zi fiindcă mâine sigur o s-ajung să contrazic cele spuse azi.
Fiindcă am timp acum și în sfârșit pot, am ajuns să citesc vreo 12- 14 ore pe zi. Recuperez cu viteză de supersonic ce-am omis, evitat, ignorat voit, mulți ani. O explicație există: nu-ți poți lua energia din două prize deodată. Am ales integrarea canadiană cu prea mult timp în urmă ca să mai dau înapoi. Integrarea asta m-a expus și la literatura locală, continental să-i zic și, am preferat să rămân sinceră cu mine și să zic Pas curentelor literare locale, parcurse frugal, e drept, dar din esență în esență.

Din curiozitate am reînceput cititul intensiv în românește, nu ziarele ci textele de carte: texte literare, esee, recenzii, editoriale și bloguri, multe-multe bloguri. Ce-am constatat: toate scrierile, notele, postările denotă o foame uriașă de introspecție umană. O paletă incredibil de vastă de forme de exprimare în vorbe, dialoguri tridimensionale atemporale, constatări condensate în pulberi de stele, o durere oftată-filon ce merge înapoi dincolo de Miorița, o nebunie de soluții la chestiuni de viață și, deasupra tuturor, nevoia stringentă de introspecție. Asta trebuie să se fi petrecut în ultimul deceniu când zeci și zeci de talente la scris au deschis conducta exprimării, simultan, în mediul virtual. Pe voci și tonuri diferite explică și implică aceleași coordonate umane: sunt Acum, Aici, habar n-am ce-o să fie cu mine mâine și în general n-am repere.

Anticipez ca, în virtutea globalizării, soluțiile psihologilor britanici să se regăsească,în următorii ani, în incheierile și concluziile textelor scrise de talentații condeieri români. Până atunci însă, cât terenul este încă atât de fertil, colorat, nuanțat, fremătător și adolescentin la toate vârstele, nu-mi rămâne decât să savurez, de la un ocean distanță, creșterea exponențială a vigorii literaturii române și să mă bucur de fiecare feed de dimineață în lista mea de socializare.

Se pare că nu sunt singura spectatoare fidelă a acestui fenomen. Câteva nume de referință de pe facebook îmi confirmă că audiența, la fel ca și participarea directă, sunt la fel de exigente : Elena Mitrofan, Dacian Micu,  Mihaela Miki, așa, într-o ordine aleatoare.
Frumos.


Să-nchei c-o poză de azi. Pisica Ciorăpel, c-o privire cât de cât intelectuală, azi spre seară. Intenționat pun poza cu pisica. S-a stabilit științific că dormi mai bine și ai o zi mai veselă când te uiți la poze cu pisici. Așadar, Ciorăpel. Hai c-am intrat în Vărsător, n-are cum să fie decât foarte mișto luna asta!

luni, 19 ianuarie 2015

Textele Dintre Inimă Și Minte- La ski, cu cuvertura ursitei

O citesc pe Petronela Rotar și preumblarea ei la Poiana Brașov și mi se face, brusc, dor de mers cu autobuzul. Textul ei miroase dulceag a zăpadă îndrăgostită, lipită de fes, de placă, de pantaloni. Constatările ei pleacă-n spirală iar concluziile o intimidează până și pe ultima mănușă mioapă și udă, pierdută pe pârtie la finele unei zile topită-n adrenalină.


Când, la un moment dat în viață, ai curajul propriei definiri, o rană se ițește, invariabil. Iar aici, în scrierea ei, Petronela a scuturat cuvertura singurătății ca plagă, ca păcat, ca ursită. 


Da, punem căștile în urechi, luăm tableta sau laptopul în brațe și, chiar de-am fi și-n mama cuplului perfect, tot singuri vâjâim gândurile și trăirile prin lăuntrul nostru. 
Ieri, azi, mâine la fel, asta este tendința peste tot în lume, aceea de însingurare voită, de încapsulare, cu mult prea puternica perfuzie tehnologică pe care nimeni n-are curajul să și-o smulgă din braț. 



În educația noastră atât de complexă, pe lângă Oaș, Gutâi, Țibleș, Căliman, Gurghiu, Harghita nu ne-a fost predat și felul de-a trăi de unii singuri. 
N-avem instrumentele de a ne face fericiți de unii singuri. 
În țară sau aiurea. Suntem cam varză la capitolul ăsta. Proslăvim, chiar, tragedia lipsei instrucțiunilor de funcționare de unii singuri, cu fiecare pas. 
Să-ndrăznesc să m-așez contra valului, spunând că n-aș da adevărul de azi pe minciunile de ieri? Mă-ntreb dacă m-ar crede cineva. 
Nu regăsesc drama asta asta a singurătății în noianul de scrieri contemporane, printre cei din neamul în mijlocul cărora trăiesc și mă gândesc că-i ceva defect cu mine… 
Ăsta e doar un gând de-al meu, nu neapărat corect. Cred în el, însă. 

duminică, 18 ianuarie 2015

Textele Dintre Inimă și Minte- Niagara, la doi pași

Când m-ai prins cusând nopțile și răsăriturile între ele, tainic, în lumina albastră dintre pernele smotocite, ți-oi fi imaginat c-aș fi fost vreo croitoreasă. 
La fel când, în amurg târziu, spălam roșeața asfințitului de păcatele cele revărsate, cu mult săpun de casă, arătam probabil ca o vajnică spălătoreasă. 
O precupeață, când vărsam căruța de vorbe colorate, neînflorite, în pragul ușii tale, o dansatoare când plecam spre orizont, legănându-mi faldurile fustei pân la pâmănt. 

O cerșetoare, dacă împreunam mâinile să prind sămânța inimii unei păsări colibri, strecurată într-o frază de duh, o cruce când tăceam tăcerile acelea de gheață. 

Un munte când câutai drumul, o dună de nisip când așteptai umbra, o fată care cerea atât de mult de la tine că te-aducea la exasperare. 




Pentru o clipă, țin minte, ai văzut și prietena, iubita, fetița, companioana ta. Aș fi jurat că ești sincer.  A fost exact clipa când, îmbuibat cu răstălmăciri și epitete gata să se reverse, pe malul Niagarei aflându-te, într-un necerut, imbecil echilibru instabil,ascuțimea minții  ți-a alunecat, neatent, în apele involburate. 

Vanitos din fire, n-ai mai gândit și-ai sărit după ea.
În urma ta, seara, am tras o dungă dreaptă pe răbojul strâmb din stâlpul porții. Ferice de tine, brav, sălbatic spirit ai mai avut, gândeam. 

Alții înaintea ta au plecat banal, înecați cu trufie-n foie gras, leșinați de ardoare, loviți în cap de candoare, abandonați la telefon sau, simplu, au murit în alergare. 

Ai fi avut o minte numai bună de modelat ulcele pentru panseluțele primăverii. 


Acum, Aici- Duminica în care a-nviat pisica!

Adevărat am înviat, chiar am înviat, pe bune am înviat. La două săptămâni de când, vorba cuiva drag din Quebec, m-a călcat trenul (e cea mai plastică redare a ceea ce-am traversat, da, cred că m-a călcat trenul pe 5 ianuarie) merg binișor, nu mai obosesc imediat, n-am luat în greutate deloc, am chef de ieșit afară, de renovat casa, de cumpărat haine noi, de văzut cu lumea, de schimbat pieptănătura, de mers la gym, poate chiar de lăsat de fumat, de condus mașina, de scris vrute și nevrute, de deschis ușa către spirala vieții, de cântat și ascultat muzică (zile întregi nici radio-ul nu l-am suportat) și, peste toate, de mers înapoi la birou. Am chef de muncă, de meetinguri, de stat în trafic, de trimis emailuri și răspuns la mesaje. Două săptămâni, doar, de atunci. Ei spun că refacerea durează până la șase luni. La alții, poate. La mine cred c-a intrat în linie dreaptă. Să le mulțumesc din nou părinților că mi-au dat nouă vieți :)

Selfie de azi, semn că-s vie, yep.



vineri, 16 ianuarie 2015

Povești din Nord (2)

Pentru cititorii mei de dincolo de Canada și nu numai, iaca ceva știri normale din locuri cu greu accesibile. Vorbesc despre mii de kilometri depărtare de lumea civilizată. Puțini dintre cei din sud ajung vreodată în locurile acelea izolate de păduri, râuri uriașe, lacuri glaciare imense ori tundre. Și acolo tot Canada este așa încât, dacă vă interesează, am să încerc să redau, din timp în timp, câteva dintre poveștile lor de viață, așa cum sunt ele difuzate de CBC, rețeaua națională radio-tv.

A mai rămas mai puțin de o lună până se dă startul cursei de sănii trase de câini, Yukon Quest, ediția 2015. Competiția adună echipaje din nordul Canadei dar și din Alaska americană.
Fac o paranteză, apropos, nordul Canadei și Alaska americană au, pentru un număr de comunități de pe frontieră, același cod de telefonie 867, cred că nu știați asta. Nu că ar fi traficul de pe lume, dar a fost mai ieftin să se administreze comunicațiile la comun, între cele două țări, pe pustietățile acelea. Și cam așa arată scrierea inuită: 



Cursa are fix 1,600 km, între Whitehorse și Fairbanks și pregătirile sunt în toi. Acum se ajustează meniul participanților și se fac ultimele investigații medicale câinilor dar și conducătorilor de sanie participanți la cursă. Punctele de popas și odihnă de pe traseu sunt deja stabilite. În câteva zile începe aprovizionarea lor cu mâncare, apă și altele trebuincioase. Între timp se nivelează traseul pentru ca totul să fie în ordine la ziua startului.



O asemenea cursă anuală costă, spun organizatorii, circa 1 milion de dolari (aici intră materialele, mâncarea, personalul de asistență, doctorii, oficialii și costurile de transport și cazare pe traseu)
Cursa se află la cea de-a 32-a ediție. La întrecere participă Allen Moore (Two Rivers, Alaska), câștigătorul de anul trecut dar și preferatul publicul, campionul a patru curse consecutive, Brent Sass (Eureka, Alaska) care anul trecut a căzut din sanie și și-a rupt niște oase, spune presa.

26 de echipaje se aliniază la start, anul acesta (șase din Yukon, Canada, 20 din Statele Unite). Competiția a început,  însă, pentru reputații crescători de câini de curse, pentru care Yukon Quest  înseamnă prestigiu și, mai ales, bani. Creșterea câinilor de tras săniile este o îndeletnicire la mare preț în Țara Crăiesii Zăpezilor.
Ceasul ticăie, 21 de zile rămase până la marele eveniment!


(http://yukonquest.com/race-central/yukon-quest-300-mile/300-musher-profiles)

Povești din Nord (1)

Cititorii mei de dincolo de Canada (în număr covârșitor, emoționant de mare!) știu puține despre acești daci canadieni, First Nations, nativii Canadei, inuiții adică. Sunt triburi de oameni care trăiesc în nord, acolo unde drumul a obosit să se mai ducă și unde doar cu avionul  poți ajunge. Vorbesc despre mii de kilometri depărtare de lumea civilizată. Puțini dintre cei din sud ajung vreodată în locurile acelea izolate de păduri, râuri uriașe, lacuri glaciare imense ori tundre. Și acolo tot Canada este așa încât, dacă vă interesează, am să încerc să redau, din timp în timp, câteva dintre poveștile lor de viață, așa cum sunt ele difuzate de CBC, rețeaua națională radio-tv.




Știre de astrăzi: în North West Territories locuitorii din Nahanni Butte s-au trezit zilele astea cu haitele de lupi în comunitate, printre case. Lupii se pare că nu se sperie și nu se-ndeamnă să fugă atunci când văd oameni. 

Așa încât Mike Mattou, șeful de trib din Nahanni Butte a decis ca activitățile comunitare de seară să fie reprogramate pentru altă dată și toată lumea să stea în case, de cum se înserează. Între timp, patrule ale Departamentului Resurselor Naturale din Fort Simpson (aria tutelară) au ieșit la vânat și au zis că împușcă tot ce prind, plus că vor pune și capcane. 

Oameni săritori, locuitorii din Nahanni Butte au promis să iasă la cosit miriștea din jurul comunității, în cele câteva ore de lumină pe care le au peste zi, ca să nu mai aibă lupii unde să se ascundă și de unde să dea târcoale. 

Copiii sunt rugați să nu se mai joace seara pe-afară iar câinii de la sănii se recomandă să fie duși la adăposturi, să nu fie mâncați de lupi așa cum s-a întâmplat cu patru dintre ei, zilele trecute. 

(http://www.cbc.ca/news/canada/north/wolves-suspected-of-killing-pets-in-n-w-t-s-dehcho-region-1.2912346)

joi, 15 ianuarie 2015

Fularul iernii lui Je Suis

În poșeta arar sofisticată am  întotdeauna rujul, cardurile, țigările și bricheta aia bună. Poșeta mea nu poartă niciun secret și dacă ți se pare grea e pentru că mai car în ea și niște gânduri care nu mai încap în cap. Inelele mele sunt cele mai rotunde, banale, inexpresive și demodate posibil, nu le schimb cu deceniile și le port fiindcă așa se cade.

Niciodată nu vei ști când iubesc cu adevărat și când mă scald în vorbe de iubire, ca și cum le-aș trăi. Vorbelor le-am jurat taina și sufletu-mi, cu mult înainte de a te cunoaște pe tine. Ele, eventual, te vor tolera în preajma mea, pentru un timp limitat.

Nu se vede pe fața mea când traversez bariera dintre prietenie și iubire, n-ai să mă crezi nici când o s-o recunosc, învinsă, zâmbind afirmativ, cu figura luminată palid de lumânările dormitorului încins.




Am respectat toate regulile creșterii, înțelegerii, ordinii lucrurilor pregătindu-mă ca într-o zi să pot râde tâmp, fericită la brațul lui vasile oarecare, întru împlinirea ciclului reproductiv și a sectorului afectiv. 

Și m-am trezit navigând într-o viață cu zilele de două ori mai luminos-orbitoare și nopțile de șapte ori mai întunecat-profunde decât zicea calendarul așa încât, la o răscruce de ani, cu mâinile în șolduri, am tras un șut principiilor și-am zis că-i cam gata. 
Cu compromisul. 

Asta a fost demult, țin minte că vasile oarecare dormea cu sforăituri alăturea, ipoteca însăși râdea de se prăpădea iar eu îmi puneam adidașii ăia portocalii, să ies de-o țigară, afară, c-aveam o treabă.

Câteva lucruri majore am rezolvat în viață, exact așa cum mi-am propus: 1) nicio fereastră din preajma mea nu mai trage; 2) am două sertare de șosete pufoase, flaușate, gata de intervenție, și 3) nu mi-am pierdut nasul pentru știrile care-mi contează.

Ce n-am rezolvat încă: păi, ar fi...

Ce-ai de râzi? Ce-o fi de râs?
He, he...

Viața ca Un Spital- Zece

Sunt zece zile de la delicata (ce spun eu delicata, cumplita) operație care a pus lucrurile în ordine în corpul meu îndeajuns de încercat și trecut prin spitale până acum, corectând un defect articular din naștere. Zece zile în care, doar cu foarte mici intermitențe, am perceput succesiunea zi- noapte. Nu am ceas la îndemână, telefonul a fost singurul catre arăta, acolo, niște numere, pe lumină ori pe întuneric, sunt sătulă de stat în pat fără cea mai mică percepție a trecerii timpului. Nu a fost lene, nu a fost odihnă, a fost un zăcut leșinat și dureros. Nu știu unde s-au dus zece zile.

Am curaj să scriu fiindcă, de aseară, cred că am trecut de punctul critic. Aseară mi-a fost în sfârșit mai bine. Merg prin casă, febra e deja foarte mică, nu mai iau analgezice decât seara la culcare, cred că pot pune două gânduri cap la cap, finally.

Debbie, o asistentă medicală de recuperare vine de două ori pe săptămână acasă să monitorizeze progresul și să-mi dea exerciții noi de făcut, să repornească niște chestii, acolo. Știi ce-a spus Debbie, azi-dimineață când a venit? A zis că sunt în parametri și că să nu mă mir că doctorul o să mă lase să conduc mașina, într-o săptămână-două. Cicatricea, la vreo 10-12 cm zice-se că rămâne ca firul de ață de o parte a coapsei, trebuie să mă răsucesc s-o văd sau să mă uit într-o oglindă. Ideea ieșitului din casă mi-a dat gaz, abia aștept.



Preocupată fiind să înot în apele unei convalescențe dure, ca prin vis îmi amintesc de episodul parizian Charlie Hebdo și de niște demonstrații care au avut loc, ca rezultat al unor împușcături.
Idioți.
Ură religioasă și IPhone-uri în buzunare, ce rușine pentru secolul ăsta.
Ce cohorte de troglodiți înfocați, și unii și alții, uff.
Am citit știrile din urmă, să mă pun, relativ, la curent că parc- am fost pe altă lume. Faptul că Banca Elveției a luat, astăzi, 15 ianuarie, măsuri fiscale cu impact în lanț asupra multor economii, precum și faptul că uriașul retailer american Target a anunțat retragerea de pe piața canadiană, lăsând în urmă 17,000 de oameni fără de lucru, acestea înseamnă mișcări de curenți de adâncime.

Astea redeșteaptă în mintea-mi, instinctul ăla sănătos care m-a scos la mal în infinit de multe situații până acum: când ești în apă și vezi cum vine valul, nu te hlizeștii ca proasta, faci selfie și țipi cu entuziasm, ci așează-te pe o parte, cu picioarele depărtate, bine înfipte în nisip. Apa să nu depășească dunga slipului de baie, nu te duci mai la adâncă. Pregătește-ți mintea că vine, pregătește-te să te clatini.


Nu lua niciodată valul direct în burtă, nici chiar pe cele potrivit de mari, fiindcă nu știi cât de puternice sunt. Îți taie respirația, te pot pune jos. Stai pe-o latură, sari cu val cu tot și ține ochii țintă pe valul care vine. Fiindcă, invariabil, mai vine unul. 


marți, 13 ianuarie 2015

Textele Dintre Inimă Și Minte- Mă cunoști, de unde nici măcar nu mă cunoști

Acesta este un exercițiu prelungit de dialog, nepurtat vreodată pe lumea asta, cu Alex Chermeleu (https://alexchermeleupersonal.wordpress.com) dar care, într-o mare de schimbări de jur împrejur, dacă n-ar fi, sigur nu s-ar povesti.

Și am să scriu epistole, zic eu, până o suna ceasul. Fiindc-am prins iambii respirației textelor sale și pot înota, în preajma-le, fără colac cu rață.

De unde vine cunoașterea-necunoașterea asta intempestivă, vine chestiunea.
Vine, zic eu, de la oftatul cu care, în fapt, fiecare propoziție începe prin a se scrie singură. Continuă cu gestul nervos al asaltului tastelor cu diacritice, ca o mamă care-a găsit carnetul de note înroșit de semne de exclamare, al odraslei, ca un ciorap luat de vânt, dintr-un balcon vesel ca un surâs în plină vară. 



Alunecă între perdelele din tifon, fluturânde,  ale cherhanalei din Vama memoriei mele, se împiedică-n sticla de bere pe jumătate îngropată în nisipul Costineștiului cu buzunarele goale, lângă blugii originali- zeii salvatori ai timidității, nevorbelor, pentru ca, într-o strângere de mână tainică, să numere azi până la Zece fredonându-l pe Chilian, in bucătărie, dinaintea aragazului.

Mai vine cunoașterea din poveștile dinainte-ți, pe care le-ai citit înainte de-a fi apucat eu să le scriu sau ele să se întâmple. De la încheietura mâinii mele care, rușine mare, încă poartă ceasul pitit printre brățări.

Da, tu singur te cunoști de undeva: de prin jur-împrejurul tău și din jur-împrejur-împrejurului tău. Restul sunt detalii care te-ajută să te cunoști pe tine.

luni, 12 ianuarie 2015

Textele Dintre Inimă Și Minte- Când ți-am dat un inel

Întâi te-am zăpăcit cu niște gesturi, doamne ce zăpăcit ai fost atunci când degetele mele ți-au prins clipa în cădere și-am sărutat-o, parc-a fost ieri, îți amintești? Nu cred că mai văzuseși vreodată pe cineva atât de aproape de clipa ta, erai mut, erai pierdut. Între clipele cernute am picurat parfum fin, întru amintire și dezvăț de banal. N-ai respirat. Ai rămas fermecat, te-ai repliat greu. 



Mai țin minte că, într-o zori de weekend, mi-ai trimis un porumbel cu gușa plină de sunetele unei epistole atât de fierbinți, de topeau răsăritul. M-am intimidat, eu nu vorbesc câtuși de puțin limba sunetelor trăirilor tale, mi-a luat vreme să traduc, să-mi pun chimia la loc. Și cu fiecare traducere, așa boantă cum ieșea ea, descopeream mai mult. Mă-nfiora, m-anunța apropiata revoltă a nopților asupra zilelor. Mă chema să țin bine de frâul gândurilor, să zic Nu când, în fapt, m-aș fi descheiat și la ultimul nasture de vorbe. Să nu fac selfies, ca să nu-mi aduc, cumva, aminte.

Cât s-a schimbat culoarea la semafor ți-am strecurat în palmă un inel de-al meu. Ai gândit că probabil mi-a alunecat și mi l-ai dat înapoi, zicându-mi să am grijă altă dată. Să nu se piardă.

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Aici, Acum- Diana și Dragoș, o echipă de suport și intervenție într-o dinamică de ceas elvețian

Văd timpul curgând prin fereastra dormitorului, blindat deja cu un întreg arsenal de recuperare fizică în jurul meu, un balans de soare alb și sineala nopții. 

Am făcut câteva foarte mici progrese la mers, era să și cad lată pe podea, în câteva rânduri, de la tensiunea extrem de scăzută (55 cu 70, mă mir că pot sta în picioare și două minute) și am așa niște tonuri de bej pe chip. Recuperarea va dura săptămâni, spun ei, zice și pe google. Nu știu, cum oi fi vrând s-arăt după un asemenea măcel? That’s funny.

Am reușit cu succes să termin internetul de citit, în cele peste 18 ore pe zi petrecute pe net. Mai aflu ce urmează să fie, mai aflu ce s-a mai întâmplat. 
Visez la excursia la Istanbul care, probabil, va trece și prin Tel Aviv, anul ăsta. Scriu și, eu, una, nu cred încă ce scriu. N-am îndrăznit, atâta vreme, să iau o excursie în serios și zic, cu fericirea până la cer, că acum pot. Sau, în fine, în curând o să pot să merg pe jos, mult, ca într-o excursie adevărată. Now, we are talking travelling. La propriu. 

Ce simplă și supremă fericire, să-ți faci planuri că poți merge pe jos mai mult de 500 m fără odihnă, wow!

Cîteva gâște canadiene, fix prin dreptul ferestrei, mi-au amintit că-i ianuarie și că dormitorul îmi va fi birou timp de câteva săptămâni. 
Acum n-am inspirație de niciun fel, traversez convalescența dar zâmbesc c-o satisfacție nemărginită: gata, s-a terminat, am făcut-o și p-asta. De zece ani știam că va veni, vreme de zece ani am știut că se-apropie.



Am doi copii de mare ispravă, Diana și Dragoș, care au fost și sunt cu mine, acum, exact când momentul o cere. 
Până acum, echipa de intervenție a mers ca un ceas elvețian, într-o dinamică perfectă. Bravo și mulțumiri, faceți pentru mine exact ceea ce trebuie J

joi, 8 ianuarie 2015

Viața Ca Un Spital- O Singură Scrisoare

Trei zile în spital pentru operație de hip replacement (înlocuire de cap fermural la șoldul stâng). Motivul: defect din naștere, cartilajul s-a mâncat în timp și durerile deveniseră insuportabile. Locul: Trillium Health Centre,  Mississauga (parte a ariei metropolitane Toronto), spital despre care am aflat că are 60 de anesteziști, nu știu câți chirurgi dar operațiile aici merg pe bandă.
O armată de oameni, de la personal auxiliar și până la asistentele medicale calificate se ocupă de tine pentru ca atunci când vin chirurgii la tăiere, tu să fii lată pe masă și dormind tun,  cu analizele de ultimă oră făcute, câteva ecrane deschise care să filmeze ce fac ei acolo, vreo cinci asistente în jurul lor-habar n-am câți au fost, în final, în sală, la show-ul meu, dar cel puțin doisprezece au fost. Proiectoare, cabluri, aparate de monitorizare, ca în orice sală clasică de intervenție chirurgicală. Costul a fost integral suportat de Ministerul  Sănătății (ca idee, în 2006 această operație costa $65,000 dolari. În 2014 costurile au scăzut la $21,000 întrucât tehnologia a evoluat iar materialele au devenit mai suportabile la cost).
Ca și informație, câteva mii de operații dintr-acestea au loc, anual, în Toronto. O înlocuire de genunchi costă astăzi $24,000, e mai scumpă  un pic decât cea de șold pentru că e mai complexă. Pacienții: în marea lor majoritate oameni trecuți de 65-70 de ani. Am fost, de departe, cea mai tânără pacientă de-o bună bucată de vreme, de se întrebau și asistentele ce caut acolo...Operația a durat exact cum au zis, 2,5 ore cu totul după care m-au transferat într-o rezervă.



Și aici a început trezirea la realitate. Da, am fost sedată până peste urechi, da, am avut la dispoziție două furtune subțiri, unul ca să-mi adminstrez singură analgezicul (despre care mi s-a zis șăgalnic că-i morfină, adică morfină chiar), altul pentru chemat asistenta în caz că voiam pătura dată la o parte sau se termina perfuzia, voiam apă, etc .
Cum ziceam, operația, câtă vreme o faci dormind, aștepți să simți și efectul revigorant, benefic, într-o zi sau două.
Și aici s-a rupt filmul: am înțeles că aveam de făcut aia sau aia înainte de operație dar să-mi dea morfină și oxicotin pe post de analgezice nu mi-a explicat nimeni de ce. Nici-o problemă, am aflat singurică imediat ce-a trecut anestezia: te lasă baierele capului de durere.
Fizioterapeutul, la o zi distanță de operație , când puteam și eu vorbi normal mi-a confirmat bănuiala care-mi dădea fiori: durerile sunt identice cu cele de la o amputare.
Dragilor, dacă aș fi zis eu că, vai, ce doare, probabil c-ați fi zis ia și tu un calmant și trece. Ei, nu, aici am avut de-a face cu dureri de gradul zero, ca la o amputare, vreme de cel puțin 48 de ore. Iată că, în existența asta, pe lângă cele câteva valuri de tip tsunami cărora le-am supraviețuit, acum am trăit experiența durerilor unei amputări. Nu mai zic cum e, mă ia cu frisoane numai să povestesc.
Am cearcănele până la bărbie și o veselă culoare bej, la față, oare de ce.
Sunt acasă de câteva ore. Urmează recuperarea care va dura săptămâni întregi (un fizioterapeut vine acasă să mă monitorizeze că fac niște exerciții anume, după care voi merge eu la fizioterapie, aici, în apropiere, pentru câteva săptămâni).  Analgezicele pe care le voi lua acasă sunt clasice, niște tylenol ceva mai tare dar fără alte maimuțe în ele. Vă întrebați probabil dacă după morfină și oxicotin (medicamente cu mare trecere printre consumatorii de droguri, am înțeles) am simțit ceva. Da, somn și atât. N-am visat colorat, n-am avut fantezii mirobolante, nimic dintr-astea. Efect de calmare a durerilor și atât. Nu-s clientă, asta-i clar.

Displaying WP_20150106_12_45_58_Pro.jpg

Sunt acasă, cu ai mei pe lângă mine, în liniștea și căldura căsuței, cu pisica la picioare, până mă voi face bine, adică cel puțin o lună.
Aventuri în spital? Au fost câteva:  a evadat unul de la psihiatrie și l-au găsit abia spre seară. Vreo patru cardiac arrests (că anunțau codurile prin stație și numai ce vedeai forfotă de medici și asistente), un white code, pacient agresiv adică. Și da, m-am împrietenit cu toată lumea acolo. Am aflat care se căsătorește și cât îl va costa nunta, care și-a renovat casa, cui i s-a stricat mașina în plin ger așa încât, cu toată durerea mea, nu o dată mi-am lăsat ochii liberi pe geam, în stradă, clipind cu semafoarele o dată și iubind viața, încă o dată, din rărunchi.
O mașinărie pe care eu am perceput-o drept perfectă, această experiență de trei nopți în spital, pentru prima oară, în Canada . La plecare, asistenta șefă a zis c-un oftat:  acum douăzeci de ani stăteai două săptămâni în spital pentru o operație de-asta și șase luni acasă. Acum te trimit acasă după trei zile... parcă văd c-o s-ajungă day surgery (operație după care  pleci acasă în aceeași zi)...

Mai știi?  

duminică, 4 ianuarie 2015

Viața Ca Un Spital- Numărătoarea Inversă

A început numărătoarea inversă, circa 12 ore până mă vor lua în primire la Mississauga Hospital pentru operația de înlocuire de cap femural stâng (hip replacement). 
Este un defect din naștere care a dus, în timp, la măcinarea și dispariția cartilajului din încheietura piciorului și care în  ultimii ani mi-a dat dureri insuportabile. Cam ca durerea continuă de dinte inflamat, dacă vreți. 
Nici nu știu cum am dus-o pe picioare atâta vreme, cred că doar adrenalina care mă obliga să rezist, să rezist. N-am putut merge departe de mașină niciunde, am ratat locuri frumoase, oameni speciali întâlniri de excepție din cauza acestui neajuns. Ani de zile.


Este un moment de uriașă cotitură psihică, mai ales. 
Pentru că, treptat va trebui să mă obișnuiesc cu gându că gata, de acum înainte pot funcționa normal, fără dureri, fără să se vadă nimic la mers (da, va fi o cicatrice lungă și fină, de vreo 12 cm, pe coapsa stângă dar in două-trei luni sunt înapoi pe tocuri).

Am să fiu trei zile în spital, pe sedative, cu exerciții intense de recuperare iar joi la amiază, dacă totul merge bine, sunt acasă. 
Acum nu pot scrie mult, n-am forță. Am în schimb emoții cam ca înainte de o nuntă. O nuntă cu starea de normal, îmi vine să mănânc stele, dacă aș avea o motocicletă în fața casei probabil c-aș fi făcut câteva ture până acum. 
Am și n-am stare.

Vă scriu imediat ce pot și sunt, cât de cât, articulată. Promit.        

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Textele dintre Inimă și Minte- O femeie, cu parfumul ei pereche

Un răspuns la  postarea Ce-ți șoptește o femeie, a lui Alex Chermeleu

Și dacă o femeie nu-ți șoptește, ci doar îți zâmbește?
Fiindcă o femeie care-ți zâmbește ți-a amestecat, pe loc, zilele săptămânii. Dacă, zâmbind, ți-a trimis și gându-i, admițându-l pe cel mai imaculat și inofensiv din preajmă,  în clipele acelea te poți considera un norocos: puțini ajung să pătrundă între faldurile rochiei gândurilor unei femei.

Femeia care-ți zâmbește te poate transforma, după caz, în poet , corsar, pictor, statuie sau maratonist. Depinde de ce-are ea în minte, depinde ce gânduri i-ai înțeles, dintre toate cele spulberate ca puful de păpădie în jurul tău. Ea știe și poate să-ți scoată inima la mezat și să dea rest, târgovețului, doi ochii închiși, încinși. Poate să împletească gândurile tale-n codițe,  cu care să tragă apoi un vapor înnămolit la reflux. La fel de bine cum poate, cu două degete, să-ți ridice cupa biruinței în străluciri de făclii și să ți-o ofere radiind, strecurându-și discret parfumul pereche.



Nu-i scrie ode, nu-i zăpăci vederea cu sclipirea diamantelor , n-o amăgi în buchete de stereotipuri. Ia-o de mână și las-o pradă țărmului, într-o margine de mare, vreme de-o oră. Privește-o din spate, ea va ști. Dă-o ofrandă ploii de primăvară într-o mansardă încinsă de săruturi. Privește-o din față, ea așteaptă. Adaug-o în bilbioteca ta, dă-i un raft întreg al ei.

Femeia care-ți zâmbește și te și gândește este final și început, deopotrivă. Șoaptele ei, adesea trimise telepatic, îți vor spune mai mult decât despre iubire. Tu aștepți ca ea să nu-și strige iubirea, să n-o repete-n vorbe, să nu semene cu jumătate din planetă. Cel mult s-o șoptească.

Pe ea o simți, fin, când îți șoptește. De ea nu scapi, însă, din cap atunci când te gândește.
Ai dreptate, o femeie care îți zâmbește și te gândește nu este pentru oricine. Ea poate fi pentru tine doar atunci când emoțiile-ți nu-și mai au locul în plexul solar, când te sufoci de rar ce bate ceasul, când sufletul ți-e, brusc, atât de mare încât începe să-ți dea roată.

Atunci ți-ai dori enorm să șoptească, să poți respira și tu.

 Măcar un pic.

vineri, 2 ianuarie 2015