Țin în palme hărțile
peșterilor, traseele secrete către castelele de mult uitate, potecile înguste
prin viforul iernii, am lanterna de-a dreapta, rucsacul de-a stânga și mă
numesc Cireșar până la plăsele. Mi-am lăsat cravata roșie demult, acasă, dar am
sădit, cu mult înainte de-a-mi lua biletul către Drum în sine, simțurile
onoarei, ale dreptății, curajului, perseverenței, am sădit visul în aortă, cu
mult înainte de-a îndrăzni să mă denumesc Cireșar.
Am întins mâna
prieteniei, am dat curaj Curajului, atunci când l-am simțit obosit ori
dezorientat, am purtat desagi de cărți în spinare ori în minte și am repetat,
neîntrebată, sute de versuri precum călugării tibetani incantațiile lor, cu
spaima ascunsă că le-aș putea uita și atunci s-ar pierde dincolo de neamul meu.
Versule rămân, după mine, nemaiîntoarse vreodată în românește aici, pe celălalt
tărâm.
Am dormit cu puloverul
sub căpătâi și cu hărțile acelea încărcate de semne și săgeți, în vis, până ele
s-au lipit de scoarță și n-au mai plecat. Cândva, în adolescență, Cireșara din
mine a crescut cărările și șoselele și potecile ce aveau să mă poarte în alte
lumi, cu bagajul meu cu tot.
Mi-am luat cu mine
biscuiți și baterii pentru lanternă, o pătură și o pereche de adidași buni de
drum lung, mi-am prins părul într-o coadă, semnul meu de „acum am o treabă”.
Asta a fost demult și, uitându-mă-napoi văd nu unul, doi, zece, ci mii și mii de
Cireșari ca și mine, cu aceleași bagaje la drum, cu aceiași adidași trainici în
picioare, în convoaie nesfârșite, luminându-și fiecare drumul destinului cu focusul lanternelor lipit în zare, de drum.
Zeci de mii de
Cireșari-copii au crescut în Cireșari-adulți, preț de cel puțin două decenii. Separați,
în viață, de mănunchiuri de ani, în numitorul lor comun au rămas rucsacul, lanterna,
harta, biscuiții, prietenia, părul prins într-o codiță, la spate, curajul
drumului. Unii au ales cărările munților și pot acum privi, de la înălțime,
până hăt, în zare, alții s-au aventurat pe mare, legământ făcând cu întunericul și abisul,
destui s-au îmbarcat în avioane cu puii lor de Cireșari alături iar mulți,
foarte mulți i-au petrecut, pe cei fără de stare, cu ochii și cu gândurile
întru noroc și speranță.
Cireșarii s-au ținut de
promisiuni, au făcut mai târziu ce-au citit în copilării, pe vremea vacanțelor
de vară: și-au umplut rucsacele și s-au cununat cu drumul, taman ca-n cărțile
lui Constantin Chiriță. Mă-ntreb dacă scriitorul și urmașii lui, echipa de tehnoredactori,
directorii de edituri au realizat vreodată, o clipă măcar, ce impact pe termen lung asupra
demograficului, economiei, politicii și a societății românești au avut
aventurile și călătoriile Cireșarilor, în cele cinci volume reeditate atât cât să
alimenteze non-stop basmul călătoriei ca scop în sine.