Scris mărunt despre iubirile mari

Iubirile mari sunt sunt imposibil de rare. Ele sunt fragile, au picioare din păpădii și brațe din oțel friabil, necălit în focul soarelui. Ele mor, undeva în stratosferă, secătuite, în zeci de ani de jar. 
Mai rar, nu mor niciodată. 
Adesea ele scriu povești și, mai adesea, alții scriu povești despre ele.

Iubirile mari împletesc firele de argint, peste ani, peste locuri, în odgoane de nesecerat.

Iubirile mari nu se-mpiedică de-un divorț.
Sau de două. Ori de cinci.
Divorțul este portița către poiata cu găini, iubirea se poartă-n buzunare, cât ești treaz, precum cheia de la mașină. 
Cât crezi că pot, doi bieți actori, să ducă povara iubirii celei mari? 
O clipă, o oră.
Pentru restul timpului, o ducem noi.
Neplătiți.
Necunoscuți.

Neîntrebați.

Dumnezeu a venit, azi, aici

Dumnezeu a venit, azi, aici. 

Nepoata mea, micuța Julia a fost, astăzi, botezată într-o biserică din România. 

Lumânarea de botez i-a fost vegheată de chipurile sfinților privind din vremuri, mirul a primit slava măslinilor primordiali, nașii i-au trimis, nevăzut, seva forței vieții fără de sfârșit, crucile din altar s-au aprins pentru o clipă în torțe transoceanice.  

Turla bisericii a strigat până a trezit clopotele din patru zări din somn, îngerii au sunat din cornuri de argint, panglici s-au revărsat din cireși, botezul s-a săvârșit la zece mii de kilometri distanță, acolo, acasă.

Taina botezului Juliei rămâne într-o biserică din Romania. Colosala forță a pământului natal, de ombilicul căruia nu ne putem desprinde, a chemat, iar, și iar, la apel, neîntrebat, necunoscut,  fundamental.

Plâng, plâng de, nu știu, plâng de Gata, s-a-mplinit Datul.

Cândva, demult, două flori violete de ciulini de Bărăgan s-au iubit până la stele și mi-au ursit praful cosmic, drept cale și popas. 

De-atunci malul Dunării s-a surpat sub talpa mea, pas de pas, în tragedii mai înalte decât moartea, tot de atunci din piept îmi zboară, în fiecare dimineață, vrăbiile-n în stoluri orbite de soarele difuz.  

Dumnezeu m-a lăsat, decenii,  în voia valurilor, norocul nu-l cunosc,  mustrarea sorții- da. 

Până deunăzi când, auzindu-mi scârțâitul ușii, m-a chemat să dau socoteală, de parcă prin buzunare-aș fi avut destinul lumii înseși. 

Mi-a legat încheietura mâinii drepte cu năvodul lipovenilor, a căror apă am băut-o cu laptele mamei, să încetez o dată a scrie. Și mi-a zis așa: dezleagă-ți singură calea, ție și alor tăi din drum, aprinde o lumânare, adună-ți energia, spulberă zăgazurile, mergi, roagă-te și mergi.

Nu știu să mă rog. Nu știu rugăciuni. Știu însă să adun unda bună-ntr-un buchet și s-o trimit acolo unde-i este scrisă adresa. Săptămânile trecute am intrat în biserici românești din București, am aprins lumânări, cum niciodată n-am făcut, am lăsat garda jos în fața divinului care-și cerea tributul.

Și Datul s-a împlinit.

La Evenimentul Zilei, După Douăzeci De Ani

Și-am ajuns, într-o zi mai pe la prânz, la redacția Evenimentului Zilei.

Nu mai aveam puls, eram ca un elev în drum spre examenul de admitere la o facultate, eram sufocată de emoție.

Și, da, odată ajunsă, senzația trăită a fost cam cea descrisă de Petre Ispirescu în Tinerețe Fără Bătrânețe: locul era altul, oamenii erau alții, eu ajungeam la ziar pentru prima oară în douăzeci de ani.

Eu veneam de pe altă planetă, nu glumesc. 

Culoarele cu încăperi înalte și uși furniruite, încărcate de fum și veșnic gălăgioase de la Casa Presei îmi vuiau în cap și-n realitate nu mai era nici urmă de ele.

În loc, un spațiu modern, open concept, o hală tixită de computere unde jurnaliștii și echipa tehnică, laolaltă, puneau articolele în ordine. 

Lumina avea ceva special, ca-n Matrix am simțit-o eu, era ca de pe altă lume, de peste tot și de nicăieri. 

Pe fundal bâzâia fin aerul condiționat sau serverele, probabil.

I-am întâlnit pe Simona Ionescu, actualul redactor șef al ziarului (neschimbată, cu aceeași expresie jovială și la fel de pasionată de gazetărie ca-ntotdeauna), pe Doinița, cândva la secția Corespondenți Teritoriali, cu care ne-am amintit câte ceva din vechi, pe Mihnea Petru Pârvu și Petrișor Cană, jurnaliști talentați din vechea gardă și pe Dan Andronic, astăzi proprietarul publicației, prins între telefoane și știrile la zi.

Adevărata Biserică a Sufletului

Un text  tumultuos ca Niagara hrănită de torenți, un text pieptănând literatura lumii cu patimă, într-o finală devoratoare înțelegere a chemării: de ce citești, de ce-ai citi mai mult.

Felicitări Cristian!

(M.M)

***

DE CE IUBESC CĂRȚILE

(notă semnată pe facebook de către Cristian Cărpenaru - ingerulrafael.wordpress.com, cu permisiunea căruia reproduc textul complet)

Iubesc cărțile.

O, cât de mult le iubesc!

Ele mi-au fost prietene devotate și pilon de sprijin în momentele de restriște, când am crezut că sunt înconjurat de impenetrabile ziduri, când orice pas spre nicăieri era doar o rătăcire în hățișul unor confuze zbateri launtrice.

Am învățat să pășesc demn alături de Steinhardt, Tuțea și Noica, am aflat viața din jurnalele lui Preda, Kafka și Pavese, am iubit alaturi de eroinele lui Balzac, Hardy și Zola, m-am înamorat de poeziile lui Goethe, Rilke, Rimbaud, m-a ambitionat Strindberg.

Atât de multă trăire și simțire am descoperit, râzând și plângând printre rândurile doamnei de Beauvoir, cutremurându-mă alături de scrierile lui Flaubert, D. H. Lawrence, Eliade, Cioran, am învățat sa accept alături de Samuel Butler, Aldous Huxley, să dăruiesc alaturi de George Elliot, Virginia Woolf, să vad lumea prin ochii lui Cortazar, Nabukov, Bulgakov, să iubesc teatrul lui Ibsen, Cehov, Moliere, să imprumut incisivitatea lui Maupassant, să caut precum Proust, să luminez molozul prin vitraliul speranței precum Camus, să trăiesc și să simt rusește cu Gogol, Dostoievski , Pușkin, Maiakovski și Soljenițîn, să înțeleg America lui Dreiser, Fitzgerald, Kerouac, Susan Sontag, să simt Sturm und Drang, să mă atașez de Gendankenlyryk, să...

Iertați-mă, m-am lăsat dus de valul entuziasmului. În fine, un singur lucru vreau să vă mărturisesc : pentru mine adevărata biserică a sufletului este biblioteca. Vă las acum prieteni dragi, mă așteaptă o altă carte.

Despletită, într-o cămașă de hangiță, fără ceas la mână

Nimeni nu-ți iubește locul, neamul, țara, într-atât încât să se-ncovoaie sub greutatea unor souveniruri locale turnate în plumb, oricât de meșteșugit ar fi fost ele plăsmuite și oricâtă încărcare emoțională ar duce ele, prin decenii.

 Zic asta cu gândul că cineva care contează va citi, la un moment dat și se va gândi și la pribegii turiști doritori de-un dram de spirit local în traistă.

Duc gândul la micile figurine ale iluștrilor neamului de la Muzeul Național de Istorie al României, grele ca însuși Pământul, fără de care am plecat spre alte și alte locuri în aventură prin furnicarul bucureștean.

Am încă varul alb al Hanului lui Manuc pe palme, în microscopice particule.

În soare, ele strălucesc sidefiu. 

Am atins Hanul lui Manuc, l-am străbătut cu pasul, l-am ascultat de-aproape, l-am simțit viu, am legat firele nevăzute preț de câteva clipe, ca atunci când întâlnești un străbunic în poza pe ceramică din cimitirul familiei. 

Eram de-a lui, eram de-acolo.

Un zbor de-o dimineață albă

De câte ori am copt un gând cât o furnică, el a crescut în voia lui apoi și a crescut ca vrejul de fasole, până la cer. 

Nu l-am putut opri, la fel cum n-am putut opri dulcea mea aventură bucureșteană, cu toate simțurile treze,  cu soarele în creștet și covrigii calzi cu susan și mac. 

Destin boem, știu și-l iubesc.

Am ajuns la Muzeul Național de Istorie al României, împreună cu doi tineri englezi, avizi să-nțeleagă și cunoască ceea ce noi, milioanele, n-am reușit să-nțelegem în veacuri: de ce noi, de ce așa.

Se vizita Tezaurul. Bun și el, zic, și-nainte de vizită dau să cumpăr din gift shop niște statuete metalice cu figuri ilustre ale istoriei naționale. Micuțe, la vreo 10-12 cm, impecabil realizate: Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Decebal, Vlad Țepeș. 

Iau una la-ntâmplare și, baaang,  îmi cade mâna. Pe cât erau de mici, p-atât erau de grele, erau făcute din plumb masiv. 

Cântăreau peste jumătate de kilogram fiecare. Zău dacă glumesc, mici și grele rău.

Rămân buimacă: unde doamne iartă-mă adaug eu jumătate de kilogram de bibelou de inimă la cele 23 kg permise în avion? 

Eu nu știu ce-a fost în mințile celor care-au pus frumosul în plumb, pentru amărâții de turiști. 

O zi de foc, încheiată-n crucea nopții la Toronto

Laurențiu Ciocăzanu, Grigore Cartianu și Ovidiu Popică, gazetari în fața scrisului cărora hârtia ziarelor s-a-ndoit și-a foit, sub greutatea vorbelor, ani în șir, au fost azi aici, cu mine, pe terasa din curte.

Astăzi, împreună pentru o zi de șuete gazetărești și nu numai: o zi în care am pus nod Nordului, am cernut Crucea Sudului, am făcut planeta mică, am înfășurat-o într-o batistă și-am vârât-o-n buzunar.
O zi cu orele amestecate, cu vorbele atârnând la fel de greu ca gândurile, încheiată în crucea nopții c-o tură prin downtown Toronto.

Proiectul curajos demarat de aceștia, denumit Vocea Diasporei (http://voceadiasporei.ro/), un proiect proaspăt lansat, în plină dezvoltare și care începe să prindă teren pornește parteneriatul de scris și cuget cu Foaia noastră și va cuprinde Ce-uri și Când-uri canadiene, întru citirea confraților din alte diaspore.
Bravo vouă, dragilor, curajul și consecvența să fie cu voi!

Cap, cap, cap, femeie cu copil, iar cap

O călătorie de o asemenea intensitate emoțională și un asemenea impact n-am mai avut de când am făcut India și Pakistanul, la mijlocul anilor 90. 

Motivul: în România am mers mult pe jos, am atins cu mâna și cu privirea, am simțit oamenii de aproape, am văzut nevăzutele în mod obișnuit, am plouat și am însorit pe unde am trecut, am simțit frigul serii și dogoarea amiezii nu din mașină ci pe jos, afară, în aer liber, cu toate simțurile cuplate la ce mă înconjura. 

Am ajuns cu avionul iar acolo am luat troleul, autobuzul, tramvaiul, trenul, metroul, taxiul, vaporul a mai lipsit.

Ajung într-o zi la Muzeul Național de Artă al României din București și, zic, ia să facem o cură de frumos și de cultură. Muzeul funcționează în fostul Palat Regal, lângă Sala Palatului, vis-a-vis de Ateneu, pe Calea Victoriei.

Intru și țin stânga în sălile cu exponate, c-așa știam eu prin străfundurile memoriei  că se face la muzeu. Am rămas fără cuvinte de la intrare, v-o jur, este atât de frumos renovat palatul de te intimidează. În fine, iau stânga și-ncep cu pictura românească în secolele XIV-XVI. 

Ce văd: icoană cu fecioara cu pruncul, icoană cu Sf Gheorghe cum străpungea balaurul, icoană cu niște ctitori, iar icoană, iar icoană, icoană, icoană, icoană. 

Pe scurt, cele două-trei secole de pictură românească cuprindeau exclusiv icoane. Niciun crâmpei de social, munca câmpului, ceva, nimic.

Religios popor, gândesc. 

Pe La Icoane

Nu mi-e clar dacă-mi iubesc țara de origine acum, la întoarcerea acasă. Încă lupt cu jetlag-ul. 

M-am trezit cu noaptea-n cap și poftă de covrigi calzi cu susan și mac, cu nevoia de-a mă uita în jos, la fiecare pas pe care-l fac, să nu mă mai împiedic în vreun colț de asfalt ițit dimpotriva mea, cum s-a-ntâmplat când am ajuns în Romania, de era să mușc cu spor asfaltul.

 M-am trezit cu noaptea-n cap, mi-am făcut cafeaua, pipăi buimacă așternuturile orbitor de albe și realizez că mi-am lăsat, cu bună știință, sufletul și mintea în România. Un pic acolo, între niște blocuri din București, un pic acolo, la peronul metroului din Aviatorilor, alt pic în redacția Evenimentului Zilei de care-s legată ombilical, un alt pic lipit de foșnetul unor bancnote care zboară ca ciocârliile săgetând înaltul cerului, ceva mai mult între cântecele românești de la radio. 

O soluție totuși mai caut

Cum spaimele, la fel că și bucuriile sunt omenești și explicabile, continui să descopăr multe și mărunte în România, cu fiecare oră a zilei.
Lucruri care mă minunează, lucruri care mă reconfortează, întâmplări care mă fac să gândesc dincolo de lentilele ochelarilor.
Poveștile și fotografiile vor urma, pe îndelete, imediat ce ajung acasă la mine.
Absorb 3D și mă întreb dacă, vreodată, eu am plecat de aici.
Când și cum, mai ales.
S-ar putea să aveți surprize, citindu-mă (și mă refer la cititorii mei din diaspora), s-ar putea să va regăsiți.
Până atunci, vie și nevătămată, la București, până duminică dimineață.

Imposibila iubire

Romania se cere iubita pentru ca, atunci cand i te apropii, sa te palmuiasca. Vorbesc serios.

Romania imi devine, deodata, imposibila iubire.
Niciun detaliu, niciun fapt anume, povestite aici, n-ar fi suficient de relevante ca sa certifice cele de mai sus dar cele intamplate mie au strivit, pur si simplu, deschiderea si bunatatea cu care am venit in bagaje, aici, acasa.

N-am mai plans de multa vreme.
Am plans aici, acum, ca un copil neputincios, speriat, descurajat.

Nu mai inteleg nimic, mi-e frica, vreau acasa la mine.

Nemuritorii

Ma aflu in Romania de cinci zile si incerc sa deslusesc de unde le vine acestor oameni convingerea nemuririi. Oamenii vorbesc despre trecut, cel mai adesea, cateodata se refera la prezent si, arar, foarte rar chiar, la viitor.

Viitorul este ceva ce ei il descopera cu fiecare zi devenita prezent, c-o buimaceala dezarmanta. Inlantuiti de natura si pamantul atat de viu, ei pur si simplu pierd notiunea ciclurilor vietii si se cred nemuritori.
Ei nu vorbesc despre planuri de inmormantare, mostenire, impartire a bunurilor din superstitie.
Moartea in sine este trecuta la capitolul subiecte interzise. Oamenii aflati la apusul vietii au doar cateva planuri vagi de incheiere a simfoniei traiului si in general schimba vorba.
Nu sunt pregatiti pentru moarte, nu admit moartea.

Cred ca asta a ajutat si la continuitatea semintziei peste veacuri, tenacitatea cu care acesti oameni isi apara trecutul, fac un spritz de vara din prezent si ignora viitorul.

Planificarea este o notiune vecina cu ghicitul ori vrajitoria. Probabil stresati de cincinalele lui Ceausescu, cand le vorbesti despre planificare, ei dau un pas inapoi.
In Romania cu greu deslusesc notiunile de Maine si Poimaine.
Este totul Azi, Acum, intr-o euforie ca dinaintea marelui potop, a unui tsunami inevitabil.
Dupa verva cu care se consuma viata intre Ieri si Azi, inteleg ca n-a mai ramas energie si pentru Maine. Asta ii deosebeste de semintziile din vest.

Asta le-a permis ca, prin veacuri, dandu-si mana cu mana, sa treaca barierele timpului si sa astearna continuitatea intr-o insiruire de buimace zile de Azi.

Paradoxalul sentiment colectiv al tineretii nemuritoare, dispretul fatis si nerabdarea de-a lua locul celor in varsta ori respectul de fatada, toate astea ma duc automat cu mintea catre vremurile primordiale, cele care cereau brate tinere, mintzi agile, trupuri voinice, gata in orice moment.
Gata, pentru ce?

Păsările mari nu cântă*

A cincea dimensiune a României este banul. Într-o aritmetică ce mie îmi scapă, cu câștigurile limitate, românii reușesc, ei știu cum, să se chivernisească, într-o piață care trece cu vederea puterea de cumpărare locală.

Piața (și aici mă refer la suita de supermarket-uri, bine asezonată în reședințele de județ) aliniază produsele și prețurile cu cele similare din Occident. Vitrinele, cu mult mai spectaculoase decât cele din Canada, îți iau ochii, pur și simplu. Intimidează, sunt atât de rafinat alcătuite.
 Calitatea bună, lucrurile de toate felurile, de foarte mult bun gust îți amintesc de eforturile făcute în ultimii 25 de ani de către acești oameni pentru ca rezultatele să se vadă, iată, cu ochiul liber.
 În jur este frumos, este curat, este inimaginabil de viu, este civilizat.
  Cine își mai imaginează că România înseamnă doar aurolaci, câini, copii bătuți ori drumuri desfundate ar avea o surpriză plăcută, odată ajuns aici.
 
 Îmi amintesc că,  în ultimele minute înainte de aterizare, vedeam împrejurimile Bucureștiului, din avion, într-un semi-întuneric suspect. În clipele imediat următoare am realizat însă că abundența vegetației astupă, pur și simplu, luminile străzilor, caselor, stațiilor de benzină, ale magazinelor.
 Copacii sunt mai înalți decât stâlpii de iluminat, probabil nici edilii nu s-au așteptat la asaltul atât de aprins al verdelui asupra marilor orașe.

Cumva ferit de ochii străzii, pulsează filonul traiului normal. Există locuri de unde, dacă ești în controlul finanțelor tale, poți cumpăra cele necesare în prețuri rezonabile. Piețele, în special.
 Acolo, pentru o legătură de ridichi și două salate, ca vrăbiile, banii mici ciripesc, trecuți dintr-o mână într-alta. Schimbul acela, de o secundă doar, prelungește, continuă relația de sânge pe care toți acești oameni o au între ei.
 
 Bancnotele mici își continuă zborul de vrăbii și ciripesc, pur și simplu, când îți cumperi un covrig cald cu susan. Aduce zâmbete și vorbe amabile între oameni niciodată cunoscuți.

 Două Dacii Logan au oprit, pe sensuri opuse, una în dreptul celeilalte pentru că șoferii să coboare geamurile și să schimbe două vorbe. A durat totul câteva secunde, a fost gălăgioasă că un cârd de grauri.
 
 E fascinantă această forfotă pentru cele trebuincioase traiului, forfotă voită, cerută, obositoare mie și atât de cristalină sub soarele deja fierbinte al lui mai.
 
 În față mea, pe stradă, un Porshe Cayenne de dimensiuni nord-americane îmi trimite un strop din cealaltă lume, cea a selectatilor vieții. Geamurile sunt lăsate jos, dinlăuntru-liniște.
 Chipuri grave, îndurerate chiar. Doamne ferește, zic.

Realizez că păsările mari nu cântă. Niciodată.
 
 
 *- este titlul cărții publicate în 1976, la editură Militară și semnată de Banu Rădulescu

Verdele, asa urmeaza el sa ramaie

În România aerul este moale, umed, ușor parfumat de verdeața crudă, răsărită din fiecare ungher. Verdele împinge legea naturii dincolo de oameni, Țâșnește în fiece spărtură din asfalt, în orișicare ghiveci uitat în colțul casei, în bolta viței de vie, bătrână de aproape o sută de ani, din curtea casei bunicilor mei. Până și în odăile mai întunecate.

rașul tânăr încă, crescut în linii drepte acum mai bine de jumătate de secol, abia dacă mai vede de verdele care l-a prins în chingi.
 E miop complet.
 
 Puieții plantați la marginea trotuarelor au crescut în copaci vânjoși, de mult au spart asfaltul și au curbat, pur și simplu, străzile după vrerea lor. Asfaltul a luat drumul cotit, dintre rădăcini și așa urmează să rămâie.
 
 Coroanele rotate au depășit în înălțime blocurile din cartierele entuziasmului părinților noștri, S-au împreunat la vârf între ele și tot mai mult am senzația unei lumi într-o seră uriașă.

 Sute de specii de plante, în infinite nuanțe de verde au prins curaj și s-au pliat pe trunchiurile robuste, liliacul împrăștie culoare și parfum în patru zări, într-o lume căreia verdele îi forțează sănătos, retina.
 
 Pe sub bolțile de verde trec, iacă, oameni, Oameni buimăciți de vocile pământului ce le curge, fluidizat, prin vene, puternic și sonor până și în peisajul urban.
 Mai trec pisici. Arar, câini. Mai mulți câini am văzut din tren, pe câmp, pe lângă stânele de oi, prin arătură, decât în oraș. Câinii aceia or fi deja sălbatici, gândesc.
 
 România este invadată de verde. Rar mai vezi etajele de sus ale unei clădiri, te și-ntrebi ce rost își mai au clădirile în junglă de crengi. Poate că oamenii se pregătesc să trăiască ca la-nceputuri, poate așa urmează să fie.
 Păstrând isonul, blocurile s-au foit și ele, sub mâinile mai mult sau mai puțin îndemânatice ale celor ce-și numără anii, cu zecile, într-același loc.

De undeva de la vecinii de sus se aude o bormașină, cineva probabil dă o gaură în beton s-agațe un tablou. Sau demolează peretele să extindă sufrageria până în balcon,
 
 Ca și copacii, omul vrea loc mai mult, tot mai mult.
 În interior, te uiți în jur și atunci observi ramificațiile de țevi de prin camere, Până atunci nici nu le văzusem, nu știu cum.
 Țevi cotite, curbate, innadite, subțiri ca niște crengi stilizate de apartament.
 
 Nu știu dacă nu cumva ele au spart pereții și vin de-afară, într-o prelungire firească a junglei cu miros de sevă și gust de începuturi.  
   Mușcata din balconul alor mei a făcut flori roșii.
 La nivelul balconului, arțarul înflorit îmi intră în ochi.
 

Oamenii ei

A treia zi in Romania, ziua in care m-au coplesit oamenii ei.
Oamenii de aici au trasaturi din toate semintiile pamantului si pun pariu ca ei nu s-au intrebat, ori mirat, vreodata, de asta. Au trasaturi de turci, de tatari, de rusi si de scotieni ori irlandezi, deopotriva, ochii lor amintesc de nisipurile Orientului la fel de lesne ca de coastele stancoase ale Irlandei. Nu stiu cum fac.

Fara osebire, chipurile lor cheama originile la apel si ma-ntreb, dintr-o asa increngatura de neamuri, cum de s-au ales perechile.

Vad ochii incercanati ai celor candva tare urgisiti, plecati din podisurile indiene cu doua mii de ani in urma, ochii de armeni, pometii de vikingi, nasurile de evrei, in combinatii antropologice uimitoare. Ma-ntreb daca, vreodata, voi putea portretiza romanul.

Sunt inconjurata, coplesita, fericita de atatia oameni. Sunt coplesita sa ii vad interactionand. Testosteron, hormoni, feromoni in aer, pe strada, in magazine, razbatand din masini.

Desi melomani ca neam, din cate mai stiam, n-am auzit nicaieri muzica data tare, cu toate ca este 1 Mai si, fiind zi libera, m-asteptam la ceva zgomotos. Nici vorba, nicaieri. Si sunt intr-unul dintre orasele mari are Romaniei.

Oameni multi, pretutindeni, grabiti in toate directiile,
Oameni cu trasaturile conturate, neaduse inca la numitorul comun, egal si simetric al Nord-Americii, oameni frumosi si oameni urati.
Mi-e drag sa vad oamenii urati, i-am cautat cu privirea fiindca mi-era, cred, dor.

Oamenii poarta ceasuri,  peste tot au ceasuri, am senzatia ca se tem ca timpul sa nu le-o ia inainte atunci cat sunt ei ocupati cu tesutul povestilor, inca si inca.

Fiindca povestile sunt mai inalte decat oamenii, ei bine, oamenii s-au cocotat in blocuri, sa vada viata si lumea de sus. Mai cred ca blocul se potriveste nevoii de zbor, de vazduh, a romanilor, si o spun cu inima deschisa.

Oamenii, atunci cand nu-i vede nimeni, ofteaza in sinea lor, am simtit si asta. Ei lupta cu preturile nedrept de mari. Si asta, in fiecare zi.

Intre timp, pe sub picioarele lor, pamantul se foieste, se suceste, se-ncordeaza ori adoarme, ca un urias din basmele lui Ispirescu.

Iar basmele nu contenesc sa se teasa.

Aici, unde și pământul vorbește cu tine

Scriu din România de două zile și urechile îmi pocnesc de vorbele neîntrerupte ale pământului, Pământ vorbitor, de jur împrejurul meu. Aici și pământul se ridică într-un cot, așa, alene și începe a sta la taifas cu tine, când nu te aștepți.
 Aici pământul este viu, are voce, se mișcă în freamătul copacilor deja verzi, vorbește în foșnetul frunzelor, în ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor, te ia la rost, te ia la întrebări, parcă te știe de când lumea iar tu devii mic-mic de tot.


Stau și mă întreb dacă nu cumva pământul ăsta zbuciumat, demanding, e cel care dă freamătul uman atât de puternic, de viu în aste locuri.
 Oamenii vorbesc despre pământ, Oamenii răspund pământului, cu toată forța lor.
 Păsările, între cer și apă, țin un ochi spre pământ, Poveștile ies din pământ, pur și simplu!

 Sunt copleșită de impresii, oamenii din jurul meu au băut apa poveștilor și au fost scuturați la rever de degetele pământului, ca nicăieri în lume.

 Vuiește pământul, încheiat la nasturi, se mișcă, se înfoaie, nu-i convine, revendică iar oamenii sunt aidoma, sunt din pământ.

 Nu-mi amintesc să mă fi trezit vreodată pământul din somn. Mi s-a întâmplat acum.
  La rândul meu sunt din pământ, de două zile și încerc să mă amestec într-o mulțime de semeni și să încerc să înțeleg ce efect are paralela 45 aici, în România.

3 Sud-Est, ce concert ca lumea!

Un concert românesc la Toronto, frumos și curat ca o petrecere între prieteni!

3 Sud-est au venit în Canada și au concertat la Montreal (vineri,24), Calgary (sâmbătă,25) și Toronto (duminică,26 aprilie). La Toronto au cântat la Centrul Japonez  din Garamond Ct (lângă Don Valley Hwy), locație deja consacrată manifestărilor românești. Organizatorii, RoCade din Montreal (Simona Hodoș, Dan Bucur) au făcut treabă bună, absolut pe bune.

Pe scurt: organizarea a mers ceas (chiar și întârzierea de la început a prins bine, c-am mai socializat) a fost atmosfera excelentă, sala plină-ochi, muzica bine aleasă, sunetul fără greș, luminile (aici ar mai fi mers ceva varietate) iar publicul (vreo 650, așa, din ochi) a venit cu chef de cântat, dansat, aplaudat, strigat, de jucat, în concluzie.

Mie mi-a plăcut tare mult. Iar băieții de la 3 Sud-Est (Laurențiu Duță, Mihai Budeanu, Viorel Șipoș) au dat tot ce puteau ei, după un maraton de-a latul Canadei, în trei zile. Bravo lor, bravo organizatorilor.
Da, ca lumea, ce atmosferă frumoasă!

(și câteva filmări cu telefonul, așa cum au ieșit ele, că eram mai ocupați cu zbânțuiala. Se văd prost de tot, dar câteva secunde merită să pierdeți, ca să vedeți ce și cum...)

Liberi

Te Plac Așa Cum Ești

Vorbe

Douăsprezece zile în România

Plec în România pe 28 aprilie.
Voi fi acolo preț de douăsprezece zile.

Merg să-mi văd părinții, să văd locurile, drumurile, oamenii, cerul, păsările, nopțile, soarele, florile și iarba, asfaltul, reclamele, să ascult muzica și vântul, șoaptele albinelor.
Să inspir mirosul sălciu al Dunării, al ierburilor amestecate de la faleză, al păpădiilor și al iasomiei, să îmi umplu sufletul de verdele năuc și crud al primăverii.
Să pipăi ruinele cetății Barboșilor, zidurile mânăstirii Precista, crucile bunicilor, mâinile și obrajii părinților.
Să ating clanța ușii de la intrare, farfuriile mamei, ceștile de cafea, să aud oamenii vorbind tare în limba mea, să aud cocoșii cântând, câinii lătrând, pisicile mieunând, caii nechezând.
Să mă trântesc pe jos, în iarbă, acasă și să închid ochii.

Să dau ceasul lumii înapoi, preț de câteva clipe.

Şi Rochiile De Prinţesă Au Buzunare

Păpuşile mele au fost întotdeauna potrivit de înalte, potrivit de curate, potrivit de iubite şi potrivit de bine îmbrăcate. Au semănat între ele că surorile iar eu le-am vorbit egal şi octotitor, fiecăreia.

N-am avut păpuşi frumoase, am avut păpuşi trainice, cu ochii terni şi rochiţe imposibile pe care le-am cârpit cum m-am priceput. Am învăţat să cos la maşină pe la şase ani, la maşina Singer a bunicilor de la Ianca. Acolo mi-au ieşit din mâini rochii de prinţese, de zâne, de crăiese, de călătorie, de somn şi de joacă.

Eram foarte serioasă când croiam rochiile păpuşilor: aşa, cu răscroială la mânecă, cu cordon frumos potrivit în talie, cu guler asortat, adesea din dantelă şi neapărat cu buzunare.

Şi rochiile de prinţesă aveau buzunare. Iar păpuşile mele aşteptau cuminţi şi răbdătoare să termin veşmintele, să le probez, să le gătesc.

Cu păpuşile Petruţa, cele din gumă înalte la vreo 12-13 cm  aveam mari bătăi de cap. Mâinile ieşeau din articulaţii şi se pierdeau, veşnic se pierdeau. Nu o dată a trebuit să le pun câte un creion mai bont în loc de mâini, de-arătau săracele că sperietorile de ciori. În compensaţie le găteam în lame-uri şi voaluri, de aproape nu observai că-s betege.

Le aşezam în careu, că la şcoală şi făceam lecţii cu ele. Le predam cam ce învăţam şi eu la citire, matematică, geografie sau biologie. După care le ascultam şi le dădeam note. Cum toate purtau nume, nu era greu de aflat performanţele şcolare ale păpuşilor mele, catalogul ţinut cu sfinţenie mărturisea totul.

Seară, invariabil mergeau cu toate la culcare. Uneori aveam pătuţuri, alteori, nu. Cele mai bune pătuţuri de păpuşi erau făcute din cutii goale de bomboane cu ciocolată. Acolo aveau cearşafuri, perne şi plăpumioare dublate cu atlas, să le ţie cald.

Păpuşile mele erau tare bune prietene între ele, erau mereu laolaltă, în cutia de jucării de sub masă din camera mea.

Probabil la asta am contribuit şi eu ca mămică întrucât m-am ocupat să le ţin împreună în cele mult prea desele călătorii în jurul lumii, începute în camera mea şi terminate acolo unde şi fantezia obosea să mai facă un pas înainte. Călătoriile şi expediţiile îl aveau că aliat de nădejde pe fratele meu mai mic, Cătălin care era în general mecanic de locomotivă, şofer de autobuz, astronaut, căpitan de vas, după cum era cursul poveştii.

Şi ce puţin ne trebuia să construim poveştile! Câteva scaunele răsturnate închipuiau vagoanele, pernele făceau nişte dealuri straşnice, cuverturile ţineau loc de pereţi iar cărţile aşezate cu cotoarele în sus, aliniate erau satele pe lângă care treceam.

Aprindeam lumina şi cele trei becuri ale lustrei făceau vară, instantaneu, indiferent de anotimp.
Când era cald, şi era multă vreme cald acasă, din câte ţin minte, mutam cortul, preşurile, păpuşile şi intreagă gospodărie, împreună cu alte fetiţe, pe iarba dintre blocuri.

Acolo alte şi alte lucruri se petreceau: o dată mi-a murit o păpuşă şi a trebuit s-o îngropăm (ceea ce am şi făcut şi, normal, am uitat unde am îngropat-o. Păpuşa este şi acum undeva sub iarba imaşului din faţa blocului, dacă o mai fi), altă dată am măritat păpuşa mea cu o păpuşă- băiat a unei prietene, un alt copil a fost preot şi le-a zis Înger-Îngeraşul Meu c-atâta ştia şi marea dilema a apărut la sfârşitul petrecerii de nuntă (cu ceva mâncare adusă din casă, corcoduşe din grădini de la vecini şi mierea ursului, bobiţele de salcie care sterpezesc dinţii) fiindcă am rămas amândouă nedumerite: la cine avea să locuiască perechea cea nouă? Aşa că le-am despărţit. Mare păcat.

Păpuşile mele au fost cu mine până pe la 14 ani când, cumva contrariată de joaca mea atât de dedicată, maică-mea a făcut curăţenie generală şi mi le-a strâns. Nici acum nu ştiu unde le-a dus.

Târziu de tot mi-am cumpărat o păpuşă cu pălărioară şi costum tradiţional de englezoaică, din Canada.
Mi-era dor de o păpuşă. N-a mai fost la fel, ci aproape.

De La Un Cer La Altul

Când încerci să-i vorbeşti, fie n-are timp de tine, fie te repede şi-ţi  împachetează ziua în tăvălugi de lucruri de făcut, multe, tot mai multe. N-are scrupule când stă să te-mpinga de pe stâncă, în hăul necunoscutului, ori de câte ori încerci ceva nou. Îi cauţi mâna, când ţi-e teamă şi ea nu-i acolo; şi-atunci bagi mâinile în buzunare.

O cauţi pe pernă, noaptea când n-ai somn; râde de tine când ai coşmaruri, fuge de tine adesea şi arar îţi răspunde la telefon.

Când fuge de acasă, atunci chiar ai o problemă.

E frumoasă, nimic de zis, dar, doamne, cât e de imprevizibilă.

Când întinde palma spre tine, adesea murdară de pământ ori pătată de roşul fructelor, atunci îi vezi liniile inimii, sufletului, destinului, păcatului şi îngerilor, crescute precum iedera, după care strânge pumnul şi nu mai vezi nimic. Imaginea te mai urmăreşte o vreme, destul până să pui din nou ochelarii că s-o deosebeşti din mulţime.

Când e cu tine, mare minune. Îi ceri o părere, un sfat, iar ea ridică din umeri aşteptând s-o îndrumi tu. Face ochii mari, zâmbeşte adesea şi tace. Iar tu o ajuţi din nou şi-ţi promiţi că e pentru ultima oară.

Te răneşte câteodată de-ţi vine s-apuci toartele cerului şi să strigi că nu mai poţi, nu mai poţi să duci.

Atunci nimeni nu este în jurul tău şi probabil vrei să plângi. Plângi şi aduni cioburile de suflet de pe jos, le pui împreună într-un vitraliu abstract şi alambicat. Şi iar mai trece un veac până să-înţelegi să nu te bazezi pe ea.

În momentele ei bune, însă, îşi face simţită privirea de-ajungi s-o ierţi de tot şi de toate. Îşi încolăceşte braţele în jurul gâtului tău, apropie nasul de nasul tău şi, în perdeaua de umbră, printre cârlionţii pletelor întunecate, ochii ei îţi şoptesc că totul va fi bine. Mai multe nu-ţi spune, iar tu aştepţi înzecit.

Şi rămâi fără semne de punctuaţie în cap, în gânduri.

Adesea îndrăzneşti să închizi o uşa că să deschizi un geam. Şi se răzvrăteşte că un adolescent trimis la lecţii într-o seară de vară. Ţipă la ţine, pune mâinile în şolduri pentru ca într-un final, ostenită de agitaţie, să se ghemuiască într-un colţ şi, stergandu-şi lacrimile, să-şi ceară iertare, cu mâinile împreunate pe furiş.

 Aprinzi o ţigare şi te-ntrebi, privind pe geam, când o să crească mare; când o să creşti tu mare.

Şi este de ajuns să cânte un piţigoi pe-o creangă, în apropiere.

Deajuns să-ţi zâmbească liftierul, să găseşti foarfecele pierdut demult, să nu te mai doară capul, să sune la radio cântecul care-ţi place pentru că totul să prindă culoare în jurul tău.

Îi auzi pe fundal râsetul cristalin, îndelung exersat, o vezi nălucă alergând dintr-o cameră într-alta, de la un cer la altul, cu braţele deschise şi zulufii fluturând şi întorcându-ţi cea mai candidă, mirată, curată şi adevărată privire posibilă. Dacă ţi-a prins ochii, eşti prizonier.

Dacă ţi-a prins inima, eşti condamnat la iubire silnică.

Se uită fix în ochii tăi, ori de câte ori tu te zăreşti în vreo vitrină. Când pensezi câteva fire din sprîncene, aplecată spre oglindă. Când arunci un ochi în retrovizorul maşinii aşteptând în trafic.

Ea este Viaţa ta.

Copertina (awnings) de vară e instalată! Vara poate să vie, yep

Azi a venit echipa și a instalat awnings-ul pe acoperis, în bracheți, ca să-i asigure înălțime și pantă. Se rulează manual, materialul este prelată de barcă, acrilic 100% deci poa s-o plouă că nu se strică, garantată 15 ani, o căruță de bani dar efectul este priceless!

Binele, Într-o Nucă

Astăzi mi-au mai fugit zece ani din viaţă, azi dimineaţă îi aveam, acum nu mai sunt. O să mă-nvăţ şi cu fuga asta, înapoi, a timpului, aşa cum m-am învăţat cu toate, de un mileniu şi jumătate de când tot învăţ să trăiesc.

O dată cu cei zece ani au plecat griji în buchete mici şi multe iar în locul lor au venit fericiri mărunte. Că maşina merge, că lucrul la birou merge, că planurile mele merg tot înainte aşa cum le-am proiectat. Că mama mea se simte bine, adesea, că tata are mare grijă de amândoi.

Că Julia, nepoata mea (despre care scriu atât de puţin, cu bună ştiinţă, deşi mi-e sufletul legat cu fundă roz de zâmbetul şi gingăşia ei) creşte două codiţe ca mici păpădii în creştet, că are ghiduşia iedului cel mic, că mănâncă cu mânuţele ei roze, bucăţică cu bucăţică, tacticos şi egal.

Că ai mei copii, doi şi un ginere de mare încredere si ajutor îşi văd de drumurile lor în viaţă, aşa cum doresc, aşa cum calea îi face fericiţi. În curând cel mic va începe şi el colegiul şi, da, voi avea iar un student acasă, în timp ce cea mare anunţă că ar mai vrea un pui bălai, să fie doi adică. Iaca, familie mare!

Pisica e bine, toarce, se întinde, mănâncă tot. Becul cu senzor din curte se tot aprinde de capul lui, fără un motiv anume. Un sconc se juca, în zori, de mama focului în curtea mare şi aproape înverzită. Căţelul copiilor mei, jucăuşa Joy e bine şi ea, ascultătoare şi educată.

Că urmează să zugrăvesc unul dintre dormitoare şi să schimb mobilierul, să arate frumos, de nerecunoscut. Că am în plan să mai iau vreo şase şezlonguri pliante, să avem de stat la umbră toată vara împreună cu prietenii. Că am de plantat flori şi seminţe, doamne câtă treaba mai am!

În timpul asta mi-au fugit zece ani, astăzi în zori. I-am simţit când şi-au luat bagajele şi-au tulit-o. Drum bun, le-am zis aveţi grijă de voi pe unde ajungeţi. De astăzi iar am 43. Ok, dacă aşa este să fie.

Mi se iţeşte un zâmbet în colţul gurii la gândul verii lungi, încinse, provocatoare, obraznice.
Şi, brusc, e bine de tot în jurul meu.

Beau cafeaua sub briza albastră a primăverii.

Timpul, În Căușul Palmelor

Maria, bunica mea din partea mamei mi-a croşetat câteva perechi de mănuşi bej, dintr-o aţă tare şi fină, mănuşi care au stat cuminţi în punga lor așa cum au fost aduse ele din România, într-una dintre vizitele mele acasă. Ieri le-am scos din sertar şi le-am probat, îmi vin ca turnate şi dau mâinilor o eleganţă fără de seamăn.

Le-am studiat pe toate părţile, încercând să-mi imaginez cam câte ore de muncă migăloasă au intrat în micile bijuterii făptuite să adauge nobleţe. Mănușile cereau epocă în jurul lor așa încât am luat antichitățile la rând.

 Din cutia cu tacâmuri din argint, primită de la părinţii mei am luat o linguriţă cu coadă dantelată, perforată, grea şi deja pătată de nefolosit.  Alături, scot cu grijă din cutie o ceşcuţă de cafea din cobalt, cu farfurioara ei. 
Toarta ceştii  este melcată iar motivele albastre, dublate de brâurile de cobalt argintiu îi dau gingăşie. Zâmbesc la micile nimicuri, cele care în fond reprezintă epoci. 
Aşez cu grijă ceșcuța lângă vaza mică, palidă, cu ape marmoreene şi străvezie de Murano şi le privesc, aşa, pe amândouă; micile mele lucruri frumoase din secolul trecut. 

Pe raft, aşezate simetric, cărţi vechi, cu cotoarele legate în piele: C.A. Rosetti, cu Impresii De Călătorie în Valahia, impresii datate 1821, în ediţia mea publicată în 1846. Paginile sunt mari, tipărite îngrijit iar citind-o ajungi instantaneu cu imaginația in sărătura cu ciucuri și tichie a Brăilei veacului XIX.

Ar mai fi Costache Negruzzi, cu Scrieri, o detaliată expunere a finanţărilor şi cheltuielilor Revoluţiei de la 1848. Carte solidă, pe hârtie sidefată, cu fir de mătase, lesne de citit și azi. Da, informaţiile umbresc mult din romantismul epocii, aşa cum ne-a fost ea zugrăvită la şcoală :corupţie, maşinaţii, aranjamente, cheltuieli fără cap, semn că vremurile au, în general, memoria scurtă. Noroc cu limba română, așa  aproximativă cum este ea, presărată cu caractere slavone care dă cărţii un farmec aparte.

O altă carte stă cuminte asteptand încă un veac să-i treacă peste creștet: Constantin Noica- De Caelo, pe hârtie îngălbenită și friabilă. Are autograful autorului scris cu toc cu peniţă, după cum apare. De o parte şi de alta Radu Gyr- Nyusu, Mircea Eliade- Maitreiy, în ediţii interbelice, cu paginile tăiate cu foarfecele şi legătura în aţă tare, cusută manual.

Între ele, Gânditorul de la Hamangia şi femeia lui, cuminţi, din ceramică neagră mai veche decât timpul. Ar fi o mare cinste pentru mine s-ajung ulcior, când va fi să fie, gândesc. Sau tei, sau salcâm.

Dintr-un sertar se iţeşte un colţ de ştergar de borangic. Câteva ştergare absolut superbe au făcut drumul cu mine peste apa cea mare, oferite de bunicele mele, femei tare vrednice în gospodăriile lor. Franjurile din cânepă albită s-au mai scămoşat dar ţesătura cald gălbuie, străvezie ca pânza de păianjen parcă cere îmbrățișare.

Tot acolo, înfăşurat într-adins în ziare vechi, am un fier de călcat cu cărbuni, dintr-acela cu mâner din lemn, tăblie din fontă grea şi cocoş. E un fier greu, tocit la vârf, mult folosit de la bunicul meu, croitor de faimă în Ianca, preţ de vreo şase decenii. 
Tot de la el mai am creta (tibişir îi spune) de desenat tiparele pentru  croit stofele; un centimetru pe support de pânză, pe care ştiu că-l ţinea pe după gât când croia şi cânta, în surdină, cântece niciodată auzite de mine până atunci şi niciodată de atunci încolo.

Eram mică iar bunicul meu lucra în atelierul lui de croitorie și doinea. Mie-mi părea trist dar mă obişnuisem.

Mai am câțiva nasturi de tunică de la soldaţii nemți ce-au trecut pe-acolo înainte de ‘44, alţii de la uniformele aliaţilor ce-au ajuns în ’45. Într-o cutie cu însemnele Postăvăriei Brașov este o întreagă colecţie de catarame de vestă, metalice, cu închizători cu meşteşug, albăstrii strălucitoare încă. 

Într-o altă cutioară, printre batistuțe brodate, am ceasul de mâna al bunicii din partea mamei, ceas mic și acum tăcut; am ceasul de buzunar al bunicului din partea tatălui, încă lucios de-atâta timp măsurat cu prețiozitate. 

Am bănuţul din argint, cu cele câteva fire de par bălai de la moţul meu, tăiat când am împlinit un an. Tot acolo am firișoarele fine și cârlionțate, lipite cu ceară pe bănuţi de argint, ale copiilor mei, cerceii  mei de la botez şi o trăistuţă cu câțiva dinţişori de lapte ai copiilor. 

Uite şi un dințișor de pisică, ăsta cum o fi ajuns aici?

Un teanc de fotografii alb-negru şi sepia acoperă totul. Imagini dintr-o lume alb-negru, încă atât de vie şi de prezentă în mintea mea: eu şi fratele meu, copiii fiind, îmbrăcaţi de sărbătoare, la defilarea de 1 Mai, părinţii mei-proaspeţi părinţi cu mine în landou, fratele meu pe tricicletă, fetiţă mea cea mare, veselă şi bucălată, fotografiată pe la cinci luni, băiatul meu (în foto color de asta dată) dând ture cu tricicleta.

Mă uit la toate astea și mă-ntreb când nu voi mai fi ce-or să-nțeleagă nepoții nepoților mei din ce-am adus eu cu mine în America. Or să rămână obiectele, or să li se piardă legendele.

Adorm devreme, copleșită de gânduri, imagini și amintiri.

Cad în vis, se făcea că eram în casele bunicilor din Ianca, era noapte și afară ploua cu găleata. Erau niște rude pe-acolo, erau copiii cu mine iar eu umblam să găsesc pisica ce se furișase sub un pat, să n-o încui cumva în casă, la plecare.  Trebuia să plecăm, mașina era afară, pornită. Era târziu, pisica nu era de găsit și continuam să o caut când a sunat telefonul.

Am răspuns și la capătul celălalt era, vă jur, vocea bunicii mele Dumitra, mama tatălui meu. Știam în vis că de mult nu mai este, totuși mi-amintesc cum am vorbit cu ea. 

Zicea: «… să nu lăsați, mamă, vreun geam deschis că intră ploaia înăuntru, să închideți și poarta la grădină, stingeți și lumina pe verandă când plecați, să lăsați în ordine… » 

Și eu îi răspundeam și-i promiteam că o s-avem grijă.

M-am trezit în miez de noapte, transpirată. Centrala torcea ușor căldura, era aerul cald și moale.

Cu ochii întredeschiși fiind,am simțit generațiile familiei mele  adunate, parcă toate deodată, în cameră: părinții mei, bunicii mei, unchi și mătuși demult plecați. Eram, brusc, mulți, laolaltă.

 N-am avut frică. E pentru prima oară în viață când prindeam timpul în căușul palmelor. O stare de bine, de departe, de înalt, de pace. Eram cu familia mea.