Foaie De Drum Lung: Aici, Acum- Urări de Crăciun, că n-are cum fără

miercuri, 24 decembrie 2014

Aici, Acum- Urări de Crăciun, că n-are cum fără

Haide să dăm drumul urărilor de Crăciun! De la mine către voi, cei ce citiți aici, toate gândurile bune, urările frumoase, iubiți nebunia strălucitoare a sfârșitului de an și iubiți-vă pe voi. De acolo vă trageți seva ca să-i iubiți și pe ceilalți (sună banal, dar cam asa e, zău!).
Ne auzim, sunt pe aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Da, lucrez la un website

În urma anunțului postat, zilele trecute, în care ceream asistența unui IT-st din România, cineva dinamic și dornic să facă un website blogului de față, iată că asta chiar s-a întâmplat.

Bine, IT-stul nu e chiar din România, mai exact este un român din Montreal, Quebec și cu care voi lucra până ce ținuta grafică și conținutul vor arăta așa cum trebuie. Îi mulțumesc mult că s-a oferit să ajute!

E muncă, e totul nou pentru mine.

Și am s-o fac și p-asta, fiindcă era în proiect, fiindcă urma să vină.

Veți fi la curent cu etapele migrării blogului pe website.

Bună, Mă Numesc Magda! apare publicat în România, alături de texte de autori de mare talent :)

Lumea

Momente istorice pentru Europa: zecile de mii de refugiați (eu le-aș spune altfel dar, în fine, refugiat este termenul acceptat acum în media) din Africa și Orientul Mijlociu iau cu asalt, de câteva luni, porțile lumii, așa cum o cunoaștem, civilizate.

Indiferent cum se va soluționa această criză, lumea, la fel ca după 9/11, nu va mai fi la fel.

Aș scrie o zi și-o noapte despre subiect, fiindcă nu mă dezlipesc de media, la fel ca și voi dar știu că și voi citiți, la rândul vostru, toate canalele de știri.

Ca și voi, cunosc subiectul, cunosc motivațiile acestor migrații, cunosc metodele de mobilizare, cunosc obiectivele și văd istoria scriindu-se ca-n manualele copilăriei.

Opresc, deocamdată, serialul despre repatrieri, din respect pentru prioritățile pe care le are România, în solidar cu statele europene. (aug,31st/15)

Scrisul, diamantul cu o mie de fețe

Știu. Unele dintre textele mele sunt siropoase, parcă-s dulceață de trandafiri. Altele au tăișul toporului în pragul Crăciunului. Aș zice să nu vă lăsați duși de vorbe, nici de emoții. Este un exercițiu de scris care-mi solicită imaginația și are destul de puțin cuprins din viața mea reală, adesea mai obișnuită decât cea mai obișnuită existență. Blogul acesta este un exercițiu de scriere. Iar poveștile au doza lor de dopamină, adăugată cu bună știință. Enjoy the ride.

Un alt fel de scriitură.

Mă inhibă lumina aprinsă, mi se taie, bine c-ai stins-o. Mă săruți de-mi intră sutienu-n coaste și-mi place, tu știi să săruți. Bine, și dac-o fi să fie, haide atunci să fie de tot, de tot. Și așa a fost. În beznă conturul tău era difuz, mirosul tău mă scotea din minți, cred c-a fost una dintre puținele momente în care dac-aș fi murit, aș fi zis: așadar, așa. Te-am cunoscut de la-nceput. Conturul, textura, fierbințeala pielii, cumplit de adânca chemare a ochilor. Ce bine că m-ai lăsat, în puii mei, cu dialogurile, era cazul de tăcut. Și așa a fost. N-aș fi crezut câtă tandrețe s-ascundea în mâinile pe care ți le-am privit cu obstinație, pregătindu-le calea către aceea dinlăuntrul hainelor mele, dinlăuntrul meu. Am văzut peretele de apă, tsunami ridicându-se, catastrofic, la orizont. Spaima aceea a mea din bulbul rahidian, de apă, a ieșit la suprafață, doamne, ce spaimă. Erotism la paroxism. Sângele ni s-a amestecat într-o îmbrățișare edenică, până ce amândoi am încapsulat universul într-un șirag de spasmuri. Și așa de mult mi-a fost, că mi-au dat lacrimile.

Povești din Nord (6)- Ursul din Newmarket a fost împușcat

Weekendul trecut, un urs negru a apărut prin curțile locuitorilor din Newmarket, oraș situat la nord de Toronto. Dincolo de pozele postate pe social media, și autoritățile au fost anunțate. Poliția a apărut astăzi dimineață, l-a incercuit și izolat pe urs în curtea cuiva iar polițiștii au așteptat să apară cei de la Protecția Animalelor să-l tranchilizeze și să-l ducă în pădure. Cum vreme de vreo două ore aceștia n-au apărut, când ursul a dat semne de nervozitate, unul dintre polițiști a scos arma și l-a împușcat mortal. Rezultatul a stârnit furia în toată Greater Toronto Area iar știrile au pus tirul pe acest caz neobișnuit de incompetență. Poziția opiniei publice e unanimă: trebuia tranchilizat, nu omorât. Poliția susține că nu avea armă cu tranchilizante în dotare. Mai contează că urmează o anchetă? (http://www.cbc.ca/news/canada/toronto/black-bear-roaming-newmarket-backyards-shot-dead-by-police-1.3095029)

Povești din Nord (5)- Un păun pe-acoperișuri, în Toronto

Acum mai bine de o sută de ani

Acum mai bine de o sută de ani ţi-am scris, pentru ultima oară numele, cu băţul, în praf. Vara avea cerul jos şi alb, seara flutura fustele lungi cu miros de Dunăre, tu aveai ochii de tătar şi-o tunică de căpătat. Fumai, vorbeai puţin, ascultai. Aveam să-ţi spun, cu înfrigurare, în doar câteva ore, trecutul, prezentul şi viitorul meu, înnodate din naştere şi ursite să nu ia forma niciunui urcior dintre cele atârnate-n grindă. Mare belea, dădeai din cap iar eu vorbeam de nu mă mai opream. Ai plecat demult, cu toate secretele mele prin buzunare. Pentru că astăzi ar fi fost ziua ta, ai de la mine un gând bun, scris în praful stelelor.

Party de Paști, cu tort făcut pe de-a-ntregul de Gabriela! Bun până la ultima felie, mulțam Gabi!

La revedere, tanti Marioara

Scriu cu gândul la tanti Marioara din Ianca (kilometrul zero al neamului meu), cea mai mică dintre surorile bunicii, ultima dintre copiii Georgescu (Neculai și Paraschiva, străbunicii mei născuți la 1800) și care zilele astea a ales să-și urce sufletul, în tihnă, la cer. Dumnezeu să o ierte, doamne ce femeie bună și inimoasă a mai fost...Un text curat ca zorii zilei, scris cu sufletul ingreunat de-o traistă de trăiri și de vorbe, de Mihnea-Petru Parvu și Gabriel Diaconu.Citesc și mi se face dor de femeile și bărbații al căror sânge încă-l port și care-au străbătut veacul: bunicile și bunicii mei.

http://www.evz.ro/halucinant-cum-a-murit-bunica.html

Cel înțărcat cu pulbere de soare

Zicea lumina lunii pline, mai deunănoapte: „...și cel de va veni, viață simplă nu va trăi, că-și va arde aripile la lampa sufletului tău, biet înaripat. Și va orbecăi în extaz un timp, vreme în care castelul sufletului tău îi va înălța încă un castel, numai ca el să mai stea. Iar el va mai sta o vreme. Până când, copleșit de meandrele vorbelor tale scrise, se va revolta mărunt și rece ca o molie. Tu l-ai chemat ca fluture cu aripi de înger, mai știi? Și pentru că josul nu e destul de jos pentru cineva orbit, dacă este un fluture de serie el va face tot ce-i va sta în putință să te alinieze la normal. Vezi atunci ca, din dorința de echipă, să nu omori fluturele din sufletul tău, cel înțărcat cu pulbere de soare.”

Astăzi se împlinește o lună de la operație. Sunt bine, aștept să mă întorc la birou!

Și nici sfinții nu mai scapă

În România, doar sfinții pictați prin biserici să mai scape valului de recente măsuri anticorupție. Și nici ei, zic eu. Dosarele (ucise la ordin, vorba lui Cristian Teodorescu în Vox Publica-n.a.) îngropate sub alte dosare sunt scuturate de praf, sub ochii hobați a cel puțin două generații de tineri care nu credeau să apuce astfel de vremuri. Douazeci și cinci de ani de mișmașuri își rup cu zgomot rădăcinile adânci, se revoltă, se răstoarnă, țipă, scot unghiile din pământ, plesnesc obrazuri, înroșesc ochii celor care au întins clanurile de-a lungul și de-a latul țării. Cei de sus poartă cătușe, sub ochii holbați ale celor câteva generații educate ca habarniști descurcăreți. E un bun început ce se întâmplă acum în România, e o repunere firească între parametrii normali ai conviețuirii democratice. Peste toate tronează, parcă, o uriașă farfurie zburătoare, cam ca-n Independence Day, care trimite lasere pe pământ și culege, câte unul, pe cei atinși de molimă. Da, o asemenea răsturnare de brazdă abia dacă ajunge la vârful icebergului motivelor celor peste trei milioane de români care au plecat, din 90 încoace, din țară. Poate acum suntem un pic mai bine înțeleși. Wow, ce vremuri. (foto ParisMatch, Gavroche de Roumanie)

Când un bărbat iubește două femei

Răspus lui Alex Chermeleu ale cărui texte uneori sparg ecranul și devin 3D (click pe poză). Bărbatul care iubește două femei, cât e clipa iubirii lui de lungă, în realitate o iubește pe cea cu care nu se întâlnește, seara, acasă. El iubește confortul oferit de prima laolaltă cu senzațiile pe care i le stârnește gândul la cea de-a doua. În fapt nu mai există o ordine, per-se a iubitelor în mintea bărbatului care iubește două femei. El poate, în gând, ca la ora de sport la școală, să le așeze după înălțime. Sau să le strige în ordine alfabetică. Bărbatul care iubește două femei se minte, tragic și fatal și îi minte și pe alții, lărgind ograda trofeelor sale cu brațele deschise în fața prietenilor și oftând de inimă amorezată. Când un bărbat a spus că iubește două femei, în fapt el este pregătit să se despartă de cea veche, asta e de când lumea și pământul. Așa este. Deranjul apare când cea de-a doua femeie, cea de la distanță nu are, în fapt, mintea și sufletul prea legate de bărbatul care iubește două femei iar asta este, zice istoria, situația cea mai des întâlnită.

Ana Barton, Petronela Rotar sunt aici. Corina Ozon vine cu vaporul imediat următor!

S-a deschis linia de shipping la Toronto! Mi-au sosit Petronela Rotar și Ana Barton. In backorder Corina Ozon, numai și numai datorită măiestriei mele desăvârșite în a pune un order ceea ce a confuzat editura, așa că va sosi și Corina dar cu vaporul următor. Ce nu apare în poză e Ileana Vulpescu- Candidații la fericire, pe care am început s-o citesc deja. Love it. Explicația e simplă: e security blanket, știam autoarea dinainte de a părăsi țara. Corina Ozon, în curând, sper ca și tu să fii aici! Te aștept cu mare drag! Ana Barton, Petronela Rotar, bine ați ajuns la Toronto :) Urmează cititul, urmează părerea mea pe post de recenzie. Un bob zăbavă.

Cu Brăila, fix, în sânge

L-am iubit pe Fănuş Neagu. Încă ştiu pe de rost citate din Cronici de Carnaval. Țin, încă, minte singura ocazie care mi l-a adus aproape și anume, un voiaj de-o amiază de primăvară, pe o șalupă a Căpităniei Galațiului, preț de câteva ore împreună cu o mână de alţi nebuni de-atâta scris mai mult decât de viaţă. Atunci Fănuş a dat, pur şi simplu, un recital de conversație în metafore. Vorbea în culori, absolut pe bune. Puteai avea senzaţia că era beat. Era atât de artist încât vinul se dăduse bătut și se prefăcuse, demult, în apă. L-am iubit pe Fănuş şi ştiu că mult din curajul fentei mele verbale se datorează acestuia. Mi-a rămas de la el, Brăila, fix în sânge. O port în fiecare zi.

Streets of Philadelphia

În vara lui 1997, înainte de a emigra, ajungeam în Canada într-o excursie-fulger de o săptămâna la Montreal şi Toronto. Deşi călătorisem ceva până la momentul acela, am fost pur şi simplu electrizată de ceea ce America de Nord însemna, eram ca pe o altă lume. Singurul lucru pe care l-am simțit familiar atunci, în vârtejul nebun de impresii, a fost melodia Streets of Philadelphia, a lui Bruce Springsteen (era şi la posturile de radio din România, de-asta mi-a sunat familiar). A fost singurul reper, păturica de siguranță a unei românce speriate de vântul bleu dintre turnurile luminate de neon din downtown, timp de șapte zile: un cântec difuzat odată, la un oarecare post de radio din Toronto. Mi-am promis să nu închid ochii până nu pun piciorul în Philadelphia. Și l-am pus,acum vreo doi ani. Philadelphia este un oraș al marilor contraste vizuale derulate fulgerător, de la un colța al străzii la celălalt. Nou și vechi, strident și clasic, laolaltă. Am făcut zeci de fotografii. Nu mai conta ce fotografiam, fotografiam ca disperata. Am căutat curtea şcolii şi gardul de plasă, dincolo de care niște băiețandri jucau baschet, în timp ce Bruce Springsteen, cu hanoracul lui cu glugă și cu mâinile în buzunare fredona în videoclip, ca pentru sine, the Streets of Philadelphia. Știu de ce mi-a venit să scriu despre asta: tocmai au dat cântecul la radio.

Cel mai ciudat semn

Sunt născută-n Vărsător. Sunt cel mai ciudat semn fix dintre câte există. Continui să mă ciupesc de obraji ca să spulber povestea din jurul minţii şi să mă trezesc la realitate, cu rigurozitate, în fiecare zi. Văd cum trece timpul pe lângă mine mai repede decât pot eu să merg. Pun imaginaţia şi spiritul liber deasupra şi îngrop sub pătură puternicul tradiţionalism care mă guvernează. Și, da, vărsător de rugăciune și deochi ce-mi sunt, atunci când iubesc și chiar iubesc, dau foc. Și cenunșa s-alege de gând și dorință, de drum și de om. Arar, însă, prefer să schimb, în miez de noapte, melanjul stelelor pe boltă pentru ca, dis-de-dimineață, cineva să aibă-n palmă altă linie a vieții. Asta mi se întâmplă arar și mă epuizează. Dau în stele, aicea. Iese Luna Neagră agăţată-n candelabru şi nu se mişcă nici de-a naibii. Pașaportul mi-e în Casa a III-a, cheile în Casa IX-a şi bagajele în primul avion către ianuarie.

În sensul acelor timpului dictat de inimă

Am ciudăţenii. Când învârt mâncarea în cratiţă lingura se rotește invariabil în sensul acelor de ceasornic. Când alint cafeaua ori un pahar de vin, întotdeauna învârt paharul sau cana în sens invers. Am făcut la fel în dimineața asta, la cafea. Și mai e una: pun semn de carte întotdeauna ceva cu mare însemnătate pentru mine. Plimb ca semn de carte un bilet de intrare la expoziţia de obiecte recuperate de pe Titanic, văzută în urmă cu ani buni. Design și textură de secol trecut, ce poate fi mai minunat.

Perfuzia de Net, ca la Reanimare

Niciunul n-ar recunoaște nebunia butonatului febril al netului, la orice oră din zi ori din noapte. Aproape că dormin în rate, atât cât să-și mai tragă planeta nițel sufletul, printre unul sau altul, și s-o ia de la capăt în rostogolirea-i nebună. Narcotic și descătușare, dopamină vărsată-n doze de șoc, nevoia degetelor de a răvăși paginile netului și a ochilor de a absorbi abisul ne-a dovedit, supremă, iată, în câțiva ani. Gena netului a fost activată, enjoy the ride.

Erau mici și lumea era a lor.

Câteodată mi-e ciudă când văd cum își pierde planeta memoria, cum generațiile reinventează roata cu o debordanță năucitoare, cum repetă revoluțiile și revolta, în general, de trei ori pe secol. Cum uită, cum nu iartă, nu invață, dau cu capul și o iau de la capăt. Cum sunt surde la uruitul roții trecerii timpului. Și-atunci mă-ntorc la filmul vieții mele, mai ocupată fiind să-mi ridic, in fiecare dimineață soarele pe cer. Nu-s două săptămâni de când discutam, cu un grup de prieteni, chestia unui mini-cartier românesc în Izdia undeva, în SE Ontario, cu ieșire la șosea...nu-s două săptămâni. Ideea curgea cu aceeași inflăcărare cu care, in urmă cu vreo cinci ani, o povesteam eu pe forumuri de discuții, aiurea sau în ziarul meu.Și-atunci, întrucât m-am cam prins cum e cu timpul și cu elanul, am făcut câteva selfies pentru facebook și m-am întors la filmul vieții mele.

Vrăjitoarea (amintiri de pe când creșteam cu cireșul odată)

..hai să-ţi mai zic ceva: eram într-o vacanţă de vară la bunici, la Ianca (Brăila), cred că eram printr-a şasea când am văzut filmul Vrăjitoarea (film vechi, turnat în 1956, cu Marina Vlady în rolul principal). În asemenea hal m-a marcat filmul acela, într-atât m-a tulburat muzică lui încât, după film, seara târziu, am scris, ţin minte, pe un caiet, melodia pe note, că să n-o uit până a doua zi...am repetat-o toată seara, iar şi iar. A doua zi dis-de dimineață am luat caietul şi, pe note, mi-am reamintit cântecul...nu ştii ce bucurie am avut, trebuia neapărat să nu uit refrenul acela, n-am înţeles niciodată de ce. De atunci, dintr-a şasea, trezită din somn pot reproduce melodia, la orice oră.

Cu ceva timp în urmă am căutat-o pe youtube...era acolo. Să înnebunesc. Am reţinut şi am repetat, îngânat, o dată cu înregistrarea, de nu mai ştiu eu câte ori, că-ntr-o transă, ca un, dumnezeu ştie, fir al creşterii mele, al destinului.

…mda, unul dintre singurele filme care m-au tulburat când aveam 18 ani

Ca gheața prelinsă pe obloane

Ornamentele noi de iarnă, frumos ambalate în hârtie parfumată, dorm lângă poşeta mea, într-o iarnă încă neîncepută. Şi atunci aleg. Cele verzi, nope, c-or să se piardă-n verdele crud al bradului; cele roşii, nope, că irită pisica; cele albe, nope, c-au fost şi anul trecut; nici beige, nici gri, nici violet; vin, aşadar, cele nemaivreodata puse-n brad, translucide că gheața prelinsă pe obloane în aşteptarea serii magice. Inima-ţi va bate, diseară, după două ceasuri în acelaşi timp; la al şaptelea bip aortele îşi dau drumul de mâini, pentru inc-o rotaţie completă-n jurul soarelui. Anul acesta am cadouri şi surprize pregătite pentru Moş Crăciun. Iarnă asta ninge cu fulgi dulci.

Plătim prețul oglindirii în virtual

Plătim deja preţul oglindirii în virtual: am dezvoltat ego-uri uriaşe. Cei la care mai privim vertical sunt artiştii grafici în programe sofisticate, la cercetătorii din domeniul medicinei şi la astrologi. Attention span-ul a coborât la 140 de semne, cât permite Twitter-ul la un mesaj şi nu e glumă. La bombardamentul informaţional haotic la care suntem supuşi, e o corvoadă să aduni plot pentru o carte, să pui, logic, împreună, etapele desfăşurării acţiunii pentru că în final să determini cititorul să zacă pe gândurile şi senzaţiile tale, preț de peste 150 de pagini. 25 de fotografii sau grafica cu fotoexplicații înlocuiesc, în lumea nouă, o carte. Cartea, aşa cum o ştim, eu cred că va muri din lipsa oxigenului răbdării, în scurt, foarte scurt timp. Şi că în viitor scrisul va continua să se rezume la impulsuri ideatice dublate de imagine, cam ca-n harababura de pe facebook.

Și vine ora aia albastră

Că o injecţie cu penicilină, că un paşaport respins în vamă, că un robinet cu apă caldă oprită, că o dronă rătăcită în delivery. Azi m-au bântuit răscruci de cruci puse la căpătâiul unor fotografii pe telefon şi n-a fost luna nouă să-mi adune-n cupa ei gândurile ci, mai degrabă, drumul care iară şi iară, mă vindecă. În drumul spre casă, pe Hwy 407, la miezul noptzii orei albastre, o pancardă anunța c-au trecut 54 de zile şi că mai am de parcurs 540. Noroc că am rezervorul plin, mare noroc că-i luna nouă; o să le parcurg pe toate.

Mi-am luat dezlegare de la principii

Rar mi se întâmplă; umblu să găsesc cheia gândului care nu-mi dă pace nopţile, în somn şi-mi cobeşte zilele până la epuizare. Ajung să cred în stelele de deasupra-mi aşa cum apa marii crede-n nisipul plajei, la fiecare întâlnire. Ar fi trebuit să fiu la mare, era tocmai vremea. Citesc şi recitesc vorbe aruncate nocturn. Mă-ntreb năucită ce resort animă răutatea maladivă a cuiva, după atâţia ani şi-ntorc, reflex, gândurile, spre răsărit, până departe, dincolo de carte. Marea fericire, parafrazând pe cineva ce ştiu, se foieşte între acolade.

Muzica, internetul sufletelor

Mă surprinde cum, de generaţii relativ diferite, din zone geografice şi cu experienţe de viață diferite, dăm click la aceleaşi muzici...a venit cu educaţia, cu apă pe care-am băut-o acasă, cu acelaşi miros al salcâmilor sau, făcând abstracţie de real, ne-a venit prin naştere, din adâncurile sufletului locurilor comune, al sângelui amestecat în aceleaşi tingiri... Nu ştiu; dar urmăresc cu foarte mare interes cum atingem numitorul comun, Aici, în muzică împărţită generos, în virtual.

La Toronto a venit ora albastră

S-a furişat pe după case, s-a descheiat la nasturii capotului şi şi-a întins poalele de sineală peste tot împrejur. Maşinile de tuns iarbă îi trimuiesc gălăgioase poalele zdrențuite, cintezele au plecat la somn. Cafeaua e gata, tainele dau năvală. Aseară vorbeam despre iubire, astăzi m-am gândit la spaime, la spaime aşa, în general. Spaima de apă adâncă, nervozitatea la un job nou, emoţia cu ghem în stomac la un ride în roller coaster, degetele strâns lipite de reazemele scaunului din avion la decolare, crucea făcută cu limba în cerul gurii când treci puntea şubredă către un vis indrazneț. Spaima de neantul virtual, discomfortul necunoscutului, în general. Care-i spaima ta cea mai mare, mă întreb şi zic acum, cât noaptea e încă tânăra.

Dupa asemenea foșnete de vorbe...

Și când a sunat ceasul, în zori...

...zic prin somn:'utui, şi-i sâmbătă...nep, e vineri, trag nişte blugi pe mine şi-am ieşit pe uşă...shut! e abia joi. Şi ce zi straşnică! C-un apus întârziat (9:38PM şi-i străveziu albăstrui afară) la uşa solstițiului de vară şi-o carte care-şi aşteaptă rândul la trăit dinlăuntrul ei-afară, zic aşa: miroase a vacanță la balamalele uşilor, poşeta miroase a vacanță, tocurile ştiu un singur drum. Iar ceasul de la mână, de câteva zile şi-a făcut o prietenă. Mi-e ruşine să spun ce fac ăştia doi când nu-s atentă. Mă frig cerceii dar nu mă doare. Fiindcă-i vara!

Furtunile de vară

Furtunile de vară vin pentru că noi le chemăm: să ne-ntunece cerul, să ne plângă cu furie în creştete, să răscolească, să vâjâie, să amestece, să împrăştie, să ne pulverizeze ființa preț de câteva ore, pentru că în urma lor să rămână cerul curat, aerul curat, crispy, drumul lucios şi spălat, iar gândurile- clare, cu totul altele. Astăzi mi-a venit furtuna, la amiază. Şi cum a venit, aşa s-a dus, a spălat şi maşina şi drumul şi gândul drumului, deopotrivă. Într-o margine de yard, la asfințit, câţiva grauri rebegiți scurmă iarba. Îmi număr inelele de pe degete, le răsucesc, le schimb de pe o mâna pe alta, le dau nume, le pun pe lănţişorul de la gât. Aziul de azi a început în tihnă şi s-a sfârşit ca o îmbrăţişare, cu ochii încă roşii şi cu muci în nas de la plâns, ca o împăcare pe cinste, în pat. La mine şi florile din ghivece şi-au scuipat în sân iar petuniile atârnate de grindă-afară s-au jurat că n-au mai văzut aşa ceva!

Am terminat cafeaua, nu și capitolul.

În fiecare dimineață, mă trezesc dinainte cu un munte de cuvinte. Nu dintre-acelea care spun, ci dintre-acelea care tulbură. Azi am învăţat că vraja cunoaşterii traversează culturile. Mai aproape şi mai deschis că niciodată. Azi, dimineața însăşi a trezit ceasul deşteptător, după ce l-a zgâlțâit de câteva ori... Deci se poate şi aşa. Iar în seara asta am alunecat, zen, normal, în gânduri demult trimise la culcare. Se anunță o vară de-o patimă desăvârşită. Am terminat cafeaua, nu şi capitolul.

Azi am baut cafea din ceașca ta.

Rece-afară, normal, ce m-așteptam!?

Vine câte un weekend de-asta răcoruț, de ciorapi adică, şi-mi scoate vara din cap cu totul. Ştiu însă că nu-i totul perdut, săptămâna viitoare o să ne coclim sub soare şi umiditate, să ne bage minţile-n cap la loc. Ciufulită vară...când frig de pulover, când cald de maieu, vremea-n roller coaster cam ca economia. Cam ca viața, în general. Trafalet, vopsea, artă, iar vopsea, iar artă, pensule, roll, dup-aia spală-le că altfel ințepenesc aşa. Mulţumită de achievements şi cu weekendul jumate 'utut, dau totuşi deschiderea la weekend, cât a mai rămas din el. Rece-afară, normal, ce m-aşteptam!?

Grand Hotel, sau unde dai și unde crapă

O seară ca un castronel cu mieji de nucă dulcişori-amărui, ca un moț de fes de ski pierdut pe pârtie, ca un ciorap colorat căzut sub pat, fără pereche. Am văzut The Grand Budapest Hotel, 2014 (http://putlocker.is/watch-the-grand-budapest-hotel-online-free-putlocker.html). Film cu iz de Contele de Monte Cristo, creste de munţi ca-n Lord of the Rings, miros de zăpadă ca-n Narnia, maniere ca-n Breakfast at Tiffany's noblesse ca-n The Sunset Boulevard. Cel mai frumos şi recent exemplu de unde dai şi unde crapă, în viață.

Nicio pagubă. Nicio pierdere

Intre ploaie si soare orbitor, ziua si-a carat desaga pan' la capat. E obosita, cred ca asta a fost o zi cu sapte clase primare. Daca. Din cauza de Brazilia - Croatia, in sfarsit un trafic normal pe strazile din Toronto. Acasa m-astepta melcul. Si mi-a zis melcul ca azi s-a despartit de testoasa lui. Fiindca ea ii ascunsese varsta sub canapea iar el s-a simtit luat peste picior. Mi-a luat minute sa-l impac. Azi a lipsit ceva, cred ca oxigenul. O zi neterminata ca o funie: incepe berc, se sfarseste brusc. Nicio paguba. Nicio pierdere.

Sfârșitul amezii încinse.

La mine-n backyard nu adie vântul; verdele e ca de fotografie HD, graurii-s muți, insirați pe sârma de telegraf, veveriţele se-aleargă pe gard. EuropaFM, ascultată pe laptop, la concurență cu maşina de tuns iarbă a vecinului din dreapta. Şi cu drujba vecinului din stânga pe care l-a apucat tunsul gardului viu pe la şapte seara. Între două reprize, linişte ca la țară. Ţine puţin, că tocmai au schimbat culoarul avioanelor la decolare, în seara asta feerică, exact peste cartierul meu. Vuiet greu, cu intermitențe ; embleme de avioane transatlantice, de-a valma cu cele locale Air Transat şi Westjet, a trecut şi cargoul FedEx, ăla mare care ajunge la Pearson la 7,45PM. În fiecare zi. Îmi astup urechile, nici gândurile nu mi le-aud de atâta zgomot. Şi totuşi nu plec. Iaca, în sfârşit e linişte, să-nceapă seara, aşadar. Punem un deget de inspirație cu două cuburi de gheață să dăm drumul săptămânii la vale, aşadar. Frumoasă, senzuală e vara asta canadiană, doamne. Gabi, în ce zodie s-o fi născut vara canadiană?

Foaie De Drum Lung

Sponsori

miercuri, 24 decembrie 2014

Aici, Acum- Urări de Crăciun, că n-are cum fără

Niciun comentariu:

Translate