Timpul, În Căușul Palmelor

Maria, bunica mea din partea mamei mi-a croşetat câteva perechi de mănuşi bej, dintr-o aţă tare şi fină, mănuşi care au stat cuminţi în punga lor așa cum au fost aduse ele din România, într-una dintre vizitele mele acasă. Ieri le-am scos din sertar şi le-am probat, îmi vin ca turnate şi dau mâinilor o eleganţă fără de seamăn.

Le-am studiat pe toate părţile, încercând să-mi imaginez cam câte ore de muncă migăloasă au intrat în micile bijuterii făptuite să adauge nobleţe. Mănușile cereau epocă în jurul lor așa încât am luat antichitățile la rând.

 Din cutia cu tacâmuri din argint, primită de la părinţii mei am luat o linguriţă cu coadă dantelată, perforată, grea şi deja pătată de nefolosit.  Alături, scot cu grijă din cutie o ceşcuţă de cafea din cobalt, cu farfurioara ei. 
Toarta ceştii  este melcată iar motivele albastre, dublate de brâurile de cobalt argintiu îi dau gingăşie. Zâmbesc la micile nimicuri, cele care în fond reprezintă epoci. 
Aşez cu grijă ceșcuța lângă vaza mică, palidă, cu ape marmoreene şi străvezie de Murano şi le privesc, aşa, pe amândouă; micile mele lucruri frumoase din secolul trecut. 

Pe raft, aşezate simetric, cărţi vechi, cu cotoarele legate în piele: C.A. Rosetti, cu Impresii De Călătorie în Valahia, impresii datate 1821, în ediţia mea publicată în 1846. Paginile sunt mari, tipărite îngrijit iar citind-o ajungi instantaneu cu imaginația in sărătura cu ciucuri și tichie a Brăilei veacului XIX.

Ar mai fi Costache Negruzzi, cu Scrieri, o detaliată expunere a finanţărilor şi cheltuielilor Revoluţiei de la 1848. Carte solidă, pe hârtie sidefată, cu fir de mătase, lesne de citit și azi. Da, informaţiile umbresc mult din romantismul epocii, aşa cum ne-a fost ea zugrăvită la şcoală :corupţie, maşinaţii, aranjamente, cheltuieli fără cap, semn că vremurile au, în general, memoria scurtă. Noroc cu limba română, așa  aproximativă cum este ea, presărată cu caractere slavone care dă cărţii un farmec aparte.

O altă carte stă cuminte asteptand încă un veac să-i treacă peste creștet: Constantin Noica- De Caelo, pe hârtie îngălbenită și friabilă. Are autograful autorului scris cu toc cu peniţă, după cum apare. De o parte şi de alta Radu Gyr- Nyusu, Mircea Eliade- Maitreiy, în ediţii interbelice, cu paginile tăiate cu foarfecele şi legătura în aţă tare, cusută manual.

Între ele, Gânditorul de la Hamangia şi femeia lui, cuminţi, din ceramică neagră mai veche decât timpul. Ar fi o mare cinste pentru mine s-ajung ulcior, când va fi să fie, gândesc. Sau tei, sau salcâm.

Dintr-un sertar se iţeşte un colţ de ştergar de borangic. Câteva ştergare absolut superbe au făcut drumul cu mine peste apa cea mare, oferite de bunicele mele, femei tare vrednice în gospodăriile lor. Franjurile din cânepă albită s-au mai scămoşat dar ţesătura cald gălbuie, străvezie ca pânza de păianjen parcă cere îmbrățișare.

Tot acolo, înfăşurat într-adins în ziare vechi, am un fier de călcat cu cărbuni, dintr-acela cu mâner din lemn, tăblie din fontă grea şi cocoş. E un fier greu, tocit la vârf, mult folosit de la bunicul meu, croitor de faimă în Ianca, preţ de vreo şase decenii. 
Tot de la el mai am creta (tibişir îi spune) de desenat tiparele pentru  croit stofele; un centimetru pe support de pânză, pe care ştiu că-l ţinea pe după gât când croia şi cânta, în surdină, cântece niciodată auzite de mine până atunci şi niciodată de atunci încolo.

Eram mică iar bunicul meu lucra în atelierul lui de croitorie și doinea. Mie-mi părea trist dar mă obişnuisem.

Mai am câțiva nasturi de tunică de la soldaţii nemți ce-au trecut pe-acolo înainte de ‘44, alţii de la uniformele aliaţilor ce-au ajuns în ’45. Într-o cutie cu însemnele Postăvăriei Brașov este o întreagă colecţie de catarame de vestă, metalice, cu închizători cu meşteşug, albăstrii strălucitoare încă. 

Într-o altă cutioară, printre batistuțe brodate, am ceasul de mâna al bunicii din partea mamei, ceas mic și acum tăcut; am ceasul de buzunar al bunicului din partea tatălui, încă lucios de-atâta timp măsurat cu prețiozitate. 

Am bănuţul din argint, cu cele câteva fire de par bălai de la moţul meu, tăiat când am împlinit un an. Tot acolo am firișoarele fine și cârlionțate, lipite cu ceară pe bănuţi de argint, ale copiilor mei, cerceii  mei de la botez şi o trăistuţă cu câțiva dinţişori de lapte ai copiilor. 

Uite şi un dințișor de pisică, ăsta cum o fi ajuns aici?

Un teanc de fotografii alb-negru şi sepia acoperă totul. Imagini dintr-o lume alb-negru, încă atât de vie şi de prezentă în mintea mea: eu şi fratele meu, copiii fiind, îmbrăcaţi de sărbătoare, la defilarea de 1 Mai, părinţii mei-proaspeţi părinţi cu mine în landou, fratele meu pe tricicletă, fetiţă mea cea mare, veselă şi bucălată, fotografiată pe la cinci luni, băiatul meu (în foto color de asta dată) dând ture cu tricicleta.

Mă uit la toate astea și mă-ntreb când nu voi mai fi ce-or să-nțeleagă nepoții nepoților mei din ce-am adus eu cu mine în America. Or să rămână obiectele, or să li se piardă legendele.

Adorm devreme, copleșită de gânduri, imagini și amintiri.

Cad în vis, se făcea că eram în casele bunicilor din Ianca, era noapte și afară ploua cu găleata. Erau niște rude pe-acolo, erau copiii cu mine iar eu umblam să găsesc pisica ce se furișase sub un pat, să n-o încui cumva în casă, la plecare.  Trebuia să plecăm, mașina era afară, pornită. Era târziu, pisica nu era de găsit și continuam să o caut când a sunat telefonul.

Am răspuns și la capătul celălalt era, vă jur, vocea bunicii mele Dumitra, mama tatălui meu. Știam în vis că de mult nu mai este, totuși mi-amintesc cum am vorbit cu ea. 

Zicea: «… să nu lăsați, mamă, vreun geam deschis că intră ploaia înăuntru, să închideți și poarta la grădină, stingeți și lumina pe verandă când plecați, să lăsați în ordine… » 

Și eu îi răspundeam și-i promiteam că o s-avem grijă.

M-am trezit în miez de noapte, transpirată. Centrala torcea ușor căldura, era aerul cald și moale.

Cu ochii întredeschiși fiind,am simțit generațiile familiei mele  adunate, parcă toate deodată, în cameră: părinții mei, bunicii mei, unchi și mătuși demult plecați. Eram, brusc, mulți, laolaltă.

 N-am avut frică. E pentru prima oară în viață când prindeam timpul în căușul palmelor. O stare de bine, de departe, de înalt, de pace. Eram cu familia mea.

Crucea Nordului, legată în piele bronzată

Linia vieții tale cotește spre dreapta și oftează, geme să se-ntâlnească cu  linia vieții mele. Îi simt zbaterea de mai mult timp decât pot eu să număr în luni, în clipe, în veacuri înghesuite-n priviri. Oftează și se mișcă să scape din strâmtoarea mâinii tale, transpiră și-și caută calea. 

Și-o aud pulsând, o simt tremurând cum își cere dreptul la dualitate. O simt cum ar vrea s-adoarmă cu arterele încolăcite-ntre perne cu ale mele, cum și-ar scoate identitatea la amanet ca să-și încheie datul, pe lumea asta, laolaltă cu-al meu. 

Cum și-ar frânge mijlocul să mi-agațe nojița gândului de la piciorul drept. 

Iar eu simt.

Freza ta și-a croit cărarea pe dreapta, ochii tăi își caută potecă fix spre irisurile mele. Ochii tăi oftează și-mi vorbesc cald, în șoaptă, despre căderea Troiei la fel de cursiv ca despre alunecarea voită a unei batiste parfumate din poșetuța de bal. 

Cauți drumul spre ochii mei, ochii mă măsoară și cântăresc în fracțiuni de secundă și te zăpăcești în ștrassuri sclipind la urechile mele. Te-am mințit, în fapt sunt diamante, nu te lăsa intimidat de ele. Mă măsori, mă cauți din ochi pe sub tricou. 

Iar eu văd.

Vorbești înfrigurat, îți văd cutele în dreptul ochilor cum se mișcă-n sus și jos, știu că ele vor migra pe fața mea-ntr-o zi. 

Și nu mă apăr, fie-le calea deschisă. Vorbele-ți nu sunt întrebări, tu-mi vorbești ca să te auzi pe tine dar ai un timbru atât de cald că mai că te-aș asculta până la capăt. 

Și-atunci te-ascult.

În jurul tău miroase a pâine caldă și-a plapumă smotocită în weekend alb, de decembrie. Îmbrăca-m-aș în pijamalele tale, gândesc o clipă, după care realizez că de fapt nu asta vreau și nici să te mint că mirosul de pâine ți-ar deschide vreo ușă spre dorurile mele târzii. Adulmec și zâmbesc în minte. 

Tu, da, ai toată atenția mea, ce spuneai?

Nu-ți știu gustul. Mai bine, ți-ar fi fatal.

A fost o cursă scurtă, taxiul e întunecat și încins. Eu am să cobor aici, uite-aici lângă felinarul ăsta din colțul străzii și-am să te urmăresc cu privirea până pleci.

Uite și plata, Crucea Nordului legată în piele bronzată acum o mie de ani. 

Maşina albastră

In Canada, la inceputuri, Greater Toronto Area. Abia ne cumpărasem prima casă şi de câteva zile ne mutasem în cealalată parte a oraşului, într-o suburbie curată, disciplinată, bine străjuită de lei din ipsos la intrările în driveway. O suburbie cu salcâmi pe alei şi mulţi, mulţi italieni, întinşi pe câteva generaţii. 

Seară târzie, mocirloasă, pâcloasă de decembrie, aşteptând Crăciunul.  Abia am scăpat de la birou şi aveam de traversat oraşul, cei peste 50 de km, într-unul dintre primele mele drumuri, mai exact primul drum de la lucru către noua casă, pe întuneric, pe ninsoare, pe un trafic ce se anunţa greu, greu.

N-aveam GPS. La vremea aceea doar maşinile poliţiei, pompierii şi salvarea aveau GPS. N-aveam experienţa condusului pe zăpadă, pe autostradă la drum lung şi mai ales noaptea. Eram singură, eram departe de casă şi mi-era frică. Trebuia să ajung acasă, iar dacă aş fi luat-o din stradă în stradă probabil c-aş fi ajuns spre miezul nopţii.

Pornesc spre casă, dumnezeu cu mine, zic…Mă-ncadrez cuminte pe prima bandă şi frânez brusc. Tocmai îl exasperasem pe unul cu cât de încet mişcam maşină şi omul m-a depăşit ostentativ. Am îngheţat, tremuram toată. Apoi încă unul, nimerisem cred pe-o bandă de nerăbdători iar eu eram prea incepătoare să-nţeleg ce se-ntâmpla în jurul meu.

Iar frână bruscă, cât pe-aci să mă opresc în cel dinaintea mea. Nu mai aveam puls, mi se aburiseră ochelarii pe nas, puful gecii cu glugă îmi intra în ochi, în nas, mâinile mi-erau încă îngheţate.

M-am redresat, am zis eu şi-am simţit cum fuge maşina de sub mine, pieziş, aşa vreo douăzeci de metri, dacă nu mai mult. Am ieşit jumătate pe refugiu. Am oprit-o, am stabilizat-o, am lăsat urme adânci în zăpadă fleşcăită.  Am transpirat, deja coşmarul începuse să se contureze.

Ţineam volanul încordată, cu ambele mâini şi-am început să zic în gând Tatăl Nostru. Ştergătoarele abia dovedeau să dea zăpada de pe parbriz iar luminile stopurilor roşii se laţeau nefiresc în faţă ochilor mei, pe după ochelarii aburiţi de spaima, în fâşii paralele, numai bine cât să nu mai pot aprecia nici distanţă.

Cât p-aci să încep să plâng, mă pierdusem cu totul şi mai aveam cale lungă-lungă. Cum repetam eu rugăciunea şi făceam cruce cu limba în cerul gurii, în faţă mea o maşină albastră (Honda sau Toyota să fi fost), de-un albastru că de uniformă şcolărească. Am distins culoarea în lumina farurilor.

Şi cum ţintisem ochii pe maşina aia m-am trezit că mă ţin după ea, aşa, din senin. Ea a schimbat banda- am schimbat şi eu banda. Ea a revenit pe banda iniţială- am făcut la fel. 

Mergea constant şi n-am idee dacă omul acela de la volan, în întunericul serii de decembrie mi-a simţit spaima şi a ales să mă scoată la liman sau pur şi simplu s-a plictisit şi Doamne Doamne de hazul meu, văzându-mă aşa de neajutorată şi mi-a trimis antemergător.

Cert este că mergeam  în plasa lui şi nici măcar la ieşirile laterale n-am mai fost atentă. În mintea mea maşina aceea avea să mă ducă acasă. Şi am mers, şi am mers şi, că prin minune nici-o altă maşină n-a mai frânat brusc în drumul meu, am mers lin, kilometru după kilometru. Nu dezlipeam ochii de la maşina albastră, am lăsat în urmă, una după alta, toate intersecţiile posibile.

Numai ce văd că maşina albastră semnalizează că iese din autostrada. Am semnalizat şi eu, am ieşit cu ea o dată. Am făcut ochii roată, am recunoscut zona şi, da, eram la două minute de casa mea.

Am ajuns epuizată de spaimă, pe gânduri ca niciodată. Cine mi-a scos maşina aceea albastră în cale, cea care avea să mă scoată la liman, să mă apere (aşa am simţit) până aveam să ajung acasă la familia mea, n-am înţeles.

Maşina albastră s-a pierdut în drumul ei. Nu i-am reţinut numărul de înmatriculare ci numai culoarea aceea metalizată, frumoasă ca un şorţuleţ de şcolăriţă.

Nu sunt o fiinţă religioasă. De a două zi , însă, am pus rozarii la oglinda retrovizoare. Maşina am schimbat-o de câteva ori, rozariile le am şi acum. Când mi-e frică, strâng în  pumn cruciuliţa ce se leagănă la oglindă. Şi acum.

Sunt Vaccinată Cu Cenaclul Flacăra

Am pe antebraț vaccinul Cenaclului Flacăra și se vede și acum, la peste 25 de ani de la ultimele întâmplări culturale de masă orchestrate de Adrian Păunescu. 

Încerc de fiecare dată să risipesc emoțiile (inerente perioadei de inimă- ciocârlie cu ochiii arși în soarele creșterii) și să văd ce-a rămas, ce-a trăit în mine după Cenaclu.

 Voi scrie ce-mi amintesc, dacă-mi scapă ceva gândiți-vă și voi cam ce lipsește.

De la cenaclu mi-au rămas melodiile, la fel de frumoase și de prietenoase ca cele ale cântecelor copilăriei. Mi-amintesc cuvintele pronunțate stricat de către interpreții maghiari aduși din Harghita ori Covasna și nu-nțelegeam cum cineva poate vorbi stricat românește, în România. 

Târziu aveam să experimentez eu însămi vorbirea altui grai decât cel matern, să-mi simt accentul imposibil, agățat de-ncheietură ca o cătușe.

De la Cenaclu mi-au rămas introspecțiile în versuri, acolo am cunoscut cântarea sufletelor ca-ntr-un facebook imens, unde mii de suflete-și revelau culorile, sunetele, catifelarea.

Am cunoscut alunecarea pe gândurile care contează. Am delimitat ce Vreau de ce Pot, am învățat că trebuie să fac ce Trebuie, apoi ce-mi Place.

Am mâncat Revoltă fără de tacâmuri la-ndemână. Am reținut Răspunderea, mai importantă în viață decât bacalaureatul, decât admiterea la facultate.

Am șoptit Ajutorul și curajul de-a Vedea, în vorbe, când lucrurile nu sunt conforme.  Am învățat ce este Conform, am învățat că părinții îmbătrânesc (aveam să aflu mai târziu când asta chiar s-a-ntâmplat).

Am învățat să-i dau mâna celui de-alături, fără măcar a-l cunoaște, fără a-i prinde privirea vreo clipă, pe stadion, scandând, în viață, mai apoi.

Am învățat să intru pe ușă cu dreptul, să-mi desenez scara întotdeauna ascendentă, să visez, să visez, să visez și să iubesc.

Eu cred că Păunescu ne-a învățat până să și iubim. Să iubim diferențiat locul, țara (dovadă stau mărturiile cutremurătoare de atașament față de România, ale diasporei de astăzi), familia, părinții și frații, iubiții și iubitele.

Atunci n-aveai voie să iubești banal. Nu cred că cineva se-ncumeta să iubească banal în acele vremuri, era mai mare rușine decât să fi fost vreun ignorant intr-ale cititului, era la fel de rău.

Am învățat că apa poate fi adâncă, apoi că o cană cu vin înconjoară ca un ombilic întregul Eu- Pământul meu.

Din nou, am învățat să plâng.

Nu mai țin minte de câte ori am cântat plângând piesele cenaclului Flacăra. Acum când scriu, ascult un playlist și am gutuia emoțiilor în gât, lacrimile abia se țin, pe bune. N-am o explicație, se întâmplă întotdeauna la fel.

Am învățat că în temelia blocurilor din cartier încă respirau hanuri de margine de drum, că-n armătura podurilor se-ncleștau milioane de cioburi ale strachinilor care ne-au crescut pe toți cine suntem.

Am învățat să cred în Pereche. Am învățat să nu cedez, am învățat să te definesc pe tine, Tu, am repetat Curajul ca pe incantație, am spălat mâinile de răul minciunilor în Dunărea curgând pașnică la robinet.

N-am învățat să navighez cercurile de influență. Am învățat să le desfid cu totul.

Am învățat să înfrunt ușile lifturilor ca pe redute de cetăți. N-am învățat să zâmbesc de complezență, așa cum n-a făcut-o niciodată nimeni  în neamul meu. Și m-am încrâncenat să caut adevărul.

***

N-am învățat să abdic și am plătit, de câteva ori, această lipsă de învățătură.

N-am învățat să număr banii.

N-am învățat să mă târguiesc.

N-am învățat să m-așez la umbră când soarele pârjolește.

N-am învățat că și mie-mi trece timpul. Deși Adrian Păunescu mi-a spus și asta...  

https://www.youtube.com/watch?v=zrCvsjeicnM

Generația 60- Iubita Mea, Să Ne-Aruncăm În Valuri

Când te-am văzut ultima oară/ Știai și tu,plângeai și tu// Și ai plecat cu tot cu gară/ Nici tren nu mai există, nu./// Eu m-am întors încă o dată/ Voiam să vin pe urma ta// Dar unde-i linia ferată?/Parc-a luat-o cineva...

Zăpăciți și elevați de filmele lui Dan Pița, metafora era deja la ea acasă în lumea celor născuți în anii 60. Fiindcă dacă cei născuți în anii 50 au ridicat degetele în semnul V, cel al Victoriei ori L, al Libertății, noi am aprins felinarele următoare, felinarele artei poetice cu meșteșug ascunse sub voaluri de vorbe inocente.

Asta fiindcă veniseră vremuri aspre în anii 80. Așa că, noapte de noapte noi aprindeam felinare, spre a fi frumos, ziceam.Unii ni le stingeau dușmănește, unora noaptea părea că le priește așa că am forțat puțin și am mutat arenele, din casele de cultură, pe stadioane. 

Plecam de cu seară cu apă, mâncare, haine groase, ca pentru o noapte petrecută sub stele iar dac-ar fi dispărut gazul din România, în noaptea aceea, eram pregătiți să ardem noi.

Acolo ne-au venit Doina și Ion Aldea Teodorovici, acolo am aflat că cei de peste Prut sunt rude cu noi. Veneam acasă de la Cenaclurile Flacăra și, ani de zile, îi întrebam insistent pe părinții mei: așa este, e adevărat că noi și basarabenii suntem același popor?

 Noi cei născuți în anii 60 am aruncat iubirea-n valurile mării, am urmărit-o cum își anină scoicile în pletele încâlcite, am ghemuit-o la o cana cu vin, povestindu-ne despre cum au fost tăiat un brad bătrân fiindcă făcea prea multă umbră.

Cum pomii sparg pe străzi asfaltul să caute femeia pom, la fel căutam noi înțelesuri peste înțelesuri iubirilor noastre care brusc, deveneau de-un romantism celest, imbatabil.

Vorbeam între noi din priviri, răgușiți după o noapte de militantism de stadion, dormeam a doua zi până la amiază, încearcănă-mi ochii tăi, ne spuneam unul-altuia și nu mai conta că aveam șapte luni de așteptat până să sărutăm nisipul încins al Costineștiului.

Noi cei născuți în anii 60 am cultivat legendele Phoenixilor fugiți în Germania, în taine de-a dreptul biblice. Îl adulam pe Cristi Minculescu, îl pomeneam pe Dan Andrei Aldea, chicoteam cu Baniciu, scandam cu Socaciu, oftam cu Șeicaru și tot așa.

Urma de păcat ni s-a arătat, la fel am văzut cu ochii minții că timpul vieții ni-i scurt. Da, pe pământ aveam de toate. Teoretic, le știam pe toate. Si A Putea și Nu Se Poate.

Aceasta a fost și povestea mea și a ta, a celui care citești aici. Groapa de pași dintre bine și rău într-atât bine ne-a făcut, și-ntr-atât rău.

Atâta curățenie, curaj, atâta linie dreaptă în viață cât a putut Adrian Păunescu să ne insufle, n-au făcut-o școala, partidul, televizorul, rudele. 

Eram copiii Cenaclului Flacăra, eram ilegaliștii la vedere. 

Eram dezarmații combatanți ce mestecau frunze de măslin și-și acordau harpele, sub un final de secol ce-avea să ne scuture valorile prin sita cerului în cea mai asurzitoare prăbușire a secolului: căderea comunismului. 

https://www.youtube.com/watch?v=UuuTfgrRnxQ

Generația 50- Te Salut Generație În Blugi

Rezonez cu oricare contemporan născut între anii 50 și 70. Sunt aceia care, în anii 70 și 80, au incendiat stadioanele și sălile caselor ce cultură cu cântecele lor, aduși la numitorul comun al dragului de viață, corect, adevăr și curat de Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra.

Să mă fac bine înțeleasă, doi bani nu dau pe părerile celor care-l dezaprobă pe Păunescu. Ori cei care minimalizează impactul lui asupra a cel puțin două decenii de freamăt din România copilăriilor noastre. Stau mărturie zecile de mii de tineri filmați în anii cenaclului și care acum sunt istorie pe youtube, așa că nu competența lui Păunescu va intra, vreo clipă, în discuție ci impactul mișcării lui asupra noastră.

Eu văd, simt încă, pe pielea mea, urmele briceagului cuvintelor lui lui Păunescu. 

Maica Precista să-mi fi apărut în cale și nu m-ar fi împins de la spate să memorez mii de versuri, așa cum am făcut-o în perioada cenaclului Flacăra. 

Am memorat ca să-mi aduc alinare atunci când, în anii comunismului, mă luam cu mâinile de cap, a neputință. Am săpat tunelul pe sub pușcăria lui Ceaușescu, cu versurile lui Adrian Păunescu.

Indiferent unde am fi trăit pe harta României, născuți în cele două decenii fiind, amintirile ne sunt aidoma, noi am înflorit în aceeași direcție.

Mult comerț- puțină muncă vedem azi, răsfoindu-ne planeta. C-un dram de noroc însă, de scoarța arțarului vieții, nouă ne va fi, intotdeauna, sprijinită o chitară tocită de-atâta cântat. Un vers de-al lui Păunescu, oricare ar fi el, ne va rămâne pentru totdeauna tatuat pe antebraț.

***

Orașul râde complice când îi petrece pe străzi, zgomotul mașinilor le acoperă pașii, hainele lor camuflează, fiecare, flacăra tainică a visului primelor generații în blugi.  Ei au șaizeci de ani sau aproape și tinerețile lor n-au luat pe loc repaus. Ne-am uitat, toată copilăria, la ei, cu admirație. Erau studenții zvelți, frumoși și arși de-un soare mai sănătos ca niciodată.

Ei aveau plete. Pe băieții generației mele i-a tuns partidul numărul doi și nu mai arătau așa de bine. Muzica celor născuți în anii 50 ne-a ridicat din pătuțuri, gesturile lor au devenit și ale noastre, copiate aidoma.

Ei au mers la primele cenacluri Flacăra pentru ca, pe ascuns, să ne furișăm apoi și noi, în culise și să cântăm împreună cu o sală, un stadion, o țară întreagă Foaie Verde Spic De Pâine.

Și-i vedeam rezonând în incantații care țineau toată noaptea. Iar nouă, mici fiind, ni se puneau în gât gutui de lacrimi, îmbrobodind emoții pe care nu le cunoșteam încă: moartea, deznădejdea, trădarea, speranța, cuvântul dat, libertatea asumată, libertatea trăită, ideea de libertate în general.

Cei născuți în anii 50 au scandat primii despre libertate pentru ca noi, cei veniți în deceniul imediat următor să începem a scanda de mici, la unison cu ei. Și să lăsăm libertatea să facă pui în sufletele noastre. 

Ei au scandat pentru pace, după ei noi am crescut pacea în vene. Ei au legănat Rugi pentru Părinți, recitate, șoptite, cântate, declamate de se despicau cerurile. Iar noi, copiindu-i adoma, am dobândit responsabilități care altfel nu ne-ar fi fost atât de bine înfipte-n conștiințe.

Mulți dintre cei născuți în anii 50 au plecat demult din țară. Au crescut zâmbete argintii, își ridică nepoții, călătoresc, navighează pe iahturile lor ori străbat lumea în mașini cu rulote, trăiesc viața deplinei armonii ce răsplătește curajul saltului făptuit la tinerețe.

Cei ce trăiesc în țară sunt și ei bine. Din motive care-mi scapă, însă, ei vorbesc rar despre vatra de energie ce i-a ridicat, până la unul și i-a făcut ceea ce sunt și astăzi: o generație de neînlocuit.

La cei născuți în anii 50 mulți dintre noi am găsit cheia către adevăratele libertăți individuale. Ne-au dat-o, pe furiș, atât cât să nu fi aflat părinții noștri.

Că din toate câte sunt/ pe ocean și pe pământ/ ori în galerii de diamant//  țărmul n-are niciun haz/ sedentar nu ești viteaz/ numai drumul e interesant...

https://www.youtube.com/watch?v=T9pSDahfosg

Depeşă pentru un boboc pufos de gâscă

Dragă ghiduş şi pufos boboc de gâscă canadiană, cel care ai rămas în urma cârdului, trebuie să-ţi fac o mărturisire: era prin martie, cu mulţi ani în urmă, când abia aterizasem la Toronto. Atunci am văzut primul cârd de gâşte canadiene cenuşii, suple şi graţioase păscând pe imaşul dintre blocuri.

M-a dus gândul cum să prind eu una şi s-o pun pe varză.

Nu glumesc. Mă cutremur numai când îmi aduc aminte.

 Da, te-am văzut pe varză, rumenit la cuptor. Gândul şi pofta n-au avut nicio reţinere,

Nu s-a-ntâmplat niciodată dar aşa, că chestie, m-a luat cu cald când mi-am amintit, văzându-te, de mine la începuturile imigraţiei, de cum eram... Văleu.

Pace? Haide, treci şi tu cu vederea ... Vine Paştele şi acuşi schimbi puful cu pene!
(foto National Geographic)

Vinovatele Iubiri

Vinovatele iubiri, precum porumbeii în albastrul asfințitului, își ascund ciocul în pene, a adormire și-și feresc ochii de ochii lumii, de ochii soarelui.

Vinovatele iubiri zboară pieziș, în nopți cu lună plină, în straie de nevăzut, printre iubirile aprinse, vii, deschise. Ele plutesc în derivă cu aripile tăiate, hrănite de iluzii virtuale, de emoțiile muzicii, de sarea lacrimilor victimelor colaterale. 

În candoarea lor, doamne, cât de ușor de confundat cu albastrul cerului, ele ard fără să-și dea seama, drumurile copiilor, ale soților și soțiilor lor. 

Le schimbă, cu fiecare gând vinovat, drumurile vieții ca pe un pumn de semințe amestecate-n buzunar. 

Ele nu știu ce stele ard în urma pașilor lor.

Cu aparenta lor inocență, vinovatele iubiri rămân la originea tuturor nefericirilor planetei. 

Ele-și amestecă entuziast chimiile în năucitoare spirale, aproape vii, cumplit de puternice în rotația lor. 

Spirarele iubirilor vinovate se-nvelesc în mantiile discreției și ale secretului, reci ca gheața, negre ca pământul în miez de noapte.

Vinovatele iubiri, c-un cinism desăvârșit în fire și-o angelică gingășie în priviri, calcă alte destine în picioare.

Pentru ele a fost inventat Astăzi, întrucât ele nu percep Trecutul și au o vagă idee despre Viitor. 

Niciun antibiotic, niciun descântec nu le poate rupe până nu le vine lor sorocul să-și desfacă spirala și să plece pe alte căi. 

Iar in tot acest timp, alături de vinovatele iubiri cresc inocente panseluțe în coșulețele cu zâmbete ale unor copii, cresc oftaturi întrebătoare, chinuitoare, în piepturile celor cu care împart, socialmente acceptat, patul, viața, banii, traiul.

Vinovatele iubiri suferă de demență, ele pierd noțiunea timpului atunci când spiralele se-mbrățișează într-o fugară întâlnire în gară. 

Iubirea vinovată crește speranțe-buruieni care se hrănesc vivace din tolba de ne-mplinite ale celuilalt vinovat. 

Vinovata iubire este nelegitima tenace, ea este răbdătoare, ea tresare când află de alte iubiri vinovate și-și face cruce cu limba în cerul gurii, cu spaima de-a nu fi dată în vileag.

Iubirile vinovate citesc cu sârg despre adulter, tac mult, se gândesc mult iar șirul gândurilor lor se oprește berc, n-are final. Le rămâne o senzație de nemărturisit în coșul pieptului, mai grea ca Sfinxul din Bucegi.

Iubirea vinovată deschide ochii, noaptea, în tăcerea somnului celorlalți și, acordându-și ritmul respirației cu cel al respirației de-alături își călătorește, fără cap și fără coadă, gândurile către cealaltă iubire vinovată.

Știe că nu este moral ce face și nu se poate opri. Ar prefera, adesea, să i se întâmple ceva și destinul să-i aștearnă, nici ea nu știe cum, o soluție în care ea, iubirea vinovată se preschimbă miraculos în iubire legitimă și pentru totdeauna. Iar în jurul ei să nu fi fost nicio avarie, nicio petunie smulsă din tulpinița ei, nicio lacrimă, niciun divorț.

A fost atât de mare explozia întâlnirii chimiilor iubirilor vinovate încât, la momentul primului bilanț, amândouă sunt epuizate, împăcate cu soarta ca un încercănat condamnat pe viață. 

Sunt atât de încărcate de vina secretului încât, precum porumbeii la asfințit, după ce-și ciugulesc penele, adâncesc capul între aripi, să nu mai vadă, să nu mai audă, să nu fie aflate.

Sărmanele iubiri vinovate sunt atât de multe, izolate și înfometate printre noi așa că dacă le-ntâlniți, fiți omenoși și nu le goniți cu pietre. 

Ele sunt spiralele atipice care, în energia lor dezlănțuită, urcă soarele pe cer, în fiecare dimineață. 

Sunt nebune, nu le ascultați vorbele. Faceți-le un ceai fierbinte și lăsați-le în camera de oaspeți, să-și doarmă somnul chircit, vinovat.

În zori, dați-le bani de-un taxi.   

Harvard Style- Pentru cei care chiar vor să spargă plafonul de sticlă al managementului care contează

Este prima mea recomandare de material de specialitate adresat celor care vor să spargă plafonul de sticlă al upper management dar și celor care vor să-și creeze o nouă, bună, sănătoasă, detensionată impresie și atmosferă la lucru, laolaltă cu colegii.

 Motivul este simplu: vreau să-i ajut pe cei a căror capacitate profesională și organizatorică îi recomandă pentru funcții de management superior, cei cu gândire strategică înnăscută și probată în varii împrejurări. Cei cu determinarea să-și atingă limitele profesionale și manageriale, cei care doresc pasul următor în carieră.

Se numește The First 90 Days, este scrisă de Michael Watkins, a fost publicată de Harvard Business Review Press și se găsește în Canada la librăriile Chapters/Indigo. O fi și on-line, n-am verificat.

Cartea are 280 de pagini și este esența pașilor de urmat în adaptarea la un nou colectiv, fie că noul rol este de upper management sau este o simplă mutare laterală, pentru achiziționarea de noi skills-uri și abilități. Este vorba despre soft skills, emotional intelligence, perception, positioning, fit.

Cartea te învață cum să pășești alături de o echipă nouă, ce să spui, cum și cât să spui, la ce să te aștepți, care să-ți fie prioritățile, cum să te porți cu colegii, cu superiorii, cum să înțelegi exact pentru ce ai fost mutat în noul rol și, mai ales, cum să fii adoptat, inclus în colectiv (to get the buy-in).

Zic doar atât: cei care vor petrece o zi-două de weekend, într-un weekend oarecare și o vor citi, vor afla strategia de navigare către poziții strategice, mai bine plătite. 

Condiția este ca, atunci când deschideți cartea, să lăsați la o parte tot ceea ce credeți că sunteți, puteți, sunteți în stare...lăsați pe autor să vă deschidă mintea și să vă îndrume. Veți avea enorm de câștigat.

Am parcurs jumătate și acum realizez de câte ori până acum am greșit crezând că bunul simț (common sense) și abilitățile manageriale înnăscute îmi sunt suficiente ca să închei un proiect cu succes.

Nu, nu sunt suficiente, dincolo de abilități se află știința de a naviga viața, lumea, colectivele de muncă.

Cred că o închei până se încheie weekendul și nu îmi pare rău nicio clipă de orele petrecute cu cartea în mână. Este cel mai intens training la care m-am supus în ultima perioadă.

Luați cartea asta (costă 36 de dolari), căutați-o și în românește (este deja tradusă în românește, poza mai jos) iar dacă aveți mintea deschisă veți afla, Harvard Style, cum se pun problemele în lumea gulerelor imaculat albe. 

Cu mare plăcere J . Și vă aștept cu comentarii pe cei care veți avea curajul de a o străbate.

La umbră

Mă ard mâinile de nescris de-atâtea zile în care ceasurile s-au alergat unul pe altul, am pus kilometri cât un șofer profesionist și probabil, într-un moment de respiro aș fi chemat și Cirque Du Soleil în backyard să dea o reprezentație privată dacă nu eram prinsă cu spălatul vaselor.

Imi place să spăl vasele. Trag mănușile în mâini, dau drumul la muzică și, în ritm, câte una, câte una, îmi trec  toate prin mână farfurii, cratițe și oale, tacâmuri, site, răzători, în fine, ce s-adună în câteva zile. Îmi place să spăl vasele, mă găndesc la ale mele și mângâi  inoxul, ceramica ori arcopalul cu buretele pe toate părțile. Le spăl, ca pe copiii mici, și-n urechi. 

Da, am o mașină de spălat vase care șomează.

Asta e de ținut minte. 

La A.D. 2015 mi-am făcut curaj și am pus comanda de awning, copertină care pleacă de pe casă și o să se-ntindă cât ține patio-ul  de interlock, cam de 6 X 4m. 

Cam așa o să arate, ca-n poza de mai jos. Am ales materialul bej-gri cu dungi de-un verde închis. Și-s bucuroasă ca un copil, acum abia aștept vara! Să-ncăpem cu toții la umbră când ne-adunăm și să nu mai mutăm scaunele pe sub păr, după cum bate soarele :)  Frumos și la umbra părului, dar totuși.

 Șezlongurile urmează să vie. Iar ele  vor fi de toate culorile. Am văzut eu undeva, împreună cu măsuțele joase, de cafea. 

Pentru prima oară de când sunt în Canada renunț la clasica masă de terasă, cu șase scaune. 

Da, vara poate să vie!

Cam într-o lună pe vremea asta vorbim de aruncat o privire prin curte și adunăm uscăturile. 

Iar vara va veni, ca de obicei, într-o noapte, pe furiș, de nici n-o simți. Prin mai, pe la sfârșit...

E bine.

(am fost întrebată cât costă, instalată. răspund aici: $3K, garantată +15 years. Am întrebat și eu care e diferența între asta și cea de la magazinele de bricolaj care costă câteva sute. Mi s-a confirmat în magazin că e schelăria/framingul care, la cele ieftine do-it-yourself rezistă o vară-două, la fel prelata este din material subțire, netratat și care arde de la soare, după o vară)  

Intermezzo Cu Baloţi De Drumuri

Vântul îmi biciuie faţa iar primăvara, îngheţată încă, mi-a pus contractul cu iarna dinainte şi mă obligă să îl semnez pentru încă un an. Shut!

Se-ncheie martie curând şi drumurile dintr-odată mi s-au oprit din curgere şi s-au rulat înapoi, că baloţii de fân pe câmpuri, vara.

Tăvăluguri uriaşe de drumuri rostogolite, înalte până la cer, mi-au blocat drumul. Caut o nişă printre ele, încerc să le ocolesc şi, mai abitir, s-aliniază barierele de drumuri rulate, multe-multe, înalte de nu mai văd soarele de ele. Pe jos au mai rămas potecile.

Le stau drumurilor, dinainte, ca de-atâtea ori până acum. Numai că de data asta, dintr-un colţ mă priveşte valiza obosită cu care am emigrat acum o eternitate şi ceva şi uite-aşa, că s-o ocrotesc şi pe ea, prind încet-încet puteri şi împing, rostogolesc drumurile, unul câte unul, înapoi în calea lor firească.

Timpul ticăie iar proiectele împrăştiate în jurul meu aşteaptă, cu zăvoarele întredeschise, să le scoromonesc, să le eliberez, să le las să-şi răsufle destinele.

Obosesc descolăcind la drumuri şi nu mă las. Câte unul, câte unul, încă unul şi încă unul…sunt multe, doamne cât de multe sunt, mă uit în zare şi nu dovedesc să le număr. Ele se lasă greu, eu mă mir de unde am atâta putere. Şi nu mă las, nu mă las până nu mă vor lasă baierele, până la ultima. Poate nici atunci.

Am nevoie de drumuri că să merg s-aduc soare, să luminez căile copiilor mei, şi copiilor copiilor mei (pentru cine nu ştie încă, sunt bunică cu acte în regulă, încă de asta vara) şi să-i ajut să simtă căldura normală acestui sfârşit de martie.

Aş mai vrea s-ajung din urmă apa, poftesc la o carafă cu apă rece să mă-ntremez şi să împing cariera către ceea ce ar putea fi cea mai bună mişcare din drumul meu profesional canadian de până acum. Muncesc şi zău că un strop de bunătate şi îngăduinţă divină ar ajuta desfacerea farmecelor.

Mă rog în fiecare clipă pentru sănătatea şi binele mamei mele, încercată greu zilele acestea. Mă gândesc constant la tatăl meu cel care, de 54 de ani îi este alături şi care de multă vreme şi-a impletit Eul cu al mamei, ca să le mai ceri amandurora să respire altfel decât împreună. Şi nu mi-e uşor fiindcă ei sunt la distanţă. Şi deşi la începutul emigraţiei mele am ştiut că momentele astea vor veni, instinctul mi-a dictat să-mi apuc puii de ceafă şi să-i duc pe alte meleaguri, la adăpost, am gândit.

Nu regret nicio clipă deşi sunt prinsă între două lumi, amândouă revendicându-mă.  Mă gândesc cu mare căldură la doctoriţa tânăra care o are în grijă pe mama mea acum, ca şi cum aş fi eu acolo şi aş ajuta, dându-i puteri (dr. Iuliana Ivan, medic oncolog la Spitalul Judeţean Sf. Andrei din Galaţi).

***

Mă gândesc de bine, acum, văzând drumurile cum mi se descolăcesc, greoi dar constant, până la panglica netedă ce-mi va permite decolarea pentru anii imediat următori. Să ţâşnesc fără frică, aşa cum mi-e firea.

Eram mică atunci când, cu buzunarele burduşite de speranţe mici şi colorate, am început, în taină, să ronţăi stele. Şi nimeni n-a ştiut până n-am început a le scăpa pe jos, câte una-două, şi-a lasă dâra strălucitor orbitoare a viselor şi tenacităţii ce mă hrăneau.

Uneori le împrăştiam pe covor, spre disperarea părinţilor, mai târziu a soţilor care şi-au zdrelit genunchii încercând să facă din fusta mea când leagăn, când cablu de remorcare.

Iaca, tot vorbind, drumurile s-au netezit iar soarele a ieşit dintre nori, deşi afară e încă frig de crapă pietrele. 

Zâmbesc şi zic doar atât: pe-ndelete, şi ultimul ghem încălcit din viaţă îşi va întinde firul. Şi ultimul vis de-al meu legat de aripi va rupe chingile, şi ultimul ciob de gheaţă va ceda primăverii.

Pentru că aşa mi-a fost întotdeauna. Drumurile mele uneori s-au încolăcit şi oprit din drum, că să se înalțe bariere până la cer. Şi întotdeauna am răzbătut, am ajuns la capăt cu ce mi-am propus, de la albastrul cerului nord-american şi până la oglindirea sa în gheaţa parcării înţesate de maşini.